Bastion şi confuzie


Instrucţiuni de evacuare.

Cineva mi-a băgat pe sub uşă o hârtie. O coală de hârtie cu nişte instrucţiuni de evacuare în caz de uragan sau invazie. Una dintre fraze m-a frapat, asemeni unui vers dintr-un cântec detestabil: “Coaseţi un mesaj pe hainele copiilor cu numele părinţilor (în timp de război)”. M-am imaginat punându-i fiului meu bucăţi de petice pe tricou, pentru ca în mijlocul haosului cineva să ştie că pe mama lui o chema Yoani, iar pe tatăl lui, Reinaldo.

“Războiul tuturor” – este deviza curentă a unui exerciţiu militar numit “Bastionul 2009”, care doreşte să ne aloce fiecăruia dintre noi o sarcină. Nu contează dacă ne este teamă de arme, dacă nu am crezut vreodată că violenţa armată este cheia de rezolvare a tuturor problemelor, sau dacă avem vreo urmă de încredere în cei care vor urma să conducă detaşamentele. Cei care stau la masa acoperită cu mici tancuri şi avioane de plastic, jucându-se de-a conflagraţia, vor să ascundă faptul că noi, cetăţenii, am săpat cele mai adânci tranşee pentru a ne proteja exact de ei.

Ştirile roiesc de imagini pline cu soldaţi înarmaţi, însă manevrele marţiale au omis să ascundă faptul că adevăraţii noştri “inamici” sunt, de fapt, restricţiile şi controlul impuse de către cei de la putere. Războiul văzut doar ca distracţie nu mai ţine. Ameninţarea permanentă a paraşutiştilor, gata oricând să aterizeze peste noi, ca şi zgomotul neîncetat al bombelor, nu mai sunt de mult timp o metodă eficientă de a ne opri să credem că cei de la putere trebuie schimbaţi. Tind să cred că din ce în ce mai mulţi oameni încep să aibă curajul de a arăta cu degetul spre adevărata sursă a problemelor noastre, deşi acest lucru încă îi mai surprinde pe marii campioni ai luptelor, care nici ei acum nu privesc prea departe de ţintă. (traducere de Robert Sabotici)

Anunțuri

“Consemnarea”

Este o plăcere pentru noi să trecem peste perioada vieţii numită adolescenţă, şi să ajungem în sfârşit maturi şi independenţi. Vom afla astfel şi răspunsul la des invocate întrebare “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Să putem pleca de acasă oricând dorim, să fim stăpâni pe destinul nostru şi, mai presus decât orice, să nu mai fim nbevoiţi să ascultăm întrumările necontenite ale părinţilor: “Cât timp te întreţin, trebuie să faci ce îţi spun eu”.

Naţiunile care se dezvoltă ghidate fiind de guverne paternaliste, au toate şansele să formeze nişte cetăţeni stagnaţi într-o veşnică perioadă a adolescenţei. Cuba rămâne un exemplu paradigmatic în acest sens. Aici trăim sub autoritatea unui guvern caracterizat de neschimbarea celor de la putere, care au încercat de nenumărate ori să asiste paternalist multe din nevoile noatre curente. Cu mare pompă, media locală încearcă să sugereze faptul că serviciile de învăţământ, ca şi cele medicale sunt absolute gratuite şi accesibile, laolată cu coşul zilnic raţionalizat al fiecărui cubanez.

Se înţelege că fondurile publice sunt singurele care reuşesc să întreţină economia, provenite de la muncitori care niciodată nu pot avea acces la ceea ce produc, şi care nu sunt răsplătiţi în mod judicious pentru munca pe care o depun. În mod evident, munca nu este încurajată, iar ceea ce se câştigă abia acoperă ceea ce este subvenţionat. Tăticul-Stat nu permite exprimarea liberă a altor opinii, cu atât mai mult cu cât este deseori invocat faptul că singura ordine acceptată este cea a “prosperităţii” realizate autarhic, adică prin economie “independentă”, fapt pentru care întreg poporul cubanez trebuie să fie infinit recunoscător. Din fericire, cu toate că modelul paternalist al statului este reiterat la nesfârşit, trecerea timpului aduce totuşi unele schimbări.  Acum copiii cresc, devin adulţi, şi nimeni nu-i va mai putea opri pe noii cetăţeni să facă absolut ceea ce vor cu cheile de la casă. (traducere de Robert Sabotici)

