Interdicţii

Ce e diferit? Mirosurile şi temperatura, îmi vin în minte prima dată. Apoi zgomotele, atît de singulare în fiecare spaţiu, cenuşiul cerului de iarnă sau umbra întunecată a apei unui rîu care străbate mare parte din Europa. Ce ar fi, într-adevăr, nou? Mă tot întreb în timp ce gust cîte ceva, strîng mîini pentru prima dată. Muzica, probabil, sunetul unui tramvai ce se opreşte la stop, zăpada strînsă pe marginea trotuarului, florile de primăvară ce se deschid, chiar dacă îngheţul poate reveni. În ce constă ciudăţenia? În clopotele bisericilor ce par în competiţie să anunţe fiecare oră, în anumite case a căror vechime te duce la gîndul că Vechea Havana şi construcţiile ei sunt încă tinere.

Dar nici puzderia de maşini moderne, nici semnalul WiFi care îmi permite să mă conectez la Internet de aproape oriunde nu sunt adevăratele noutăţi pentru mine. Nici măcar chioşcurile pline de ziare, magazinele cu rafturile deschise, cîinele care este tratat ca un lord şi stăpîn al situaţiei la platforma de metrou. Ciudăţenia nu rezidă nici în amabilitatea funcţionarilor, în absenţa aproape completă a cozilor, în figurinele cu fălci şi dinţi ascuţiţi care ies din pereţi, sau în vinul fiebinte băut mai degrabă pentru a încălzi corpul decît pentru a încînta papilele. Niciuna dintre aceste senzaţii, pentru prima dată încercate sau uitate, după mai bine de zece ani fără călătorii, nu semnifică diferenţele dintre Insula pe care o văd acum de la distanţă şi ţările vizitate cu această ocazie.
Contrastul principal constă în graniţa dintre ce este permis şi ce nu. De cînd am coborit din primul avion mă aşteptam ca cineva să se răţoiască la mine, altcineva să iasă şi să mă atenţioneze „Nu, nu poţi face asta”. Aştept privirea gardianului care va veni să îmi spună „Pozele sunt interzise”, poliţistul încruntat care ţipă la mine „Cetăţene! Actele de identitate!”, oficialul care mi se aşază în cale, bombănind „Nu puteţi intra aici”. Dar nu voi întîlni niciunul dintre personajele astea, atît de familiare în Cuba. Aşă că pentru mine marile diferenţe nu au legătură cu pîinea delicioasă, cu seminţe, sau cu friptura aproape scoasă din memorie şi acum revenită în farfuria din faţa mea, sau sunetele unei alte limbi pe care o aud. Nu. Marea diferenţă constă în faptul că nu mă mai simt permanent sub stigmatul nelegiuitului, acel fluierat care te surprinde în timpul unui act clandestin, cu senzaţia continuă că orice aş face sau aş gîndi ar putea fi interzis. (trad. de Adina Cincu)

Lipsa unei puteri persistente

Liftul este o concentrare de miasme de toate felurile. Cînd peştele ajunge la piaţa de raţii, el este impregnat cu un puternic miros de scrumbie zile-n şir. Bărbatul care vinde pize făcute acasă, la etajele superioare, lasă în urmă propriile arome, la fel şi coloniile de copii, scoşi la plimbare de mamele lor. Uneori e o mireasmă dulce, extrem de intensă, ce rămîne în hainele celor care urcă şi coboară în neîncăpătoarea cabină metalică. Oricine ştie că e vorba de revărsarea acută a vecinei pusă pe flirturi, care pare să se îmbăieze în ape de colonie şi creme de fiecare dată cînd iese pe stradă. Aşadar, gluma zilei este discuţia despre „uluitoarea putere persistentă a parfumurilor ei…” O frază adesea folosită în afara contextului de cosmetice şi creme pentru a indica cînd efectul a ceva este puternic şi persistent.

