În stilul Cuba Magazine

Ne cerem scuze, nu avem subtitluri pentru acest video. Articolul 53 din Constituția cubaneză (menționat în video) spune:

Art.53. Cetățenii au libertatea cuvîntului și a presei pentru a promova obiectivele societății socialiste. Condițiile materiale pentru exercitarea acestui drept sunt asigurate prin faptul că presa, radioul, televiziunea și alte mijloace mass media sunt proprietate de stat sau socială și nu pot fi niciodată proprietate privată. În felul acesta, folosința lor este în serviciul exclusiv al clasei muncitoare și în interesul societății.

Reinaldo rareori vorbește despre experiența sa ca jurnalist în presa oficială și, cînd se întîmplă, în tonul său se amestecă frustrarea și un sentiment de împăcare. Prima vine de la responsabilitatea fabricării atîtor și atîtor stereotipuri, a doua are legătură cu faptul că odată cu demiterea sa de la ziarul Juvented Rebelde (Tineretul Rebel) vine și eliberarea sa. Revista Cuba International Magazine ocupă un loc special în memoria sa, sunt aproape cinsprezece ani petrecuți aici.

Acasă, noi am creat o întreagă categorie de știri cu numele acestei publicații. Cînd un corespondent local vorbește la TV despre minunile unei fabricii de baterii, fără a menționa cîte se produc de fapt, ne uităm, rîdem și ne spunem: ”În cel mai rău stil al Cuba Magazine”. Dacă găsim un articol de presă ilustrînd viața unui orășel de provincie în culori roz-bonbon, facem legătura cu perspectiva editorială, care a adus și continuă să provoace atît de mult rău.

Mayerín, spre deosebire de Reinaldo, tocmai a terminat Facultatea de Comunicare Socială. Uneori mă sună de la un telefon public să îmi povestească despre ultimul său articol, publicat pe un site digital cu care colaborează. ”Ai remarcat”, mă-ntreabă, ”ce am reușit să strecor în linia a treia din paragraful doi”? Așa că verific actul de vitejie al prietenului meu reporter și văd că în loc să scrie ”iubitul nostru și invincibil Comandant Suprem”, a scris doar ”Fidel Castro”. Ține-o tot așa!

Cîteva generații de profesioniști ai informației au fost obligați să muncească înfruntînd cenzura, propaganda ideologică și aplauzele puterii. Realitatea edulcorată, folosirea presei naționale ca o vitrină a falselor realizări și saturarea ziarelor cu imaginea distorsionată și cosmetizată a Cubei – acestea sunt cîteva dintre păcatele presei noastre naționale. Dacă aceste deformații lasă un gust amar pentru cititori și spectatori, pentru breasla jurnaliștilor efectul se resimte și mai acut.

Cei care ne informează sfîrșesc prin a prostitua propriile cuvinte pentru a scăpa de belele sau pentru a cîștiga diverse avantaje, iar prestigiul social al reporterului se prăbușește și presa devine un instrument de dominare politică. Orice jurnalist, care visa în copilărie să dea în vileag vreun scandal sau să investigheze un eveniment pînă la ultimele consecințe, acum nu are de ales decît între a sulemeni în continuare realitatea sau a sparge ușa, fiind etichetat ca non-jurnalist de guvern. (trad. AG)

Operațiunea Curățarea

Străzile Infanta și Vapor la ora 8. Schelele scîrțîie sub greutatea muncitorilor. Zona e întunecoasă dar au mai rămas doi zugravi care-și trec bidineaua peste balcoanele murdare, fațadele și coloanele înalte ce deschid spre bulevard. Nu prea mai e timp, al doilea Sumit al Comunității Statelor Latino-Americane și Caraibeene (CELAC) va începe în cîteva ore și totul trebuie să fie gata pentru oaspeți. Străzile pe unde va trece caravana prezidențială sunt dichisite, asfaltul e înnoit, iar gropile și sărăcia, ascunse. Adevărata Havana este deghizată sub masca unui alt oraș, ca și cum mizeria, acumulată de decenii, ar fi fost acoperită de un tapet colorat și efemer.

