Valiza mea e gata

Ca toate aeroporturile din lume, al nostru e impersonal, stresant, cu sticlă şi aluminiu peste tot. Uneori uşile se deschid şi cineva iese cu bagajele învelite în celofan. Membrii familiei ţipă, lacrimile şiroiesc pe feţele lor şi noul venit este năpădit de emoţii. În acelaşi timp, la primul etaj sunt plecările, ultimele îmbrăţişări între oameni care nu se vor mai vedea vreodată. Sunt cabine cu oficiali încruntaţi care verifică documentele. Paşaportul, viza, biletul … permisiunea de a pleca. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă cu aceia care trec pe lângă această fereastră fără „un card alb”, fără această autorizaţie înjositoare pe care noi, cubanezii, trebuie să o avem pentru a ieşi din ţară. Dar sunt prea puţine măturii, interdicţiile au loc departe de pista unde avioanele decolează.

Zvonul că mâine, vineri dimineaţa, Raul Castro ar putea anunţa o relaxare a restricţiilor de a intra şi a ieşi mi-a tulburat somnul. Paşaportul meu s-a umplut în patru ani de vize pentru alte ţări însă îi lipseşte o singură autorizaţie de a părăsi această insularitate. Optsprezece refuzuri de a călători este prea mult; mai degrabă este o vendetă personală decât exerciţiul unei reglementări birocratice. Mi-am făcut bagajele de multă vreme. Hainele s-au îngălbenit cu trecerea timpului, cadourile pentru prieteni au expirat sau sunt demodate, ziarele pe care le-aş citi sunt vechi. Dar valiza încă mă fixează din colţul dormitorului. „Când vom călători?”, îmi imaginez că mă întreabă roţile sale uzate. Şi nu pot răspunde decât că, probabil, în această vineri Parlamentul, fără vreo putere reală, va emite un decret care îmi va da acest drept, pe care trebuia să-l am dintotdeauna.

În cazul în care aşteptata „reformă a imigraţiei” va fi anunţată, îi voi verifica limitele la aeroport, trecând pe la checkpoint-urile atât de temute. Valiza şi cu mine suntem gata. Sunt nerăbdătoare să văd dacă paza va folosi butonul care deschide uşa către salonul de plecări sau va fi chemată securitatea pentru a mă ridica. (traducere de A.G.)

Nelinişti

Un om singur mătură frunzele uscate pe bulevardul larg, unde nicio maşină nu merge în nicio direcţie. Se apleacă şi evită să vorbească cu cameramanul. Poate că este o pedeapsă pentru că nu a aplaudat cu suficient entuziasm la o şedinţă, poate nu s-a înclinat cu reverenţa teatrală în faţa vreunui membru al Partidului. Scena măturătorului pe strada pustie apare într-un documentar despre Coreea de Nord care circulă în reţelele noastre alternative de informaţii. O mărturie dureroasă, cu oameni îmbrăcaţi la fel, clădiri gri, depersonalizate şi statuile Liderului Etern peste tot. Iadul în miniatură ne face să răsuflăm uşuraţi, cel puţin în acest caz, că nu ne-am născut sub despotismul dinastiei Kim.

Când Fidel Castro a vizitat Pyongyang în martie 1986, el a fost întâmpinat de aproape un milion de oameni, cu mii de copii fluturând steagurile neverosimil de sincronizat. Televiziunea cubaneză a prezentat corul ce părea o singură voce, dansatorii identici, fără un fir de păr nearanjat iar cei mici cântând la vioară cu o iscusinţă surprinzătoare, într-un ritm anormal de simultan. După ce au trecut câteva luni de la această vizită, pe scenele artistice din şcolile cubaneze s-a încercat emularea acestei discipline robotice. Dar nu a fost chip să reuşească. Fata de lângă mine a aruncat mingea ei la câteva secunde după ce mingea mea deja ajunsese la podea şi pantofii abandonaţi rămâneau în spatele scenei după fiecare spectacol. Liderul Maxim trebuie să fi fost dezamăgit de purtarea haotică a poporului său, atât de diferită de genuflexiunile ritmate din faţa Secretarului general al Partidului Muncitorilor din Coreea de Nord.