Ei bine, întreaga noastră realitate este lipsită de o putere persistentă. Un pachet de servicii este inaugurat astăzi şi patru săptămîni mai tîrziu deja începe să piardă din calitate şi este restricţionat. Ei anunţă cu surle şi trîmbiţe extinderea programului trenurilor sau o îmbunătăţire a frecvenţei autobuzelor dar cîteva luni mai tîrziu totul revine la starea anterioară. Ei deschid uşile unor noi instituţii culturale sau de recreere şi nici jumătate de an nu trece pînă nu o dau în bară, din lipsa furnizorilor sau deteriorării. A menţine standarde este o imposibilitate, chiar şi pentru muncitorii pe cont propriu care par să fi moştenit tendinţa sectorului de stat de a involua. Înţelepciunea populară îţi dă povaţă să utilizezi sau să utilizezi anumite locuri în primele 72 de ore de la deschidere, deoarece mia tîrziu … nimic nu va fi la fel.

Lipsa de putere persistentă se extinde de la restaurarea arhitecturală, care vor avea pictura stricată de la umiditate şi găuri în acoperiş, la procedurile birocratice care funcţionează eficient doar în prima zi. Efemerul ne marchează ritmul, provizoratul este soarta calităţii în Cuba. Drept dovadă sunt serviciile oferite de poştă şi bănci. Destul de des se fac raporturi asupra schimbărilor administrative pentru a le face mai eficiente dar ameliorarea nu e statornică. Pînă cînd aflăm despre un avantaj, timpul lui deja s-a evaporat. Ca o operă de artă efemeră, sau un parfum ieftin, orice progres se dizolvă înainte ca noi să fi aflat de existenţa sa. (trad. de AG)

Violenţa împotriva femeilor

Ecourile vocii Julietei Venegas în larga încăpere a Teatrului Naţional. La apogeul carierei, muzica ei coboară în suflet. Sunt într-un fotoliu, pe întuneric, cînd se aud primele note. Privirea îmi este pironită pe scenă. De la casa mea pînă aici am traversat zona La Timba, cu cîini pe la colţuri lătrînd la mine, femei în haine ponosite privind de la ferestre. Am venit aici cu îndoielile mele, progesteronul meu, cu unghiile atît de scurt tăiate încît par mîinile unei adolescente, îmbrăcată în lipsa mea de feminitate, părul meu rebel în faţa clamelor, maternitatea mea, energia mea. Eu sunt eu, cu aceste ovare care semnalează ceasul biologic şi un fiu care oricînd mă poate face bunică… Ar fi bine să mă pregătesc pentru viteza vieţii.
Încerc să prind ritmul cîntecelor lui Venegas, repetînd un refren şi pocnind din degete. Lupta împotriva violenţei domestice în care e implicată mă emoţionează, deşi nu am avut experienţa abuzurilor matrimoniale sau în familie. Dar ştiu bine chipurile încleştate, învineţite şi triste pe care le văd la orice colţ. În lift, la coada pentru autobuz, în acest oraş unde, în ciuda mărimii, dai mereu peste aceleaşi persoane. Privesc în ochii ei, plecaţi în jos de ruşine şi teamă că agresorul ei va descoperi strigătul de ajutor. Dar fiecare centimetru de pe pielea ei, fiecare bucăţică de pe hainele ei spune “Salvează-mă! Scoate-mă de aici!” Văd tînăra îmbrăcată într-o rochiţă strîmtă, cu peştele în urma ei la fiecare pas. O femeie voinică, cu sînii mari de la naşteri multiple, al cărei soţ aruncă farfuria de pe masă urlînd “Asta-i tot ce avem de mîncare?” Secretara care se machiază în faţa oglinzii, gîndindu-se că şeful îi va da la sfîrşitul lunii un kg de pui şi nişte săpun. Balerina care îşi preschimbă grimasa cu un gest de plăcere de la vreun baştan decrepit care îi promite o viaţă mai bună.
Şi mai privesc, între finalul unui cîntec de Julieta Venegas şi începutul altuia, la preşedintele Federaţiei Universitare a Studenţilor (FEU), de la Facultatea de Economie. Aceeaşi persoană care, sîmbăta trecută, în amfiteatrul Manuel Sanguily al Universităţii din Havana le-a urat bun-venit noilor studenţi. Pentru a-i convinge să se înscrie la specialitatea sa, băiatul a zis: “Avem multe activităţi, jocuri caribbeene, petreceri pe plajă la clubul FEU şi desigur… activităţile împotriva Doamnelor în Alb ”. Şi am fost acolo, în auditoriu, încercată de o tristeţe incredibilă pentru acest tînăr, pentru care insulta la adresa femeilor, interdicţia de a părăsi casa, zbieratul tuturor injuriilor la adresa lor este o formă de distracţie. Două zile mai tîrziu, eram în fotoliul Teatrului Naţional, confirmînd că discursul oficial poate incita şi permite barbarismul, invitînd un artist talentat să denunţe violenţa domestică – şi, totodată, zdrobind cîntecul libertăţii pentru atît de multe femei. (traducere de Adina Cincu)