Apoi a urmat ”curațarea umană”. Primul semn că încă o scenă va fi ridicată e transmis prin mobilele noastre. Apelurile se pierd în neant, smsurile nu mai ajung la destinație, semne de nervozitate intră pe fir la comunicarea cu un activist. Apoi urmează a doua fază, cea fizică. Colțurile străzilor se umplu de așa-zise cupluri care nu își vorbesc, oameni în cămăși cu carouri se uită agitați la telefoanele ascunse, vecinii închid ușile celor de la care, nu mai departe de ieri, au împrumutat puțină sare. Toată societatea e pătrunsă de șușoteli, ochi atenți, înecați în teamă, o mare doză de teamă. Orașul este febril, se-nfioară, este în alertă: summitul CELAC a-nceput.

Ultima fază aduce rețineri, amenințări și aresturi la domiciliu. Între timp, pe televizor crainicii zîmbesc, discută la conferințele de presă și își cară camerele pe scările avioanelor. Aici sunt carpete roșii, dușumele lustruite, arbuști în Palatul Revoluției, toasturi, fotografii de familie, devieri de trafic, poliție la fiecare 100 de metri, bodigarzi, presă acreditată, discuții despre ceremoniile de deschidere, oameni amenințați, temnițele umplute, prieteni despre care nu mai știi nimic. Nici măcar rafinăriei Ñico López nu i s-a permis ca fumul murdar să părăsească furnalul. Cartea poștală redecorată e gata… doar că îi lipsește viața.

Apoi, cursul e reluat. Fiecare președinte și fiecare ministru de externe se întoarce în țara sa. Umiditatea și jegul căștigă teren în fața spoielii de vopsea de pe fațade. Vecinii care au participat la misiune se-ntorc la plictiseala lor, oficialii de la #OperaciónLimpieza (Operațiunea Curățarea) sunt răsplătiți la hoteluri all-inclusive. Plantele aduse la deschidere se usucă de lipsa apei. Totul își revine la normal sau la perfecta absență a normalității care definește viața cubaneză.

Înșelăciunea a sfîrșit. La revedere celui de-al doilea Summit CELAC. (trad. de AG)

Cum îl cheamă?

25  ian  - signo-de-interrogacion-178x300O mulţime aştepta în afara căsoaiei Vedado, care are statuia lui Abraham Lincon în grădină. Şcoala de limbi străine îşi deschidea porţile pentru noi înmatriculări şi se dădeau probele de atitudine pentru cei interesaţi. Aşteptam toţi cu emoţii, gîndindu-ne că ne vor evalua pronunţia… sau ne vor verifica vocabularul. Spre surprinderea noastră, întrebările principale nu aveau legătură cu limba, mai degrabă făceau aluzii la politică. Pe la jumătatea dimineţii o tînără care a fost respinsă ne-a avertizat: ”pun întrebări despre numele primului secretar al Partidului Comunist din Havana”. Am rămas cu gura căscată, de unde să ştim lucrurile astea?

Acum vreo cîteva decade, liderii aşa-ziselor ‘organizaţii politice şi de masă’ erau figuri cunoscute în toată ţara. Că era din cauza prezenţei lor excesive în mass media oficială, mandate lungi în posturile lor sau, pur şi simplu, din cauza personalităţii lor, feţele lor erau uşor identificabile pînă şi de copiii din şcoala primară. În mod repetat, auzeam vorbindu-se de secretarul Uniunii Tinerilor Comunişti, vedeam pe fiecare post de ştiri cine dirija PCC într-o provincie sau ne inundau cu declaraţiile vreunui preşedinte a Federației de Studenţi Universitari. Erau acolo, evident, de recunoscut. Ba chiar unii şi-au cîștigat porecle şi numeroase glume pentru maniile şi ineficienţele lor.