Atunci când plouă

Soarele nu s-a arătat toată ziua iar aversele ne forţează continuu să rămânem închişi în casă. Cineva ar putea crede că este vorba despre viaţa într-o zonă cu climat tropical şi că, pe lângă îmbrăcămintea uşoară, purtăm permanent după noi nişte umbrele. Nu este deloc aşa. Scurgerile prin tavan sunt un lucru obişnuit, în special în cazul construcţiilor ridicate în ultimii 50 de ani; case, birouri, şcoli, spitale şi chiar magazine suferă nenumărate pierderi din cauza acestui lucru. Prăbuşirile clădirilor, tipice acum peisajului urban de aici, nu sunt sub nicio formă rezultatul unui bombardament imperialist, ci mai degrabă calităţii îndoilnice cu care au fost contruite atâtea clădiri, total nerezistente la apă.

“Nu m-am putut duce pentru că ploua” este cea mai des invocată scuză în această perioadă a anului. Întârzierile la slujbă, ba chiar şi amânările întâlnirilor dintre îndrăgostiţi, toate, sunt larg acceptate la nivel social, cu condiţia ca motivul invocat să fie legat de convingătoarele condiţii nefavorabile ale vremii.  Însă aceasta nu este chiar de fiecare dată doar o scuză, dat fiind faptul că multe dintre canalele de pe strada noastră sunt masiv înfundate cu vegetaţie, iar riscul de a cădea într-o groapă plină cu apă este foarte mare.

În filmele străine, deseori vedem scene cu mulţimi aflate în ploaie. Suntem impresionaţi de numărul imens de umbrele care umple deseori o stradă întreagă iar, când e cazul, un stadion întreg. Nu de puţine ori comparăm aceste scene cu cele prezente la noi, de fiecare dată când are loc o rupere de nori: pungi de plastic folosite pentru protecţie, încercând să ne acoperim capul cu ziarele bunicii sau cu bucăţi de carton; cei mai în vârstă aşteaptă de obice în balcoane sau în staţii de autobuz adunaţi în mici grupuri. Plăcerea e resimţită de obicei de cei mai tineri, care deseori aleg să înfrunte ploaia, alergând în toate direcţiile, udându-se până la piele şi folosindu-se de primul obiect la îndemână – un cofraj sau un cauciuc vechi – pentru a face surfing, agăţându-se de bare sau de caminoanele care trec.

Deseori ne întrebăm când oare vom avea şi noi o pelerină de ploaie – una fără găuri şi potrivită, dacă se poate, ca mărime – dorinţă ce pare încă un vis pentru mulţi dintre noi, cei care încă mai speră ca oraşul să nu se prăbuşească în urma unui simplu duş tropical căzut din cer. (traducere de Robert Sabotici)

Preşedintele Obama răspunde întrebărilor adresate de Yoani Sanchez

Preşedintele Barrack Obama: Mulţumim pentru iniţiativa de a schimba noi  perspective împreună cu cititorii din Cuba şi din întreaga lume şi felicitări pentru premiul “Maria Moore Cabot” obţinut din partea Universităţii de Jurnalism din Columbia datorită interesului dumneavoastră pentru America Latină şi domeniul relaţiilor inter-americane. Aţi meritat din plin acest premiu. Am fost dezamăgit să aflu că vi s-a interzis să călătoriţi pentru a-l primi personal.

Blogul dumneavoastră furnizează întregii lumi informaţii importante despre viaţa de zi cu zi din Cuba. Este de remarcat faptul că internetul v-a oferit, atât dumneavoastră, cât şi multor alţi cetăţeni cubanezi curajoşi posibilitatea de a vă exprima liber şi, în acest sens, salut eforturile voastre de a folosi tehnologia în promovarea libertăţii de expresie. Guvernul SUA şi cetăţenii amercani aşteaptă cu nerăbdare ziua în care toţi cubanezii se vor putea exprima liber în public, fără teama de sancţiuni sau represalii din partea autorităţilor.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 1.  Pentru foarte mult timp, Cuba s-a aflat pe lista de priorităţi a ministerului de externe a SUA şi a reprezentat, printre altele, şi o problemă internă a statului dumneavoastră. Acest lucru s-a datorat în special comunităţilor largi de cubanezi stabiliţi în SUA, odată cu exilul. Din punctul dumneavoastră de vedere, în care dintre cele două categorii plasaţi problema Cubei?