Reforme lingvistice

Nu te îngrijora, cititorule, acest articol nu este despre ceea ce crezi. Nu este un apel de la Academia Regală pentru Limba Spaniolă de a grăbi procesul de acceptare a noilor termeni, nici măcar o cerere de a reduce complexitatea pronunţiei spaniole. Nimic din toate astea. A trecut ceva vreme de cînd am lăsat în cui roba de filolog iar acum ştiu mai multe despre biţi şi tweeturi decît despre silabe şi conjugări. Vorbesc în schimb de acea turnură specifică, folosită în Cuba pentru a descrie fenomenele economice, politice şi sociale. “Reformele” pe care le experimentăm par să se întîmple mai mult în lingvistică şi semantică decît în realitatea concretă. Voi oferi cîteva exemple… nu dispera.

În ţara noastră a fost făcut public un apel de “modernizare a modelului socialist” prin măsuri care doar adaugă sistemului elementele unei economii de piaţă. Ceea ce se numeşte “autoangajare” este cunoscut în alte părţi ale lumii ca “sectorul privat”. Nici cei fără slujbă nu sunt numiţi cu termenul corespunzător, ci ei sunt numiţi “muncitori disponibili”, un mod foarte sfios de a descrie drama şomerilor. În spitale, cînd ei reduc numărul tehnicienilor de raze-X şi ultrasunete, acest fapt e explicat ca oportunitate de “a mări diagnoza clinică”. Ceea ce, tradus pe şleau, înseamnă că doctorul trebuie să descopere cu proprii ochi şi mîini orice, de la o fractură la o hemoragie internă.

În discursul oficial, frustrarea populară faţă de reforme este pur şi simplu un semn de “neînţelegere şi indisciplină”. Dacă, în plus, dezacordul duce la proteste în stradă, atunci participanţii nu sunt “revoltaţi” şi nici “proletarii nu îşi cer drepturile”, ci ei sunt “mercenari” şi “contrarevoluţionari”. Pe această Insulă, expresia “poporul” se află între multele pseudonime ale autorităţilor, aşă că îţi poţi imagina confuzia pe care o creează. Cînd citeşti “prin decizia poporului suveran” sau “cu participarea întregului popor”, poţi înlocui subiectul fiecărei fraze cu “Partidul Comunist”. Nici epidemia de holeră nu poate fi menţionată cu cele şase litere, deoarece ziarul Granma deja a impus fraza “o boală de diaree acută”. Iar acele cartiere sărace ce se întind la periferia societăţii, nici să nu vă treacă prin minte să le numiţi favele sau mahalale. Ele sunt, în semantica distorsionată ce ne împresoară, “comunităţi cu venituri reduse”.

Nici eu, nici tu nu înţelegem nimic. Un limbaj meta a pus stăpînire pe vieţile noastre şi niciun cuvînt nu mai este ceea ce pare. Dar crede-mă, cititorule, şi “nu e panică”, adică cum am spune noi zilnic “situaţia e îngrijorătoare”. (traducere de Laura Dănescu )

Rumplestiltskin

Transpiraţia celor trei femei care m-au pus în maşina de poliţie s-a impregnat în piele şi persistă în nări. Imense, zdrahone, fără milă, ele m-au dus într-o cameră fără ferestre unde ventilatorul ciobit era orientat doar înspre ele. Una dintre ele m-a privit cu un dispreţ aparte. Poate că chipul meu îi amintea de cineva din trecut: un duşman la şcoală, o mamă despotică, un iubit pierdut. Nu ştiu. Ceea ce îmi amintesc într-adevăr este că în seara de 5 octombrie privirea ei voia să mă distrugă. Ea a fost cea care m-a pipăit sub fustă cu o mare plăcere, iar celelalte două femei-poliţist m-au înşfăcat pentru “control”. Scopul acestui control, mai degrabă decît a căuta vreun obiect ascuns, a fost să mă facă să mă simt violată, neajutorată, molestată.