Luni, imaginile a mii de oameni plângând pe străzi la moartea lui Kim Jong al II-lea readuc în memorie acei copii perfect sincronizaţi. Deşi experimentul nostru tropical nu a reuşit niciodată să ne „domesticească” ca ei, am copiat şi noi ceva din modelul coreean. Şi în acele părţi, genealogia a fost mai importantă ca voturile, iar moştenirea de sânge ne-a lăsat în 53 de ani doar doi preşedinţi, cu acelaşi nume de familie. Delfinul de acolo se numeşte Kim Jong-um; probabil că, destul de repede, ei ne vor spune că al nostru va fi Alejandro Castro Espin. Doar gândul mă face să tremur, aşa cum mi se întâmpla-n acele rânduri lungi de fetiţe care aruncau mingea în aceeaşi milisecundă.(trad. de A.G.)

Federaţia Femeilor Cubaneze nu se poate reinventa

Ai împlinit şase ani şi deja aştepţi cravata cu sloganul „Pionieri ai comunismului, veţi fi precum Che”. Mai târziu ai început liceul şi automat, fără să te-ntrebe cineva, eşti deja înscrisă în Federaţia Elevilor de Liceu. Timpul nu stă-n loc şi ai crescut, îţi calci cămaşa şi sânii încep, sub uniforma albastră, să devină vizibili. La pubertate eşti deja membră a Comitetului pentru Apărarea Revoluţiei iar apoi eşti înrolată în Federaţia Femeilor Cubaneze. Şedinţe plictisitoare, doamne urmărind să nu ajungi târziu acasă, urechi ciulite pentru a prinde şi trăda orice frază nerespectuoasă ce ţi-a scăpat.

Ţi-au ţinut nenumărate cursuri despre rolul femeii în Revoluţie, dar nici unul nu a oprit mâna soţului tău când te bătea acasă. Eşti doar un număr din lista membrilor şi, nu doar o dată, ai luat banii din cotizaţia Federaţiei Femeilor pentru a ajunge la sfârşitul lunii. Ţi-a fost greu să separi limbajul comunicărilor, pe care le citeai sprinten, de frazele de acasă, încărcate de dezgust. Acum te pricepi de minune să înăbuşi căscatul, urmare a acelor întruniri în care ei cereau „mai mult sacrificiu, mai mult angajament”. Şi, dintr-odată, totul a-nceput să pară fără sens, atât de rupt de realitate, atât de departe de alocaţia ridicolă pe care tatăl copilului tău o trimite, de şeful tău care îţi cere „favoruri” dacă vrei să îţi păstrezi slujba. Îţi dai seama că adevăratul tău discurs este ceea ce a ieşit din vasul pe jumătate gol, precum o gură deschisă, în mijlocul bucătăriei.

În ultimii cinci ani nu ai mai fost membră a Federaţiei Femeilor Cubaneze. Ce rost are o astfel de organizaţie, îţi spui acum, după ce-nţelegi că revendicările privind drepturile femeilor nu pot fi îndeplinite printr-o reprezentare atât de masculină. Noaptea trecută ai auzit la TV că Federaţia doreşte „o nouă direcţie” asupra rolului în societate, apoi îţi simţi stomacul prin mişcările circulare ale mâinilor, priveşti pereţii nevopsiţi ai casei tale şi viaţa ta în moneda naţională. Şi, în ciuda diferenţelor dintre chipul tău natural şi machiajul perfect al celor intervievaţi la ştirile din prime time, deodată te simţi mai liberă. Pentru că reportajul avea un iz de soluţie împotriva moliilor şi tu nu ai, trăieşti cu adevărat pentru prima dată în cei patruzeci de ani, fără „a aparţine” nimănui. (trad. de A.G.)

