Lucrul cel mai important este conștiința…nu știința

Acest scurt videoclip cu Juan Vela, ministrul Educației, a ajuns pe mâinile mele. O întâlnire cu câțiva din subordonații săi în provincia Ciego de Avila a fost locul acestei declarații despre ordinea priorităților în universitățile cubaneze. Sunt sigură că aceste cuvinte autoritare și simpliste, spuse în fața camerelor nu l-au costat slujba.

Poate că motivația necesară de a-l înlocui cu Miguel Diaz-Canel Bermudez a fost tocmai contrariul. Cine știe dacă fostul ministru, afirmând că “principiul aici este conștiința, Revoluția…nu știința”, nu a făcut-o cu verticalitatea de care se așteapta să dea dovadă un membru al Partidului Comunist. Acum, că nu mai are responsabilități politice, poate să facă ce și-a dorit dintotdeauna – să devină cardiolog. (traducere de Ana Maria Rusu)

Anunțuri

Prea puțin mei pentru o colivie atât de mare

Sunt tot mai prezente speculațiile în ceea ce privește posibila dispariție a sistemului de raţionalizare a alimentelor. Cu o speranţă temătoare, unii ne asigură că începând din 2010 cota de sare și zahăr va fi deja istorie și că urmează liberalizarea acestora. Eu însămi m-am născut după o carte despre raţionalizare, unde fiecare gram pe care vroiam să îl bag în gură era scris. Dacă aş fi crescut doar cu porțiile pe care ni le dădeau, aș fi avut un corp mult mai hodorogit decât acum. Din fericire, în viață ai parte de mai multe opțiuni decât grila băcanului cu care, în fiecare lună, decupează raţiile infime pe care le luăm.

Un simplu calcul mă face să cred că, dacă cele 66 de milioane de livre de orez distribuite pe lună, prin raţie, ar fi pe piața liberă, prețurile ar scădea. Atunci ai putea să decizi dacă, în loc de cereale, ai vrea să cumperi cartofi sau legume și nimeni nu ar exclama “voi lua tot ce ei îmi dau acasă, decât să las să stea degeaba în magazin”.  În plus, nu ar mai exista sentimentul că ei ne-ar da ceva, dar, mai ales, nu ar mai fi acel sentiment de vină care ne ține să nu protestăm sau să criticăm pe cei ce garantează pentru aceste rații mici. Piața rației trebuie să existe pentru cei care suferă de un impediment fizic sau psihic sau pentru cei care nu muncesc. Pe scurt, trebuie să ajungă la acele persoane care au nevoie de siguranță socială ca să supraviețuiască.

Deși ideea pare simplu de prezentat, problema implementării este că salarizarea continuă să fie ajustată pentru tipurile de mâncare subvenționate din “manual”, acestea neavând legatură cu preţurile libere. Dacă spui unei familii cubaneze că, începând de mâine, nu vor mai primi acele cantități limitate de o calitate îndoielnică, aşa cum primesc de obicei de la magazinul de produse raționalizate, ar fi ca și cum le-ai tăia creanga de sub picioare. Raţiile, pe lângă faptul că sunt restricționate, sunt greu de eliminat deoarece poți scăpa de ele doar dacă deschizi portița de la colivie. Așadar, veștile pe care noi le așteptam nu sunt legate de sfârșitul perioadei raţiilor, ci mai degrabă sistarea handicapului economic care ne obligă faţă de el, expirarea unei relații paternaliste, care ne ţine ca nişte porumbei, dependenți și… înfometați. (traducere de Ana Maria Rusu)

Inaugurat

În sfârșit au inaugurat cele două lifturi din clădirea în care locuiesc, la un an după instalarea lor și după o lungă perioadă de testare a acestora. Vineri a fost ședința în care s-au anunțat regulile pentru folosirea celor două lifturi, care arată de parcă au fost deja folosite de un deceniu. Întâlnirea cu vecinii a devenit o discuție despre faptul că blocul în care locuim se deteriorează cu fiecare zi ce trece și nu există resurse financiare să rezolvăm aceste probleme. Nici măcar vestea bună că de acum înainte nu mai trebuie să urcăm pe scări nu poate ascunde lipsurile pe care le are această clădire de tip iugoslav.