La fiecare şase ore mi-au schimbat gardienii. La schimbul de noapte erau mai puţin stricţi, dar m-am închis în tăcerea mea şi nu am răspuns la întrebările lor. Am evitat să mă gîndesc la mine. Am ales să îmi spun “Ţi-au luat totul, chiar şi agrafa care îţi ţine părul, dar  - ce percheziţie ridicolă -  nu au fost în stare să îţi ia lumea interioară”. Aşă că am decis să mă refugiez, în orele lungi de detenţie ilegală, în singurul lucru rămas: memoriile mele. Camera dorea să pară ordonată şi curată, dar peste tot ceva era murdar sau stricat. Podeaua cu dale de granit era acoperită cu un strat măricel de jeg acumulat. Am privit îndelung figurile alcătuite din pietricelele din podea şi cercurile de mizerie. După ceva timp, din această constelaţie s-au iţit chipuri. Personaje au prins viaţă pe tavanul zgrunţuros al celulei mele din secţia de poliţie din Bayamo.

Dintr-un colţ a apărut silueta deşirată a lui Don Quijote, într-altul vedeam profilul simplu al lui Bobo de Eduardo Abela – acel nebun isteţ care îşi bătea joc de dictatura Machado. Nişte ochi oblici, conturaţi de mortar şi pietriş, semănau incredibil de bine cu protagonistul filmului Avatar. Am izbucnit în rîs şi eternii mei gardieni au început să creadă că refuzul mîncării şi apei mi-a prăjit literalmente creierii. Am zărit în granitul iregular Cocoşatul de la Notre-Dame şi figura delicată a lui Gandalf. Dar cea mai proeminentă, dintre aceste forme ce au apărut din podeaua dură, era una şi mai intensă ce părea să ţopăie şi să rîdă chiar în faţa mea. Poate că era efectul setei şi foamei, nu ştiu adevărul. Un pitic cu o barbă lungă şi o privire cinică, rîzînd şiret.

Era Rumplestiltskin, vedeta unei poveşti pentru copii în care regina este obligată să ghicească numele său complicat şi, dacă nu reuşeşte, să îi dea elfului despotic ce are mai de preţ: propriul fiu. Ce caută acest personaj în mijlocul detenţiei mele temporare? De ce îl văd pe el dintre atîtea referinţe vizuale acumulate în viaţa mea? Am intuit imediat răspunsul. “Eşti Rumplestilskin” am strigat în voce tare şi gorgonele supraveghetoare m-au privit îngrijorate. “Eşti Rumplestilskin”, am repetat, “şi îţi ştiu numele. Eşti la fel ca dictatorii şi îndată ce noi le spunem pe nume, asta începe să-i distrugă” (traducere de Ana Maria Rusu).

