Ca toate aeroporturile din lume, al nostru e impersonal, stresant, cu sticlă şi aluminiu peste tot. Uneori uşile se deschid şi cineva iese cu bagajele învelite în celofan. Membrii familiei ţipă, lacrimile şiroiesc pe feţele lor şi noul venit este năpădit de emoţii. În acelaşi timp, la primul etaj sunt plecările, ultimele îmbrăţişări între oameni care nu se vor mai vedea vreodată. Sunt cabine cu oficiali încruntaţi care verifică documentele. Paşaportul, viza, biletul … permisiunea de a pleca. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă cu aceia care trec pe lângă această fereastră fără „un card alb”, fără această autorizaţie înjositoare pe care noi, cubanezii, trebuie să o avem pentru a ieşi din ţară. Dar sunt prea puţine măturii, interdicţiile au loc departe de pista unde avioanele decolează.
Zvonul că mâine, vineri dimineaţa, Raul Castro ar putea anunţa o relaxare a restricţiilor de a intra şi a ieşi mi-a tulburat somnul. Paşaportul meu s-a umplut în patru ani de vize pentru alte ţări însă îi lipseşte o singură autorizaţie de a părăsi această insularitate. Optsprezece refuzuri de a călători este prea mult; mai degrabă este o vendetă personală decât exerciţiul unei reglementări birocratice. Mi-am făcut bagajele de multă vreme. Hainele s-au îngălbenit cu trecerea timpului, cadourile pentru prieteni au expirat sau sunt demodate, ziarele pe care le-aş citi sunt vechi. Dar valiza încă mă fixează din colţul dormitorului. „Când vom călători?”, îmi imaginez că mă întreabă roţile sale uzate. Şi nu pot răspunde decât că, probabil, în această vineri Parlamentul, fără vreo putere reală, va emite un decret care îmi va da acest drept, pe care trebuia să-l am dintotdeauna.
În cazul în care aşteptata „reformă a imigraţiei” va fi anunţată, îi voi verifica limitele la aeroport, trecând pe la checkpoint-urile atât de temute. Valiza şi cu mine suntem gata. Sunt nerăbdătoare să văd dacă paza va folosi butonul care deschide uşa către salonul de plecări sau va fi chemată securitatea pentru a mă ridica. (traducere de A.G.)