Între deriziune şi moarte

Neantul, apatia, peretele de care se sprijinea, irosindu-şi vremea. Eroul filmului “Juan al Morţii” deja era un cadavru înainte ca Havana să fie invadată de zombies, într-un oraş mort şi secret. Acest antierou ficţional îşi foloseşte creativitatea şi ingenuitatea, în toiul haosului, pentru a pune la cale o afacere înfiorătoare. „Îi ucidem pe cei dragi”, spune sloganul companiei pe care o creează cu alţi ipochimeni la fel de disfuncţionali; nişa lor de piaţă este să vâneze cadavrele vii. Un scenariu plăcut îmbină umorul şi fantezia, efectele speciale şi realitatea neretuşată. Astfel spectatorii sunt deopotrivă terorizaţi şi amuzaţi, privind imaginea Capitoliului distrus de un elicopter şi ruinarea clădirii emblematice Fosca. Râd şi se-nfioară în acelaşi timp.

Regizat de Alejandro Brugués, “Juan the Dead” stârneşte furori în capitala cubaneză. A provocat cozi interminabile în faţa cinemaurilor, unele dintre ele încheindu-se în bătaie cu poliţia şi ochi vătămaţi de sprayurile cu piper. Dar curiozitatea a întrecut, în acest caz, prudenţa. Publicul vrea să descâlcească substratul filmului, nu numai să vadă o poveste cu fiinţe luate din cele mai întunecate coşmaruri ale noastre. Şi, mai ales, scenele în care sute de persoane disperate se aruncă peste peretele Maleconului în mare – pentru a scăpa de o ţară unde putrefacţia se înstăpâneşte.

Aceste creaturi teribile au ceva din automatismul trupelor de şoc şi a gloatei dispusă mereu să îi atace pe cei care sunt diferiţi iar eroul se-nfruntă cu ele şi le poate învinge doar „distrugându-le creierul”. Juan este un personaj fără scrupule, cineva care, în propriile cuvinte, a supravieţuit după „Mariel, războiul din Angola, Perioadei Speciale şi ce a urmat după”. Astfel încât, printre râsete şi chicote, metafora se dezvăluie, devine mult mai directă. Iar în final întrebarea cinică şi explicită se rostogoleşte până la publicul ţintuit pe marginea scaunelor: Nu sunteţi voi asemenea unor cadavre, cu privirea goală în ochii neliniştiţi, precum zombies fără planuri de viitor, mergând de-a lungul bulevardului La Rampa?

Nota traducătorului englez: La Rampa este o stradă lungă de la Malecon până la mare, locul principal a ceea ce a mai rămas din viaţa de noapte a Havanei.(trad. de A.G.)

Vocabular redus

În lunga listă de cuvinte interzise din copilăria mea, două, în special, au fost cenzurate: „Drepturile Omului” şi “Crăciun”. Pe primul l-am auzit şoptit, din când în când, de bunica, care ştiuse de copacii cu ghirlande, bomboanele nuga tradiţionale şi curcan. Dar al doilea a fost murmurat dispreţuitor pentru a menţiona pe cineva care, se spunea, fusese implicat în acte contrarevoluţionare, duşmănoase. Aşa am crescut, uitând de festivităţile din ultima săptămână a anului şi crezând că răul se iţea din declaraţia adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Vocabularul meu segmentat a condiţionat, în cele din urmă, o atitudine civică plină de temeri şi m-am conformat din această cauză multor interdicţii.

În acest decembrie magazinele afişează lumini sclipitoare şi copaci plini de ornamente. Un Moş Crăciun, ce pare aproape fără burtă, zâmbeşte din fereastra unui centru comercial important din oraş. Oamenii se-ntâlnesc şi rostesc încântaţi de fiecare silabă expresii precum “Crăciun Fericit!”, “Fac cumpărături pentru Crăciun”, “Treci pe la noi să sărbătorim Crăciunul”. Vocabularului redus din copilăria mea i s-a dat înapoi un cuvânt, un termen blestemat de ani de zile. Dar vecina mea de alături încă spune „Ai grijă, nu te apropia prea mult, ei sunt „activişti ai drepturilor omului”. La mitingurile de repudiere, din întreaga ţară, cineva ar putea striga acum “Jos drepturile omului!” şi poliţia politică aflată la colţ să confirme prin staţie “Da, aici vine un mic grup de “activişti ai drepturilor omului”. Şi există întotdeauna un prieten, care ne cere să vorbim în şoaptă “pentru că, dacă vrei să aminteşti astfel de ‘lucruri’, este mai bine să dai volumul muzicii mai tare.”