Urna de vot, targa

Faianţă pe pereţi, un ecran acoperit de material verde şi o masă de metal pe care ei aşază de obicei seringile şi feşile de bumbac. Aceasta a fost cabina unde am votat azi-dimineaţă pentru a alege un delegat în Adunarea Municipală a Puterii Poporului. Situată într-un cabinet medical, ce a fost transformat în secţie de votare în această duminică pentru rezidenţii din împrejurimi. “Dintru început” ştiam şi nu m-am gîndit la nimic altceva decît să rămăn singură cu buletinul de vot, lîngă chiuveta în care ei spală instrumentele de spital. “Dintru început” pentru că ţara mea este într-o “comă” de indiferenţă şi apatie, şi are nevoie de o resuscitare profundă, aproape o defibrilare, astfel încît cetăţenii să aibă putere reală de decizie. De 36 de ani, de la crearea sistemului electoral curent, el nu ne-a convins, nici măcar o singură dată, că reprezintă poporul împotriva puterii, ne-am obişnuit în schimb cu contratriul.
Aşă că în mirosul de formaldehidă şi conturul unei tărgi mi-am anulat votul. După ani de abţinere, am decis să particip de data asta într-o alegere ce nu va schimba absolut nimic. Niciunul dintre delegaţii ratificaţi în sondaje nu ar putea influenţa nici cele mai presante probleme ale realităţii noastre. Nici noi nu ştim cum se gîndesc ei la uriaşele noastre probleme zilnice, pentru că legea electorală le permite să facă publice doar biografia şi fotografia. Aşă că astăzi, în cartier, am fost invitaţi să alegem între două chipuri, între două nume, între două cvuri… Din acest motiv mai mulţi vecini şi prieteni, ştiind futilitatea ştampilării unui buletin, au decis să se abţină. Dar eu voiam să îmi satisfac curiozitatea, să experimentez din nou inutilitatea unei hîrtii care nu decide nimic, nu schimbă nimic, nimic nu se mişcă.
La început am scris litera “D”. Enormă, ca un strigăt fără voce, am scris acea iniţială a unui concept lung-căutat: “democraţie”. Şi am făcut-o înăuntrul unei clinici, metaforic adecvată cu gestul meu de anulare, cu intervenţia urgentă pe care membrii Puterii Poporului o cer în această ţară. O operaţie adîncă, o extirpare extensivă a obedienţei din Adunarea Naţională, un electroşoc al libertăţii pentru a opri parlamentarii de la a aproba şi aplauda unanim tot timpul. Vom avea nevoie de o resurecţie, de o renaştere ca societate şi să începem să ne purtăm ca o societate. (traducere de Miruna Spătaru)

 

A supravieţui

 

Lumina este difuză, camera îngustă, iar murmurul lui Santo Suarez se aude prin pereţi. Pe pat se află o femeie slabă, numai piele şi os, cu mâinile îngheţate şi cu o voce ce abia se aude. Martha Beatriz Roque a intrat în greva foamei acum o săptămână. Am venit la ea imediat ce am auzit, deşi eram presată de treburile vieţii cotidiene; dar chipul ei poartă seninătatea timpului şi a experienţei. Ea este acolo, la fel de fragilă ca o fetiţă, atât de uşoară încât aş putea să o ridic şi să o adorm pe picioarele mele. Mă surprinde claritatea ei, maniera categorică în care îmi explică refuzul de a mânca. Fiecare cuvânt pe care reuşeşte să îl pronunţe cu atâta intensitate – nu pare să vină dintr-un corp atât de slăbit.
Nu credeam că voi mai fi vreodată la căpătâiul unei persoane aflate în greva foamei. Falsul optimism că tot timpul viitor trebuie să fie mai bun, m-a făcut să cred că Guillermo Fariñas, cu coastele sale proeminente şi gura uscată, ar fi ultimul dizident care ar apela la înfometare ca formă de revendicare civică. Dar la doi ani după acele 134 de zile fără mâncare, văd încă o dată stomacurile aplatizate şi culoarea palidă a celor care refuză să mănânce. De data aceasta sunt deja 28 de oameni în întreaga ţară şi motivaţia lor este, încă o dată, neputinţa individului confruntat cu o legalitate mult prea marcată de ideologie. Din cauza lipsei altor căi de a contesta guvernul, intestinele se golesc singure ca metodă de protest şi rebeliune. Din păcate, tot ce ne-au lăsat pentru a ne face auziţi sunt pielea, oasele şi pereţii stomacului.
Înainte de a pleca din casa Marthei Beatriz am sfătuit-o – “trebuie să supravieţuieşti acestui regim, trebuie să rămâi în viaţă”. Şi m-am dus în stradă, învăluită în acea vinovăţie şi în acea responsabilitate pe care ar trebui să le simtă fiecare cubanez în faţa unui eveniment atât de trist. “A supravieţui, a supravieţui” mă tot gândeam când discutam cu familia lui Jorge Vázquez Chaviano, care trebuia să fie eliberat pe 9 septembrie şi a cărui eliberare este cerută de toţi cei intraţi în greva foamei. “A supravieţui, a supravieţui” îmi repetam, la primirea rapoartelor despre deteriorarea fizică a celorlalţi grevişti. “A supravieţui, a supravieţui”, mi-am spus văzând la televizor chipurile celor care, în ţara aceasta, au transformat dezacordul într-un delict şi protestul civic într-o trădare. “A supravieţui, a supravieţui, le vom supravieţui”, mi-am promis. Dar poate că este prea târziu pentru asta. (traducere de Adina Cincu)