În dimineaţa asta l-au menţionat la televizor pe Carlos Rafael Miranda, coordonator naţional al Comitetului de Apărare a Revoluţiei (CDR). Mi-a fugit gîndul la cît sunt de neclare posturile astea, care, înainte, păreau să aibă atît de multă putere şi să decidă atîtea destine. Oameni, acum necunoscuţi, conducînd instituţii, care în fiecare zi cad mai mult în indiferenţă şi uitare. Lideri ai căror nume şi prenume sunt uitate de subordonaţii lor. Figuri care au ajuns prea tîrziu ca să stea în faţa camerelor de filmat, să fie incluşi în analizele cubanologiştilor sau – cel puţin – să fie ţinta unei glume. Nimic altceva decît umbrele unui sistem în care lipsa carismei creşte din ce în ce mai mult.(traducere de Larisa Sioneriu)

Nicio obligație

7  ian 1389128592_Carro_rojoRoșu și negru, acestea sunt culorile ziarului Granma. Dar, spre deosebire de celebra operă a lui Stendhal, în paginile Granma cititorul nu va întîlni realismul, ci numai prozelitism. Cînd organul oficial al Partidului Comunist alege un titlu, intenția sa este să impună o idee, nu să relateze ceva.

La fel a fost și joia trecută, cu fraza subliniată pe prima pagină. Reprodusă din discursul lui Raul Castro de la Santiago, s-a accentuat că ”Revoluția va merge înainte, fără nicio obligație față de nimeni altcineva decît poporul!” Cu această deschidere, atît oratorul, cît și editorii au dorit să sublinieze ceva ce, în realitate, nu este deslușit foarte clar. Merită să decodăm această semnificație.

Au trecut 55 de ani de la debutul așa-zisei Revoluții Cubaneze, astfel că această trimitere la posibile obligații nu poate fi legată de originile sale. Alții ar putea presupune că Generalul nu făcea aluzii la explozia și ingratitudinea față de anumite subvenții și acte de recunoaștere, oferite rebelilor acum jumătate de veac.

Nu pare să sune nici a adios pentru vechii tovarași de drum, care au susținut sistemul cîteva decenii.

Cine e acest ”cineva” căruia Raul Castro îi interzice să aibă revendicări? Evident, nu se are în vedere Palatul Miraflores, ca răspuns la ajutorul uriaș pe care Cuba îl primește de la Venezuela. Acest sprijin economic stă la originea unor relații politice extinse cu menirea de a menține guvernul.

A crede, pe de altă parte, că este o insinuare cu scopul de a eluda responsabilitățile politice ale apartenenței la comunitatea Statelor Latino Americane și Caribeene (CELAC) ar fi cel puțin o naivitate. La ce anume atunci se gîndește acest om în uniformă militară, cu frazele obosite și discursurile sale? La cine se referă? Răspunsul arată înspre Casa Albă și Brussel.

Fiecare negociere sau discuție pleacă de un set minim de obligații solicitate. Fiecare parte din acord este asigurată că partea cealaltă cedează în mod egal sau mai mult. Este limpede că în 2013 SUA și UE au inițiat anumiți pași pentru a modera temperatura diplomatică din relația cu Piața Revoluției.

Conivențe, relaxări, anunțul unei noi traiectorii fac parte acum din discursul unor politicieni, care discută despre cea mai mare insulă a Antilelor. Masa era pregătită pentru un regal al concordiei și dialogului. În replică, musafirul ingrat a venit și a răsturnat masa.

”Nicio obligație…” zbiară Raul Castro și se pripește să o încadreze cu litere roșii pe prima pagina a ziarului Granma. Știm deja cu cine vorbește, partenerii se pot considera preveniți. (trad de AG)

Două monede, două realitaţi

26 oct   1382821391_elementosDoamna numără monedele înainte să iasă din casă: are cincizeci şi cinci cenţi de pesos convertibili. E echivalentul salariului unei zile întregi de muncă şi abia dacă ocupă o mică parte din buzunarul său. Deja ştie ce o să-şi cumpere… ceea ce îşi cumpără mereu. Are destui bani pentru două cuburi de bulion cu gust de pui şi pentru un săpun de baie. Aşa deci, opt ore de muncă îi servesc ca să dea puţin gust orezului şi să reusească să facă ceva spumă în baie. Aparţine acelei Cube care încă calculează fiecare preţ în moneda natională – peso-ul cubanez – o parte a ţării care nu primeşte bani din afară, nu are nici privilegii, nici familie în străinătate, nici afaceri private şi nici nu se ocupă cu ilegalitaţi.