Zăpada artificială cade pe pălăriile roşii de Crăciun, dar o ploaie torenţială o dizolvă, ploaia de intoleranţă, picăturile imense de arestări, furtunile create pe această insulă atunci când cineva îndrăzneşte doar să pronunţe termenii „drepturile omului”.

Nota traducătorului englez: Aceste fotografii de la Havana sunt focurile de artificii de Ziua Drepturilor Omului, de pe o flotilă a exilaţilor cubanezi, rămaşi în apele internaţionale pentru a-şi arăta astfel sprijinul pentru cubanezii de pe insulă care contribuie la libertate şi democraţie. (trad de A.G.)

Taguri impuse

Arhitectura a fost odinioară asemeni unei pajişti îngrijite şi bine păzite pentru a îndepărta curioşii. Palatul Adunărilor a fost locul atâtor evenimente organizate de guvern că este imposibil să îl separi de cuvântul „oficial”. A folosit şi ca sala parlamentară a Adunării Naţionale, care nu are un spaţiu propriu şi refuză să folosească camera superbă a Capitoliului din Havana. Aici, în inima guvernului şi a statului, a avut loc Forumul despre mass-media alternativă şi reţele sociale, organizat de Ministerul Afacerilor Externe. Iarba prăfuită a oricărui parc ar fi fost un loc mai bun, dar acolo participanţii ar fi dat nas în nas cu trecătorii şi cei neinvitaţi … şi asta, desigur, nu le-ar surâde.

Într-o ţară în care blogosfera alternativă şi sfera-twitter cunosc o expansiune fără precedent a avut loc o întrunire Web 2.0 fără a invita măcar o singură voce non-instituţională. A ignora existenţa „celuilalt” este cel puţin pueril; a organiza evenimente închise pentru a discuta despre reţelele sociale denotă o teamă puternică de diferenţe. Poate că, printre participanţi, de pe cinci continente, nici unul nu a fost avertizat cu privire la părtinirea ideologică a forumului. Ei au crezut cu bună credinţă că vor întâlni o gamă largă de opinii, atât de evidentă pe bloguri şi pe siteurile cubaneze create înăuntru şi în afara Insulei. Dar au descoperit un scenariu scris dinainte, unde Internetul este analizat ca o armă, o tranşee, un scut. Metodele deja epuizate ale confruntărilor politice şi a extremismului sunt acoperite acum de o mantie subţire de kilobiţi.

Este suficient să citeşti cele 14 puncte propuse după şedinţa de două zile pentru a realiza că participanţii nu au fost acolo pentru a fi ascultaţi, ci mai degrabă pentru a primi instrucţiuni. Unul dintre acorduri surprinde prin autoritarismul implicit: reglementarea folosirii zilnice a hashtag-urilor pe Twitter. Ca şi cum nu şi-ar da seama că această  redactare explicită dezvăluie lipsa de spontaneitate a campaniilor lor pe Web. Am un mesaj pentru organizatorii Forumului: seturi definite de etichete, articole comandate, post-urile impuse nu au nimic de-a face cu social media sau mass-media alternativă. Aţa albă cu care sunt cusute aceste ordine este prea evidentă. Cititorii preferă spontaneitatea individului care interacţionează orizontal cu ceilalţi, şi nu acordurile încheiate în birourile unui palat oficial, în zona cea mai oficială a acestui oraş.

Declaraţia din urma evenimentului este tradusă din textul în Cafe Fuerte. (trad. de A.G.)

