O chestiune de tonalitate

„Am oprit pentru tine pentru că eşti alb”, îmi spune taximetristul după un scârţâit de frână pe strada Reina aproape de miezul nopţii. Justificările veneau, unele după altele, chiar de pe buzele lui mulatre, încercând să mă convingă de ce nu acceptă clienţii „de culoare” la orele târzii ale nopţii. Căuta acceptul meu faţă de cele spuse, el care se născuse într-un cartier locuit în majoritate de negrii, de iubitori ai culorii de scorţişoară a pielii. Abia îl ascultam. Cei care discriminează persoane de aceeaşi factură cu ei înşişi îmi provoacă silă: portarul hotelului care îi umileşte pe cubanezi, ţipând şi gesticulând la fiecare moment al trecerii turiştilor, prostituatele care acceptă un client canadian, uneori  de două ori mai în vârstă decât ele, pentru zece pesos covertibili, nelăsându-se „învinse” de cererea unui cubanez obişnuit, sau cetăţenii din Santiago care, odată instalaţi în Havana,  imită în batjocură accentul persoanelor din propriul lor oraş de provenienţă.

Uneori îmi doresc să fi fost metiş, ca Reinaldo şi Teo, pentru că atunci când îmi privesc nasul drept  sau pielea pală nu de puţine ori mă simt foarte neplăcut. Şi totuşi nu este adevărat. Aici sunt foarte multe căi de a fi segregat deoarece, laolaltă cu rasismul, coexistă atât discriminări la nivel de status social, cât şi stigmatul asocierii ideologice, sau al lipsei de provenienţă din rândul clanurilor familiare cu largă putere locală şi relaţii de influenţă. Ca să nu mai vorbesc despre subestimarea acordată de către societăţile „macho” persoanelor care îşi permit să poarte o pereche de ovare ascunse în burtă.  Aşa deci, am fost mult scârbită de exortaţia şi atitudinea şoferului care a oprit taxiul exclusiv în virtutea culorii pale a pielii mele. Aş fi vrut să cobor dar era târziu, foarte târziu.

„Cu ce te mai ocupi?”, mă întreabă el sub lumina becurilor de pe strada Belascoain. Sunt blogger, l-am avertizat eu, iar lumina străzii Calea Carlos al III-lea mi-a relevat evanscent o figură temătoarte şi  îngrijorată a lui odată ce mi-a auzit răspunsul. „Uite, nu te duce acum să le spui ceea ce tocmai ai auzit că am zis”, îmi spuse el, schimbându-şi deodată tonul indulgent pe care îl folosise la început când oprise maşina.  „Nu vreau să publici nu ştiu ce tâmpenii despre mine pe Internet”, îmi clarifică el, în timp ce se apucă de scrot în semn de nervozitate şi putere masculină. Părul meu drept nu mai este de mult un motiv de încredere, iar forma ochilor mei şi-a pierdut aspectul de migdală în timp ce i-am explicat, cu buzele strânse, despre conţinutul subiectelor pe care le dezvolt pe blog, care îi păreau din ce în ce mai accentuat un pericol, exact ca şi cum aş fi purtat un cuţit în mână ce-l ameninţa, ca şi cum clientul lui nu era altceva decât un simplu criminal. Mi-am confirmat atunci, fără dubii şi nuanţe, că spectrul lui de discriminări nu se restrângea la culoarea pielii, ci aborda o aprigă mefienţă faţă de opiniile ce i se păreau contrarii celor împărtăşite de el, pe care le respingea printr-un ton agresiv care trăda şi confirma existenţa, pe acestă insulă, a discriminărilor şi segregărilor mult mai diverse decât cele strict limitate la culoarea pielii. (traducere de Robert Sabotici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s