Toate problemele de politică externă includ aspecte locale, în special în privinţa vecinilor de la graniţă, cum ar fi Cuba, ţară din care un număr important de imigranţi a venit în SUA , împreună cu care am dezvoltat o lungă istorie a relaţiilor sociale şi politice.  Angajamentul nostru de a ocroti şi de a conserva libertatea de expresie, drepturile omului şi democraţia, atât acasă, cât şi pretutindeni în lume, rămâne o prioritate la nivelul politicilor ministerului de externe, nu numai sub aspect politic global ci şi la nivel local. Deasemenea, multe dintre disputele care au loc între SUA şi Cuba, incluzând aici problema imigrării, a traficului de droguri şi a aspectelor legate de relaţiile economice implică o preocupare serioasă din partea guvernului SUA în contextul politicii externe şi locale. Astfel, relaţiile dintre SUA şi Cuba rămân strâns legate atât la nivel domestic-local, cât şi la nivelul politicii externe globale practicate de ţara noastră.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 2. Consideraţi că administraţia dumneavoastră ar trebui să încheie disputele cu statul cubanez şi să recunoască legitimitatea lui Raul Castro? Consideraţi că această persoană ar trebui să fie tratată, în urma unor eventuale dispute bilaterale, drept singurul partener legitim de dialog?

Aşa cum am spus şi anterior, sunt pregătit să implic administraţia pe care o conduc într-o serie de discuţii de interes bilateral, aşa cum am mai făcut atât în legătură cu problema imigraţiei, cât şi în cadrul discuţiilor directe care au avut loc pe mail între cele două state. Stă în intenţia mea să facilitez accesul la discuţii directe cu administraţia americană a cât mai multor cetăţeni cubanezi, în special din rândul famiilor separate, aşa cum am reuşit deja să anulez restricţiile de vizită impuse în trecut de guvernul SUA acestor familii.

Vom căuta să transmitem cubanezilor noi posibilităţi de asociere şi cooperare în afara guvernului, aşa cum se întâmplă în nenumărate locuri din lume, întrucât ştim că nu numai guvernul este singura voce care trebuie să conteze în Cuba. Ne folosim de orice mijloc de a interacţiona cât mai direct cu marea majoritate a societăţii din Cuba  şi suntem extrem de preocupaţi să vedem cât mai curând ziua în care guvernul acestei ţări va permite libertatea de expresie în rândul cetăţenilor săi.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 3. A renunţat guvernul SUA la iniţiativa intervenţiilor militare, percepute ca unică modalitate de încheiere a disputelor dintre cele două ţări?

SUA nu are nicio intenţie să utilizeze forţa militară în Cuba. SUA susţine dezvoltarea nemijlocită a respectului dintre aceste ţări, protejarea drepturilor omului, a libertăţilor politice şi economice ale Cuba şi speră ca guvernul cubanez să răspundă dorinţelor cetăţenilor săi de a se bucura de beneficiile democraţiei, singura în măsură să hotărască viitorul de mai târziu al acestei ţări. Numai populaţia Cubei va reuşi să aducă o schimbare pozitivă şi ne exprimăm entuziasmul pentru momentul în care aceasta se va bucura din plin de acestă oportunitate.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 4. Raúl Castro a declarat public că este deschis oricărui dialog cu guvernul SUA, dat fiind faptul că există o miză a respectului între cele două ţări, care ar trebui să dialogheze de la egal la egal. Credeţi că preşedintele cubanez cere prea mult?

Timp de ani de zile, am fost un susţinător activ al ajustării diplomaţiei directe, lipsită de precondiţii, atât cu prietenii, cât şi cu neprietenii statului nostru. Pe de altă parte, trebuie să menţionez din capul locului că nu sunt un mare admirator al discuţiilor purtate în van. În cazul concret al Cuba, o diplomaţie de acest gen ar trebuie să creeze noi oportunităţi reale atât pentru a încuraja demersurile de parteneriat ale SUA, cât şi în vederea acordării drepturilor fundamentale populaţiei cubaneze.

Deja am iniţiat o serie întreagă de discuţii privitoare la zonele de interes mutual – imigraţie sigură, legală şi reabilitarea contactelor prin intermediul serviciilor publice de mail. Aceştia sunt primii paşi, pentru început, care vor putea dezvolta noi relaţii pozitive între SUA şi Cuba, într-o direcţie mult mai sigură pe viitor.  Dacă vom reuşi să atingem obiectivul unor relaţii diplomatice normale, atunci ne vom putea permite să avansăm noi propuneri guvernului cubanez.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 5. Într-un presupus dialog dintre Cuba şi SUA, aţi invita şi largile comunităţi de cubanezi din SUA, partidele de opoziţie din Cuba şi societatea civilă de acolo?