Doisprezece oameni

Cînd eram copil şi auzeam numele Perico, un oraş în privincia Matanzas, nu mă puteam opri din rîs. Pînă am aflat că o parte din familia tatălui meu era din acea zonă, şi gluma nu-mi mai părea la fel de amuzantă. Sîmbăta trecută am fost invitată să-i revăd terasamentul prăfuit şi jalnica gară de tren încă o dată, însă plecarea surorii mele m-a lăsat paralizată aici la etajul al paisprezecelea, fără vreun chef să merg nicăieri. Regret că nu am plecat, pentru că doisprezece din foştii prizonieri din Primăvara Neagră ne aşteptau aici, găzduiţi de un ţăran muncitor şi primitor, numit Diosdado Gonzalez, care ne-a oferit casa şi masa sa pentru această întîlnire importantă.

Iniţial trebuia să ne vedem pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a ne prezenta familiile şi a împărtăşi ceva mai mult în afară de cei şapte ani pe care guvernul cubanez i-a confiscat de la ei. Totuşi, decizia lui Guillermo Fariñas de a începe greva foamei a schimbat total lucrurile. Ideea de relaxare s-a transformat în grijă iar tabureţii aduşi pentru petrecere au început să poarte în schimb povara neliniştilor noastre. Pe scurt, între reprizele de cafele aduse de Alejandrina, reuniunea a devenit un consiliu civic, unde, în loc să se manevreze soldăţei  de plastic pe o hartă de război, ei au rearanjat ideile unei declaraţii istorice.

Apoi, Pedro Argüelles mi-a citit la telefon textul aprobat în acea zi şi încă o dată am regretat că nu am fost acolo. Printre solicitările lor, semnatarii au cerut o investigaţie serioasă asupra cauzei morţii lui Juan Wilfredo Soto. De asemenea, au cerut să se evite moartea lui Farinas, în opinia mea, cel mai dificil de realizat, şi încetarea represiunilor şi actelor de repudiere împotriva activiştilor din opoziţie. Dar de data asta, urechile puterii păreau prea puţin înclinate să asculte faţă de acum un an. Temerea mea este că corpul celui care a fost premiat cu distincţia Saharov nu va mai supravieţui unei alte înfometări prelungite. Să sperăm că neaşteptatul se va produce şi că se poate face ceva, şi că Perico nu va mai fi doar un oraş cu nume simpatic, ci va deveni un spaţiu unde cuvintele, conştiinţa civică şi unitatea vor cîştiga în faţa autoritarismului căpos şi de atîta amar de vreme.

El Roque, Perico, Matanzas, sîmbătă, 4 iunie, 2011

DOCUMENTUL REVENDICĂRILOR CĂTRE GUVERNUL CUBANEZ

În condiţiile centralizării puterii şi deciziilor din ţara noastră, considerăm că este responsabilitatea preşedintelui Cubanez, generalul de armată Raul Castro Ruz, să asigure îndeplinirea următoarelor trei revendicări:

1. Să permită unei echipe multidisciplinare şi internaţionale exhumarea şi examinarea corpului activistului paşnic Wilfredo Soto Juan Garcia şi să decidă imparţial asupra cauzelor adevărate ale morţii. Acest lucru va ajuta toate părţile implicate.

2. Să prevină moartea iminentă a lui Guillermo Fariñas Hernández, activist paşnic şi deţinătorul premiului Saharov, ca urmare a grevei foamei în desfăşurare.

3. Să înceteze represiunea, bătăile şi actele de repudiere şi alte tratamente crude, inumane şi degradante împotriva activiştilor şi societăţii cubaneze pro-democraţie.

În aşteptarea răspunsului cuvenit, date fiind circumstanţele, subsemnaţii sprijină acest document:  

Pedro Argüelles Morán
Eduardo Díaz Fleitas
Iván Hernández Carrillo
Librado Linares García
Angel J. Moya Acosta
Guido Sigler Amaya
Oscar Elías Bicet González
Diosdado González Marrero
Arnaldo Ramos Lausurique
Hector M. Maceda Gutiérrez
Félix Navarro Rodríguez
José Daniel Ferrer García

Originalul acestui document a fost depus la Ministerul de Justiţie al Cubei, la 6 iunie, 2011.    

Nota traducătorului englez: Perico înseamnă „papagal” dar în argou semnifică şi o persoană amuzantă, care spune multe bancuri. (traducere de A.G.)