De asemenea au mărit suma de bani pe care trebuie să o dea fiecare familie pentru a plăti salariile celor doi pensionari care păzesc lifturile. La fel ca și în interiorul unei mașini, abia încap 5 persoane, iar cei ce “au în custodie” dispozitivele rusești vor sta pe un scaun la intrare. Câțiva sugerează că în loc să supravegheze ușile și butoanele, acești batrâni, membri de partid, sunt interesați și curiosi cine ce are în pungi când vine acasă şi ce vizite primește fiecare locatar. Mă aștept ca gardienii să reziste două săptămâni până ce lipsa de consistență, specifică nouă, va relaxa problema supravegherii.

Ceea ce îmi place cât de cât la acest lucru este că se aplică din nou formula de control, disciplina și vigilența crezând că asta va soluţiona problemele. Eu personal, cred că totul ar fi mult mai bine dacă fiecare vecin ar considera că blocul şi fiecare hol comun îi aparțin și fac parte din propria casă. Oricum, anii care au trecut fără puterea de a decide ce se întamplă în clădire au dat naștere unui sentiment de distanţă și o tendinţă de o prăda. Odată au luat un colț și l-au făcut birou CDR, de asemenea au transformat un spațiu pentru copii într-un birou OFICODA, fără a cere consimțământul celor care locuim în acel bloc. După ceva timp și mai multe încurajări succesive din partea multor organizații ale statului care au nevoie de o bucăţică din valorosul nostru parter, am ajuns la concluzia că nimic nu ne aparține. Nici măcar cele două lifturi care tocmai au fost inaugurate zilele astea. (traducere de Ana Maria Rusu)

Ceva mai mult decât virtual

Votarea online pentru concursul bloggerilor “a virtual island” a început pe 15 august.

Vă invit să aruncați o privire pe lista celor 66 de blogguri care au intrat în competiție pentru cele patru premii care vor fi înmânate pe data de 9 septembrie 2009. După cum se poate observa, selecția este eterogenă și există site-uri digitale cu toate tendințele care au fost nominalizate de cititori sau chiar de autori înșiși. Având în vedere opinia membrilor juriului, din care sunt onorată să fac parte, rezultatul este “o expoziție polifonică și variată ca și realitatea cubaneză actuală, deși nu este un registru complet cu toate blogurile existente în țară (…) ci este reprezentația unui fenomen care în Cuba se extinde și se dezvoltă zi de zi”. (traducere de Ana Maria Rusu)

Avizier

Anunțul era lipit pe un zid pe strada Tulipan: “Deblochez telefoane mobile”, scria pe anunţ iar dedesubt era trecut numărul tehnicianului. Din ce în ce mai des vezi anunțuri ale persoanelor care dau spre vânzare pui de căţei, piese auto, persoane care repară diverse prin casă sau care lustruiesc podele. Aceste anunţuri au fost puse de către persoane îndrăzneţe pe piaţa neagră, aceasta este piața informală cu servicii şi oferte de care depindem cu toţii. O mulțime de afaceri care se dezvoltă în spaţii legale își prezintă fără reţinere marfa, uneori chiar cu mai multă eficiență ca într-o piață oficială.

Aceste anunțuri scrise de mână îmi amintesc de locurile de muncă și școlile din afara Cubei, unde eram fascinată de aviziere care erau pline cu astfel de bileţele cu cereri sau oferte. O “chirie ieftină”, “cineva care vroia să cumpere un laptop” sau o excursie care necesita “noi pasageri care să plătească transportul”, acestea sunt doar câteva exemple de anunțuri pe care le-am vazut acolo. Nici unul dintre acestea nu poate fi întâlnit însă pe avizierele plictisitoare pline cu sloganuri politice care apar în universitățile, fabricile sau firmele din Cuba. Atât studenților cât și angajaților nu le este permis un spațiu fizic în care ei să pună anunțuri în care să ceară o carte, de pildă, o piesă de calculator sau o cameră de închiriat. Nu există nici site-uri, posturi radio sau canale de televiziune care să dedice măcar câteva minute la sfârșitul unei emisiuni pentru astfel de lucruri.

Eu nu cred că interzicerea acestor spații reprezintă unul din semnele vizibile de control asupra anunțurilor spontane sau a interacțiunii dintre cetățeni. Absența lor este o rușine deoarece aceste anunțuri dau o notă energică orașului, școlilor, birourilor și magazinelor. Dacă pui cel mai mic anunț cu “vând asta” sau “cumpăr aia”, aici această acțiune continuă să fie considerată un act de încălcare (a legii), o acțiune pe care trebuie să o faci clandestin în timpul nopții când nimeni nu te vede.