Chiar înainte să ajungă la magazin ca să îşi cumpere cubuleţele de Maggi, se opreşte şi se uită la cei ce beau bere în cofetarie. Fiecare doză din acea băutură răcoritoare echivalează cu două zile de muncă. Cu toate astea, localul e plin, umplut de cupluri sau grupuri de bărbaţi care vorbesc tare, beau, degustă mîncare. Este cealaltă Cubă, cu moneda tare, cu părinţi în străinătate, cu firme pe cont propriu sau cu sursă de venit ilicită. Abisul între cele două e aşa de profund, discrepanţa aşa de mare, încît par să existe în paralel, făra să se intersecteze. Au frici personale şi vise diferite.

Cînd s-a anunţat săptămîna asta eradicarea dualităţii monetare, cele două ţări ce converg pe această insulă au reacţionat diferit. Cuba ce trăieşte din salarii mizerabile a simţit că în sfîrşit începe să se pună punct unei injustiţii. Sunt cei ce nu pot nici măcar să îşi printeze o poză de la ziua de naştere, să plătească un taxi comun sau să îşi imagineze să călătorească pe undeva. Pentru ei, tot procesul de unificare a monedelor aduce doar speranță, căci mai rău de atîta nu se poate. Cealaltă ţară, cea în pesos convertibili, a primit vestea asta cu mare precauţie. Cum se va modifica schimbul valutar în raport cu dolarul sau euro? Cît se va devaloriza puterea de cumpărare a celor ce azi trăiesc mai bine?… gîndea pragmatic.

Într-o societate în care abisurile sociale sunt din ce în ce mai insondabile şi inegalităţile economice cresc, nici o măsură nu ajută pe toată lumea, nici o facilitare nu le îmbunătăţeşte viaţa tuturora. Douăzeci de ani de schizofrenie monetară au creat şi două emisfere, două lumi. Rămîne de văzut dacă un simplu schimb de bancnote va putea apropia cele două lumi care sunt incluse în realitatea noastră, cele două dimensiuni. Dacă  doamna care mănîncă, aproape mereu, orez cu un cub de supă se va aşeza într-o zi în cofetărie şi să ceară o bere. (traducere de la Larisa Sioneriu)

Havana, Havana, fîntînile au dispărut

16 oct  1381942991_fuente_habanaSunt în acelaşi parc în care, acum treizeci de ani, eu şi cu soră-mea fugeam şi ne jucam. Două fete fac piruete la fel ca noi pe vremuri şi se ascund după tufişuri. Cu toate astea, există ceva foarte diferit în deja-vu-ul ăsta: lipseşte fîntîna cu acel sunet de ploaie căzînd pe marmură. Cu mici excepţii, o privilește foarte asemănătoare se repeta în fiecare din piaţele Havanei. Lipsă, neglijenţă sau politică urbană, nimeni nu o poate explica, dar în ultimele decade, oraşul ăsta a pierdut prezenţa umedă a fîntînilor sale.

Ghidată după memoria mea, am hotărît sa fac un tur al apelor. Pe colţul dintre Belascoain şi Carlos III, din acel iaz unde ne înecam mîinile, şi uneori şi picioarele, a mai rămas doar un rezervor gol. La cîteva străzi mai încolo, nişte fiare oxidate semnalează locul unde a fost cîndva una dintre cele mai efemere fîntîni pe care mi le amintesc. Abia dacă a durat cîteva săptămani după ce au inaugurat-o cu acte oficiale, discurs şi toate cele. Cunoscut ca ‘Bideu-ul lui Paulina’, lîngă Ciudad Deportiva, acum ploile torenţiale îl transformă într-un lac verde cu mormoloci. Să nu mai vorbim de Fîntîna Tinereţii – bătrînă şi lipsită de graţie – atît de aproape de mare şi atît de departe de splendoarea sa de altădată.