O parte din mine

Imigraţia mi-a dus departe prietenii, cunoştinţele din copilărie, vecinii din locul unde m-am născut şi oameni pe care i-am salutat doar o dată sau de două ori pe stradă. Într-o bună zi mi-a luat şi unchii pe linie paternă, verii, colegii de clasă cu care am împărtăşit bucuria absolvirii şi chiar poştaşul timid care îmi aducea ziarul o dată pe săptămînă. Acum, ca şi cum nu ar fi de ajuns, s-a întors pentru mai mult, să ia şi partea cea mai apropiată mie, cea mai intimă din viaţa mea.

Îmi amintesc cînd sora mea mi-a zis că va intra într-o loterie internaţională a vizelor. Yunia a avut mereu noroc şi ştiam la ce să mă aştept de la-nceput. Maică-mea îmi povesteşte că în ziua în care a născut-o, doctorii şi asistentele şi-au făcut cruce, văzînd un copil ieşind din uter cu sacul amniotic aproape intact.

„Ai venit pe lume într-un sac”, i se spunea, ca şi cum asta ar fi garantat prosperitatea, iubirea şi fericirea. Aşa că această Insulă s-a dovedit prea mică pentru a găzdui imensul noroc al surorii mele mai mari. Acum mai bine de douăzeci de ani şi ea a ajuns la aceeaşi concluzie ca majoritatea compatrioţilor mei: cum poate cineva să se-nrădăcineze într-o ţară cînd fructele se văd atît de rar? Nici măcar nu am încercat să o conving, doar o privesc în timp ce completează actele, într-un rînd ce aşteaptă aprobarea, ştiind tot timpul că momentul plecării este aproape.

În cele din urmă, avionul ei a decolat, luînd-o şi pe singura mea nepoată, cumnatul meu şi un căţeluş rătăcit pe care nu l-au putut abandona. Maică-mea plînsese cu o zi în urmă, „Nu sunt pregătită! Nu sunt pregătită!”, în timp ce taică-meu îşi ascundea lacrimile, el pentru care „un bărbat care plînge nu mai este bărbat”.

Nimic nu te pregăteşte pentru separare, Mami, ştiind că oamenii pe care-i iubeşti sunt doar la nouăzeci de mile depărtare însă în abisul restricţiilor privind imigrarea.

Ai dreptate să jeleşti, Papa, pentru că această distanţă nu ar trebui să fie atît de definitivă, atît de deprimantă, atît de certă. (traducere de A.G.)

Cenuşiu

Sunt aproape doi ani de cînd am fost într-un spital. Ultima dată a fost în acel noiembrie cu violenţe şi răpiri, cînd spatele meu era într-o stare teribil de rea. Atunci lecţia primită a fost dură: avînd de ales între jurămîntul lui Hipocrate şi fidelitatea ideologică, mulţi doctori preferă să violeze datele private ale pacienţilor, adesea considerate cu secretele spovedaniei, decît să se opună Statului care le foloseşte. Exemplele de acest fel la televiziunea oficială din ultimele luni mi-au întărit lipsa de încredere în serviciul cubanez de sănătate publică. Aşa că mă tratez cu plante care cresc în propriul balcon, fac exerciţii zilnic pentru a evita problemele de sănătate şi mi-am cumpărat Vademecum -  o carte de referinţă pentru medici – în caz că la un moment dat voi avea nevoie să îmi prescriu singură medicamente. Dar în pofida „revoltei mele medicale”, nu mi-a scăpat deteriorarea tot mai mare a acestui sector.

Printre recentele reduceri ce vor afecta spitalele, cele mai notabile sunt legate de diagnosticare. Doctorii au primit mai puţine resurse pentru radiografii, ultra-sunete şi ecografii, pe care trebuie să le distribuie pacienţilor. Povestiri despre fracturi rezolvate fără a fi radiografiate, sau dureri abdominale ce devin atît de complicate pentru că nu se poate face o ecografie, sunt atît de obişnuite încît nu mai miră pe nimeni. O astfel de situaţie ajunge uşor la clientelism, pentru că aceia care pot oferi un cadou, sau plătesc pe ascuns, vor avea servicii medicale mai bune decît ceilalţi. Brînza oferită asistentei şi săpunul indispensabil pe care mulţi îl dau la dentist duc fără tăgadă la un tratament mai rapid şi suplimentează salariile subevaluate ale personalului medical.