Iată un exemplu virtual de avizier care la noi este interzis în lumea reală: http://www.revolico.com

Traducere de Ana Maria Rusu

Suferințe

Numărul meu de telefon are cinci cifre comune cu cel de la farmacie. Așadar în fiecare zi se întâmplă să răspund la câteva persoane care au format numărul greșit, care mă întreabă de diverse medicamente. În mod normal, le dau celor care nimeresc la mine din greșeală numărul de la farmacie însă celor care sună duminica la șapte dimineața pur și simplu le spun “nu doamnă/domnule, în această casă nu se vinde acel medicament”.

Dacă mă las ghidată după modalitățile pe care le caută oamenii să își aline suferințele, aș putea ajunge la concluzia că depresia este în creștere. 90 % dintre persoanele care sună cer medicamente antidepresive, tranchilizante sau orice medicament care îi poate face să uite de realitatea neplăcută. Toate dificultățile de zi cu zi, cele legate de transport, de sistemul dual monetar, de stresul că trebuie să cauți diverse lucruri pe piața neagră pot destabiliza pe oricine. Mai ales dacă trăiești de câteva decenii cu senzația de instabilitate națională, de nesiguranță sau frustrare.

Așa că încerc să înțeleg şi să nu îi insult pe cei care mă sună la ore imposibile crezând că sună la farmacie. Citesc în tonul vocii lor o urmă de disperare care reise doar când vorbesc de anumită medicamentaţie care îi pot ajuta să se relaxeze şi să adoarmă. Sunt aceleași persoane care a doua zi se întorc la serviciu încercănați, semiadormiți și încă sub influența medicamentelor luate cu o seară înainte. Acestea îi vor face să înțeleagă că aerul condiționat este oprit din cauza economisirii de energie, că autobuzul e normal să întarzie o oră sau că măcelarul le-a vândut mai puțin de un kilogram de carne la prețul unui kilogram. Medicamentele nu pot rezolva anumite probeleme, dar te pot face să nu îți pese. (traducere de Ana Maria Rusu)

Antierou

Ar putea fi un alcoolic care zace semiadormit în colțul unei străzi, ca mulți din acest oraș, dar el își dorea să joace. A sărit în fața camerei de filmat și a început să plângă după mâncare, aceasta devenind obsesia generală. Spontaneitatea lui şi accentul pe care l-a avut când a strigat “mâncare“ a transformat videoclipul lui Juan Carlos într-un superhit pe canalele de informații alternative. Nu îmi amintesc alt material video care a circulat atât de repede în societatea noastră nici măcar clipul lui Eliécer Ávila versus Ricardo Alarcón, de anul trecut.

La câteva zile după difuzarea imaginii lui, Panfilo ar întelege că această demonstrație a fost denunțată. Vorbele lui erau ca o țintă deasupra capului său, ca un mare anunț la intrarea în casa lui sau ca un deget îndreptat direct către el. Lupta contra puterii, pe care o ducem cu toții s-a îndreptat către el și a început să îi macine slăbiciunile. Reușind să stea fără loc de muncă prea multă vreme, a fost acuzat de furt, probabil că lua și rom de pe piața neagră, plus multe alte acțiuni scandaloase pe care noi, cubanezii trebuie să le întreprindem zilnic pentru a supraviețui sau a scăpa de diverse situații. A fost suficient că a dat dovadă de sinceritate în fața microfonului și și-a dat jos masca pentru a simți cum existența îi este străpunsă cu bisturiul represiunii.

Într-o societate bazată pe pedepse îndreptate către cei care își exprimă părerile, unde nici proștii şi nici copiii nu spun ce simt, ci doar alcoolicii. Deși, nu am fost surprinsă că aceștia îl consideră pe Panfilio criminal și îl încadrează în categoria “pre-criminalitate periculoasă” iar pentru această acuzație trebuie să stea doi ani la închisoare. Se pare că procesul juridic l-a adus cu picioarele pe pământ mai repede decât un duș rece și o cafea foarte tare. Deși încă există posibilitatea de a face apel la această decizie în instanță, este puțin probabil că va scăpa fără pedeapsă, deoarece este o lecție nu doar pentru el, ci pentru toți ca el. Dacă nu îl vor condamna, cine va mai împiedica alcoolicii de pe la colțurile de străzi să sară în fața camerelor de filmat și să strige cu toată puterea: Mâncare! Viitor! Libertate! (traducere de Ana Maria Rusu)