Într-o investigare sumară a motivului pentru care oraşul ăsta şi-a pierdut atîtea surse, am aflat răspunsuri diferite și revelatoare: ‘Problema e că s-au furat pompele ce asigurau circuitul apei’ mi-a zis un funcţionar. Într-un alt loc, un angajat m-a asigurat deranjat: ‘A trebuit să o închidem, că unii îşi făceau baie aici, cum nu au duşuri la ei acasă’. Cea mai simpatică a fost o doamnă care mă privea cu ochi mari în timp ce îmi reproşa: ‘Auzi, dar ce memorie extraordinara ai, fîntîna asta nu mai merge de zeci de ani’. În centrul din Plaza Vieja se ridică una din puţinele fîntîni care încă mai funcţionează şi care a fost înconjurată de un gard impunător, ca să împiedice ca vecinii să ia cu găleata preţiosul lichid. Mi-am terminat turul apei deşertice la cunoscuta fîntînă La India, care e şi ea, fără un strop de H2O.

Ca locuitori ai acestui oraş, trebuie să facem ceva ca fiii noştri să poată experimenta frumuseţea parcurilor cu fîntînă. Știu că altele sunt priorităţile care trebuie rezolvate, dar cît de gri este asfaltul, cît de solitara e o mică piaţă şi cît de înăbuşitoare e căldura fără sunetul apei ce sare pe piatră. (traducere de Larisa Sioneriu)

 

Miligramul prodigios

6 OCT  -  1381107789_miligramo_prodigiosoCînd eram în liceu, două cuvinte din arsenalul de insulte m-au șocat. Unul dintre ele era ”auto-suficient”. Stigmatul său se origina în procesele tip mea culpa, necesare acceptării în Uniunea Tinerilor Comuniști, în care candidații se criticau pe ei înșiși pentru a nu se fi comportat, întotdeauna, ca parte a colectivului. Alt termen peiorativ era ”conștient” sau ”în cunoștință de cauză”, care, în contextul amintit, se referea la cineva prea intelectual, prea devotat cărților, prea angajat în educație. Studenții buni erau etichetați ”super-conștienți” iar liderii naturali care apăreau în fiece grup erau și ei marcați de auto-suficiență. Mai bine să nu excelezi, să nu se supra-ostenești… ne avertizau aceste imprecații.

Elogiul mediocrității individuale dă naștere la societăți mediocre. A critica pe cei talentați și cu spirit antreprenorial zădăcrnicește dezvoltarea unei națiuni. Capitalul profesional nu se construiește doar cu titluri, diplome și certificate post-doctorale, ci cu o nevoie ivită într-o societate ce prețuiește cunoașterea. E, de asemenea, imperativ ca inteligența să nu fie ceva de ascuns, cu sfială sau rușine. Suntem cu toții, în mod potențial, cercetători sau pionieri ai cunoașterii în căutarea unui mediu care ne respectă capacitățile. O țară de cercetători ar trebui să aducă în prim-plan laboratoarele și vaccinurile sale; de asemenea, să se asigure că cetățenii obișnuiți pot patenta descoperirile lor și pot fi recompensați, atît material, cît și spiritual, pentru spiritul inovativ.

Sunt multe titluri universitare în Cuba însă atîta vreme cît acești oameni nu au recunoașterea socială și legală, sau salariile proporționale cu munca lor, greu ne-am putea numi o națiune a științei. E trist că ridicăm mai multe statui și numim mai multe piețe după numele celor care au ținut machete și arme în mînă decît după acele persoane care au salvat vieți cu microscopul și seringile lor. Miligramul prodigios* de cunoaștere necesită un mediu în care se poate multiplica. Acel sol fertil care poartă germenii educației, viziunea unei vieți mai bune prin cunoaștere științifică și catalizatorul esențial al libertății. (traducere de AG)

*”O furnică, cenzurată pentru încărcăturile prea subtile și desele devieri, a găsit într-o dimineață, pe cînd se rătăcea încă o dată de la drum, un miligram prodigios. Fără a se gîndi la consecințele descoperirii sale, a luat miligramul și l-a urcat în spate. Din fericire, era povara perfectă pentru ea. Greutatea ideală a acelui obiect i-a dat o energie ciudată: precum greutatea aripilor la păsări”(Fragment din ”Miligramul prodigios”, de Juan José Arreola, Complete Works, Mexico, Alfaguara, 1997)