Înainte de orice decizie politică, cea mai bună strategie de optimizare a rezultatului este de a asculta cât mai multe voci şi opinii referitoare la problema respectivă. Atunci când vine vorba de Cuba, acesta este primul demers pe care îl facem. Guvernul SUA alege  astfel să discute cu diverse grupuri de indivizi din interiorul dar şi din exteriorul acestei ţări care pot fi interesate de relaţiile cu noi. Mulţi nu sunt de acord cu multe din deciziile luate de guvernul cubanez, cum nu puţini sunt nici cei care refuză să accepte anumite politici adoptate de SUA, aşa cum se pot găsi numeroşi care refuză perspectivele propuse de ambele guverne. Deci singurul motor capabil să menţină în funcţiune întregul sistem al demersurilor noatre în politica externă faţă de Cuba sunt cerinţele susţinute ale locuitorilor care trăiesc zi de zi pe insulă.  Acesta este unul din motivele importante pentru care susţinem demersul dumneavoastră – de a vă face auzită vocea în întreaga lume – nu numai datorită efectelor vizibile acţiunii dumneavoastră, care ar putea influenţa evoluţia politicilor privitoare la libertatea de expresie, ci şi modului exact şi direct de receptare a vieţii de zi cu zi din Cuba, a suferinţelor şi a îngrădirilor suportate de cei care locuiesc acolo, de către cei care au reuşit să plece în afara graniţelor.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 6. Sunteţi un susţinător al dezvoltării noilor tehnologii ale informaţiilor şi comunicaţiilor. Însă cubanezii continuă să aibă un acces limitat la reţelele de internet. În ce măsură credeţi că embargoul impus de SUA sau limitele stabilite de guvernul cubanez joacă un rol în perpetuarea acestei situaţii?

Administraţia pe care o conduc a promovat politici importante cu scopul de a îmbunătăţi şi de a extinde noile posibilităţi tehnice de distribuire şi acces a informaţiei, în special către cetăţenii cubanezi cărora le sunt necesare noile tehnologii în domeniu. În acest sens, am elaborat diferite ajustări, legături şi îmbunătăţiri tehnice pentru a încuraja accesul cetăţenilor cubanezi la sursele de informaţii de la nivel internaţional.  Acest lucru va îmbunătăţi mijloacele de acces ale cubanezilor de pe insulă, de a comunica atât între ei cât şi cu cei din afară, extinzând, de exemplu, sistemele de satelit şi fibră optică şi asupra Cubei. Evident, un astfel de demers nu va putea fi implementat peste noapte. Şi în niciun caz nu va putea avea vreo urmare pozitivă fără acceptul complet al guvernului din Cuba. Am înţeles că guvernul cubanez a anunţat începerea unui program de extindere a accesului la internet în interiorul oficiilor poştale. Voi urmări cu atenţie modul în care acest program se va desfăşura şi voi îndemna guvernul cubanez să permită accesul nerestricţionat la internet întregii populaţii cubaneze. Pe lângă toate acestea, suntem deschişi la noi propuneri în a sprijini în continuare zone din Cuba unde accesul la informaţie continuă să rămână limitat.

Yoani Sanchez: Întrebarea nr. 7. Aţi dori să efectuaţi o vizită în ţara noastră?

Nu voi exclude niciodată un demers care ar putea spori şi încuraja interesul SUA faţă de promovarea libertăţii cetăţenilor cubanezi. Pe de altă parte, orice demers diplomatic va necesita o deosebită atenţie, cât şi un plan strategic al atingerii obiectivelor propuse. Îmi exprim dorinţa de a vizita neîntârziat o Cubă unde toţi cetăţenii se vor bucura de drepturi şi oportunităţi egale, asemeni celor care acum locuiesc deja în afara acestei ţări.

Traducere de Robert Sabotici

Şapte întrebări

Diplomaţia populară nu are nevoie de memorandumuri sau declaraţii de intenţie, ci are loc între oameni, în mod direct, fără intermediul ministerelor de externe sau al palaturilor guvernamentale. Nu necesită decât o îmbrăţişare, o simplă strângere de mână sau o discuţie mai lungă în sufrageria unei case. Fără să aspire către pompă şi reclamă în media, oamenii obişnuiţi au reuşit să scape lumea de nenumărate greşeli, să evite războaiele şi să reuşească performanţa multor alianţe de succes, încununate de momentele de pace.