Un termometru este un obiect ce lipseşte de multă vreme din rafturile farmaciilor care folosesc moneda locală, în vreme ce magazinele cu monedă forte au modelele digitale cele mai moderne. Pentru o pereche de ochelari de miopie trebuie să aştepţi luni de zile dacă apelezi la metodele subvenţionate public, sau numai 24 de ore la Miramar Optical, unde plăteşti în peso convertibili. Nici persoanele din sistem nu scapă de aceste contraste: poţi consulta cel mai competent neurochirurg din toată zona Caraibe, însă nu îţi poate da o aspirină. Acestea sunt probleme cenuşii care ne îmbolnăvesc, obosesc pacienţii, familiile lor şi  personalul medical. Nu ne rămîne decît sentimentul de privare, că un serviciu îndelung preamărit a decăzut, şi nici măcar nu ni se îngăduie să deplîngem acest lucru. (traducere de A.G.)      

Aderă, păstrează tăcerea, ucide

Abia am putut adormi noaptea trecută. Am rămas fixând tavanul dormitorului, profund neliniştită de lectura unei cărţi. „Bărbatul care iubea câinii”, romanul lui Leonardo Padura, te zguduie prin sinceritatea sa, prin critica usturătoare a Utopiei  pe care au dorit să ne-o impună. Nimeni nu poate rămâne senin după lectura ororilor Uniunii Sovietice, pe care o veneram pe vremea copilăriei. Intrigile, epurările, asasinările, exilul forţat, chiar dacă sunt scrise la persoana a treia, ar strica somnul oricui. Şi, pe lângă acestea, ne-am văzut părinţii crezând că Kremlinul este un ghid pentru proletariatul mondial; şi când ştim că preşedintele ţării noastre păstra, până nu demult, o fotografie a lui Stalin în propriul birou, atunci nu mai sunt şanse să scapi de insomnie.

Dintre toate cărţile publicate pe această insulă, îndrăznesc să spun că niciuna nu a fost mai devastatoare pentru stâlpii sistemului. Poate de aceea au distribuit doar 300 de exemplare la târgul de carte de la Havana, dintre care doar 100 au ajuns la public. E dificil, în acest moment, să cenzurezi o lucrare care a văzut lumina tiparului la un editor străin şi al cărei autor vieţuieşte pe o şosea prăfuită din Mantilla. Graţie vizibilităţii dobândite dincolo de Insulă şi din pricină că e imposibil să tot scoţi nume din cultura naţională fără ca aceasta să nu devină o foaie goală, noi, cititorii, am fost destul de norocoşi să avem aceste pagini. Asasinul lui Troţki este prezentat ca un bărbat prins în capcana obedienţei de fanatic, care credea orice îi spuneau superiorii. O poveste care ne priveşte direct, nu doar fiindcă aici s-a refugiat în ultimul an al vieţii sale Ramón Mercader.

Naratorul lui Padura ne spune că generaţia sa a fost generaţia “visătorilor, a celor
care au romanţat, acceptat şi justificat orice cu privirea îndreptată spre viitor”. Generaţia noastră a fost însă contaminată amar de frustrarea părinţilor noştri, văzând cât de puţin au realizat, cei care odată au fost în campanii de alfabetizare, care şi-au dăruit cei mai frumoşi ani, visând pentru copiii lor la o societate cu oportunităţi pentru toţi. Niciunul nu scapă nevătămat de aici, nu există nicio chimie socială care să reziste unei realităţi neînduplecate. Lunga noapte de frământări mi-a lăsat răgazul să reflectez nu numai la mizeria ascunsă sub covorul doctrinar, dar şi la faptul că multe dintre aceste metode încă ne sunt aplicate nouă şi cât de adânc a fost inculcat stalinismul în vieţile noastre.

Există unele cărţi, vă previn, care deschid ochii şi tulbură somnul pentru totdeauna. (traducere de A.G.)