Tărâmul bandelor de răpitori

(Nota editorului de blog: Yoani nu a avut permisiunea să participe la această demonstraţie)

Lângă strada 23, chiar lângă punctul de ocolire a Aleii Prezidenţiale, am văzut o maşină neagră, fabricată în China, escortând trei străini foarte bine făcuţi. „Yoani, treci în maşină”, mi-a spus unul dintre ei, apucându-mă sever de încheietura mâinii. Ceilalţi doi i-au înconjurat pe Claudia Cadelo, Orlando Luiz Pardo Lazo, pe alt prieten care venise cu noi la demonstraaţia împotriva violenţei. Culmea ironiei, dar tocmai asistasem la o seară plină de pumni, împuşcături şi obsecenităţi în timpul unei zile care ar fi trebuit a fi dedicată păcii şi armoniei. Aceiaşi „agresori” au cerut telefonic o nouă maşină pentru a-i urca pe ceilalţi doi companioni ai mei, Orlando şi cu mine fiind aruncaţi în maşina de culoare galbenă, adică în lumea îngrozitoare a nerespectării legii şi a impunităţilor din vremea Armaghedonului.

Am refuzat să intru în maşină şi le-am cerut celor care ne agresau câteva date de indetificare sau acte prin care să ne demonstreze mandatul legal de ridicare. Desigur, nu ne-au arătat nici un fel de hârtie sau legitimaţie care să certifice vreun ordin de arestare pe numele nostru. Câţiva curioşi începuseră să se strângă în jur, iar atunci am strigat „Ajutor, aceşti oameni vor să ne răpească”, dar cei care ne reţineau i-au oprit cu câteva focuri de armă în semn de avertizment pe toţi cei care încercau să intervină cu ceva, relevând astfel întreaga natură pur ideologică a celor care făceau demersul de a ne reţine, „Nu vă puneţi cu ei, sunt contrarevoluţionari”. În timpul rezistenţei noastre verbale, indivizii au dat un telefon unei persoane ce părea a le fi şef, deci coordonator al întregii acţiuni „Ce facem? Nu vor să intre în maşină”. Mi-am imaginat răspunsul lipsit de echivoc de partea cealaltă a firului din moment ce, fără întârziere, o mulţime de pumni şi lovituri a năvălit asupra noastră, în timp ce capul îmi era aplecat forţat din dorinţa de a mă obliga să intru în maşină. M-am ţinut de uşă… sunt lovită în încheieturi…reuşesc să pun mâna pe o hârtie de-a lor şi să o bag în gură. Încă o rafală de pumni pentru a le înapoia documentul.

Orlando era deja în maşină, imobilizat printr-o tehnică de karate care îi menţinea capul pe podea. Unul mi-a pus genunchiul în piept iar celălalt, de pe scaunul din faţă, m-a lovit în rinichi şi în cap pentru a căsca gura şi a scuipa înapoi hârtia. La un moment dat am simţit că nu voi mai putea niciodată ieşi din acea maşină. „Asta e pe măsura celor făcute până acum de tine, Yoani”, „Mi s-a luat de maimuţărelile tale”, mi-a spus unul ce stătea aşezat lângă şofer în timp ce mă trăgea de păr. Pe bancheta din spate, un spectacol neverosimil avea loc: picioarele îmi erau înţepate, faţa îmi era congestionată de rezistenţa de a scăpa şi de durerea fizică, iar Orlando era ţinut la pământ de bătăuşi profesionişti. Am reuşit, într-un act de maximă disperare, să-l apuc strâns pe unul dintre agresori, prin pantaloni, de testicule. Mi-am înfipt cât am putut de tare unghiile în momentul în care simţeam că îmi va zdrobi pieptul până la ultima suflare. „Omoară-mă”, i-am strigat cu ultima gură de aer inhalată, în timp ce unul din faţă l-a averitizat pe cel care mă zdorbea să mă lase să respir.

Ascultam suferinţele lui Orlando iar loviturile nu încetau să cadă asupra noastră. M-am gândit să deschid uşa maşinii şi să mă arunc, dar nu exista niciun buton de acces care să-mi permită acest lucru. Eram la mila lor şi l-am auzit pe Orlando cum încerca să mă încurajeze. Ulterior, în timp ce spuneam că mă sufoc, îmi confirmă că simte şi el acelaşi lucru… atunci, agresorii l-au asigurat: „Yoani este încă în viaţă”. Am fost lăsaţi suferind în mijlocul străzii din Timba, în timp ce o femeie care se apropia ne-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”… „O răpire”, am reuşit să spun. Am început să plângem pe trotuar unul în braţele celuilalt, gândindu-ne la Teo şi la cum vom reuşi să explicăm atâtea vânătăi. Despre cum reuşim să trăim într-o ţară în care se pot întâmpla astfel de lucruri, şi cum îl voi putea privi în ochi explicându-i că mamica lui a fost bătută în plină stradă din cauza unui blog în care îşi ataşa opiniile sub formă de kilobiţi. Cum să-i povestesc despre feţele monstruase şi autoritare ale celor care ne-au forţat să intrăm în maşină şi satisfacţia pe care o aveau în timp ce ne loveau, lăsându-mă fără fustă în timp ce m-au aruncat din maşină pe jumătate goală în plină stradă.

Am reuşit să văd însă şi teama de pe faţa celor care ne-au agresat, îngrozirea faţă de fenomenul nou pe care nu-l puteau controla şi pe care nu şi-l puteau explica, teama năvălitoare a celui ce ştie că zilele-i sunt numărate. (traducere de Robert Sabotici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s