Ocazional, un individ fără misiuni ministeriale sau privilegii oficiale reuşeşte să se adreseze puterii lansând o întrebare care deseori rămâne fără răspuns. Cubanezi fiind, trebuie să fim conştienţă că nimeni „de aici” nu va încerca să ne explice sau să ne arate drumul pe care îl urmează acum ţara noastră, care pare pe zi ce trece ca un fel de navă care se scufundă ajungând în scurt timp doar o epavă. Plictistiă de ignoranţa lor la adresa noastră, am decis să adresez şapte întrebări răspicate celor care cred – în acest moment şi în virtutea deciziilor pe care ei le iau – că pot hotărî soarta ţării mele.

Conflictul dintre guvernele Cubei şi al SUA nu numai că alarmează populaţiile de pe ambele ţărmâri de a păstra în continuare relaţii de pace, dar hotărăsc totodată şi paşii care trebuie urmaţi pentru a reuşi transformarea societăţii noastre. Cu toate că propaganda oficială nu încetează să ne spună că trăim într-un oraş asediat, un soi de David înfruntat de Goliat, singura perspectivă care rămâne este cea a unui inamic feroce care caută să ne lovească sub orice chip.   Aş vrea să ştiu şi eu, din umila mea poziţie de cetăţean, când va înceta oare această dispută între cele două ţări, şi când oare voi trăi momentul în care acest subiect nu va mai ocupa locul central al vieţilor noastre.

După câteva luni de încercări, am reuşit să-i trimit un chestionar preşedintelui american, Barack Obama, semnalându-i totodată câteva dintre problemele care nu mă lasă să dorm liniştită noaptea. Am obţinut deja nişte răspunsuri, pe care le voi publica mâine,  însă acum aş dori să-i adresez aceleaşi întrebări preşedintelui cubanez, Raúl Castro. Subiectul întrebărilor este extras din experienţele personale trăite în această ţară, în care sunt sigură că se vor regăsi mulţi cetăţeni care s-au confruntat, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu multe dintre ele. Îndoielile pe care acestea le semnalează  sunt atât de dramatice, încât cu greu îmi pot imagina cum va arăta ţara în care vor creşte şi vor trăi copiii mei.

Aici găsiţi ambele chestionare.

Întrebări pentru Raúl Castro, preşedintele Cubei:

  1. Care credeţi că vor fi influenţele negative, din punct de vedere ideologic, dacă relaţiile dintre Cuba şi SUA vor fi îmbunătăţite?
  2. V-aţi demonstrat în numeroase ocazii dispoziţia de a dialoga cu guvernul american. Sunteţi singurul care are astfel de intenţii? Aţi mai discutat şi cu alţi membri ai partidului communist despre necesitatea acestui dialog? Este de acord şi fratele dumneavoastră, Fidel Castro, cu perspectiva diminuării conflictelor între cele două guverne?
  3. Vă aflaţi de partea cealaltă a mesei de discuţii cu Barack Obama. Care ar fi cele mai importante trei obiective ale discuţiei pe care aţi dori să le atingeţi? Care credeţi că ar fi cele trei obiective ale părţii americane pe care aceasta ar dori să le atingă în urma discuţiei cu dumneavoastră?
  4. Puteţi întocmi o listă cu avantajele concrete de care cetăţenii ţării noastre s-ar bucura în condiţiile încheierii disputelor dintre cele două guverne?
  5. Dacă partea americană ar intenţiona să încheie un set de negocieri cu comunitatea cubaneză aflată în exil, cu membrii partidelor de opoziţie de pe insulă, dar şi reprezentanţii societăţii civile, aţi fi deschişi propunerilor?
  6. Consideraţi că ar fi posibil ca guvernul SUA să-şi identifice printre strategii şi o posibilă intervenţie armată în Cuba?

Întrebări pentru Barack Obama, preşedinte al SUA:

  1. Pentru foarte mult timp, Cuba s-a aflat pe lista de priorităţi a ministerului de externe a SUA şi a reprezentat, printre altele, şi o problemă locală a statului dumneavoastră. Acest lucru s-a datorat în special comunităţilor largi de cubanezi stabilite în SUA odată cu exilul. Din punctul dumneavoastră de vedere, în care dintre cele două categorii plasaţi problema Cubei?
  2. Consideraţi că administraţia dumneavoastră ar trebui să încheie disputele cu statul cubanez şi să recunoască legitimitatea lui Raul Castro? Consideraţi că această persoană ar trebui să fie tratată, în urma unor eventuale dispute bilaterale, drept un lider legitim de discuţie?
  3. A renunţat guvernul SUA la iniţiativa intervenţiilor militare, percepute ca unică modalitate de închieiere a disputelor dintre cele două ţări?
  4. Raúl Castro a declarat public că este deschis oricărui dialog cu guvernul SUA, dat fiind faptul că există o miză a respectului între cele două ţări, care ar trebui să dialogheze de la egal la egal. Credeţi că preşedintele cubanez cere prea mult?
  5. Într-un presupus dialog dintre Cuba şi SUA, aţi antrena largile comunităţi de cubanezi din SUA, partidele de opozţie din Cuba şi societatea civilă de acolo?
  6. Sunteţi un vehement susţinător al dezvoltării noilor tehnologii ale informaţiilor şi comunicaţiilor. Însă cubanezii continuă să aibe un acces limitat la reţelele de internet. În ce măsură credeţi că embargoul impus de SUA sau limitele stabilite de guvernul cubanez joacă un rol în perpetuarea acestei situaţii?
  7. Aţi dori să efectuaţi o vizită în ţara noastră?

Traducere de Robert Sabotici

Fabricat în S.U.A.

Acum câteva zile, presa străină a relatat că atunci când ministrul de externe spaniol, Miguel Angel Morations, a călătorit în Havana, acesta a fost însoţit şi de un mesaj din partea administraţiei americane. Acesta sugera liderilor noştri sporirea măsurilor de creştere a libertăţilor civile în sensul de a limita distanţele politice care separă aceste ţări. Mesajul secret nu a fost făcut public de media oficială din Cuba care, la acea vreme, înfierbânta criticii sdancţiunilor economice impuse de SUA. Să fie oare restricţiile din cadrul negocierilor, sau poate judecata mea este prea din scurt şi anacronică cu evenimentele, însă acestea pot fi folosite ca argumennte pentru atât pentru restabilirea relaţiilor de producţie, cât şi pentru a-i sancţiona pe cei care îndrăznesc să gândească diferit. Oricum, sunt uimită să constat că în pieţe mai toate etichetele conţin un mesaj subliminal, evident, cu o retorică anti-imperialistă: pe mai tot ce reprezintă alimente de consum stă scris: „Fabricat în SUA”.

Niciodată până acum nu am mai avut nişte relaţii atât de fluctuante cu Washinghton şi Wall Street. În realitate, atât de preţuita suveranitate a acestei insule, cât şi presupusa miză a independenţei pe care ne chinuim să o afişăm lumii întregi demască, în fapt, cât de dependenţi suntem de naţiunea unde mii de compatrioţi de-ai noştri au ales să trăiască. În acest sens, cu cât propaganda împotriva yankeilor a devenit mai puternică, cu atât lumea a devenit mai interesată de valul migraţionist care a încept să bată între cele două ţărmuri. Deşi Strâmtoarea Floridei încearcă să ne izoleze, nu pot fi oprite legăturile profunde care deja s-au stabilit între cele două entităţi teritoriale: de la ajutoare, până la informaţii şi sprijin umanitar.

Aceşti cizmari săraci s-au născut cu doar câţiva ani înaintea ruperii relaţiilor dintre ţara noastră şi SUA, însă lipiciul pe care unul din ei îl folosea pentru reparaţiile pantofilor îi era furnizat de către un frate din Miami. Stik-ul de memorie pe care acest tânăr îl poartă în jurul gâtului a fost primit de la un „Yuma”, un cetăţean american, care şi-a acostat yahtul în portul Hemingway; coafeza din colţ a cerut din New Jersey coloranţi şi creme. Fără acest flux de produse şi de posibilitatea de a le comanda prin comision, mulţi oameni dintre cei care mă înconjoară ar rămâne izolaţi şi neglijaţi. Chiar şi sticlele de whiskey consumate de liderii noştrii la petrecerile de la nivel înalt nu ar putea fi aduse în această ţară fără intermediul surselor interzise dar sigure. (traducere de Robert Sabotici)