Coca-cola uitării sau doza de nostalgie

Am trăit în multe locuri. Am fost o voce cerând permisiunea de a ieşi din ţara mea şi o exilată sperând la permisul de intrare. Maşinăria m-a strivit cu ambele părţi ale roţilor dinţate: pentru a fi stat în afară şi pentru a mă fi hotărât să rămân pe Insulă. Am fost la un consulat pentru a plăti ridicatele tarife lunare de şedere în altă ţară şi a trebuit să înfrunt, de asemenea, costul întoarcerii, enorma sumă persoanală de a fi o “reîntoarsă”. Timp de doi ani am privit Insula de la distanţă şi am avut o dilemă: dacă să beau “coca-cola uitării” sau “doza de nostagie”, dar niciuna dintre ele nu mi-a udat gâtul. Am preferat dulcele-acrişor al acestei realităţi.

Am coşmaruri în care intru prin vama cubaneză şi cineva în uniformă mă conduce într-o cameră gri. Înconjurată de pereţi nevăruiţi şi de o imensă fotografie a lui Fidel Castro, îmi reţin paşaportul şi mă anunţă că dacă intru nu voi putea – de acum înainte – să călătoresc către o altă destinaţie. Toate acestea mi le explica un funcţionar cu o faţă transpirată, care are un pistol la şold şi un stilou care-i iese din buzunar. Presimt că voi petrece eternitatea în faţa acestei fiinţe cu vorbe ursuze, fără posibilitatea de a ieşi pe uşă până în camera unde mă aşteaptă familia. Anxietatea ajunge într-un punct în care mă trezesc şi constat că încă mă aflu în casa mea, la fel de împrejmuită, dar satisfăcută că m-am întors.

Acest vis obsesiv alternează cu altul în care nu mă lasa să zbor până în propria mea ţară. Mă aflu într-un aeroport îndepărtat, încercând să mă îmbarc pe o navă cu destinaţia Havana. Tânără care verifică biletele îmi spune că nu pot să plec. “Avem ordine să n-o lăsăm să urce”, conchide, fără povara dramatică a cuiva care tocmai înştiinţează pe altul asupra condiţiei de expatriat. Nu e nimeni apropiat la care să apelez şi tabelele electronice indică următoarele plecări: la New York, Buenos Aires, Berlin. Mă aşez şi pun valiza pe picioare, ca să mă pot sprijini de ea şi încerc să dorm. Nu poate fi adevărat – îmi spun – trebuie să mă odihnesc şi când mă trezesc voi fi în cabină, la mii de metri înălţime.

Am încercat deja ceaiul de tei, citirea poveştilor piloţilor înainte de a adormi şi ascultarea muzicii relaxante în încăpere. Însă singurul lucru care ar înceta această secvenţă onirică de izolare şi expulzare este sfârşitul restricţiilor de migrare pentru cubanezi. Vreau să am dreptul să călătoresc, la fel cum vreau să dorm fără să-l văd pe omul în uniformă care-mi reţine paşaportul şi fără să ascult zgomotul avionului care-şi ia zborul, lăsându-mă pe pământ străin. (traducere de Cristina Stoian)

Anunțuri

Eliberarea unei zone

Îi cunosc dintotdeauna, de când mă aventuram mai departe de cartierul meu cu faţade murdare până într-o Havană care nu înceta să mă uimească. Se poate spune că seamănă cu aproape toţi prietenii mei: păroşi, alternativi şi zâmbitori. Sunt similari acelor tineri care răvăşeau camera noastră acum câţiva ani, pentru a cânta la chitară şi a-şi petrece leşinul între cântece şi poezii. Băieţii din Omni Zona Franca folosesc de asemenea o oală pe post de pălărie, o fustă pentru a acoperi picioarele bărbăteşti sau o cârjă lungă făcută dintr-o ramură de copac. Rebeli întru totul, sparg tiparele cu poezia siropoasă şi apologetică, cu normele de bine îmbrăcaţi până şi în ceea ce priveşte arta instituţionalizată şi de asemenea prudentă.

Scena prestaţiei lor este în mod precis suburbia Alamar, proiectată pentru ca în ea să poată locui omul nou.  Azi este un conglomerat disfuncţional de clădiri – toate la fel – unde nimeni nu şi-ar dori să locuiască, iar cei care o fac rareori reuşesc să se mute în altă zonă. Aruncate pe iarbă, fără prea multă logică urbanistică, aceste blocuri de beton au reprezentat sursa de inspiraţie pentru diferite acţiuni artistice ale lui Omni. Îmi amintesc când vecinii din zonă au chemat poliţia la vederea capetelor şi braţelor care se iveau printre maldărele de gunoaie pe care niciun camion nu le ridicase de săptămâni. A fost felul acestor oameni de a atrage atenţia cetăţenilor: ne înecăm în deşeuri, abia dacă reuşim să respirăm în mijlocul atâtor gunoaie.

În fiecare decembrie, Omni organizează Festivalul Poeziei fără sfârşit, iar actuala ediţie a fost marcată de închiderea localului său de la casa de cultură Alamar. Între patrule de poliţie şi vocea supărată a unui viceministru al culturii, acestor cronicari nerespectuoşi le-a fost luat un spaţiu pe care îl aveau de acum doisprezece ani. Le-a fost îngăduit să-şi ia cu ei posterele, ceramicele, două maşini vechi de scris şi un laptop cu care editează filme şi la care scriu pentru pagina web. Programul activităţilor s-a mutat în sălile caselor lor şi în garajul unui prieten, toate pentru a nu suspenda marea “petrecere a luminii”. Azi vor fi cărând o ofrandă uriaşă pentru sănătatea poeziei până la sanctuarul San Lázaro în satul Rincón. Vor ridica pe braţe figura făcută din crengi de copac şi vor cere un vers, o rimă armonioasă sau un refren dintr-un cântec hip hop.

Cei care le-au luat vinerea trecută sediul şi au încercat să-i pedepsească cu nomadismul,  nu înţeleg că arta lor înfloreşte din asfalt, de la nebunul care cere de pomană pe la colţuri, şi de la acel oraş cu handicap dar intens, care azi e Alamar. (traducere de Cristina Stoian)

Un articol despre Omni Zona Franca pe care l-am scris acum doi ani


Curtea Karinei nu este nici particulară, nici specială

Lupul cel rău sau Baubau purtau un alt nume în copilăria mea: Reforma Urbană. Crescută într-o casă pentru care părinţii mei nu aveau acte, când suna cineva la uşă fugeam tresărind gândindu-ne că ar putea fi un inspector al locuinţelor. Am învăţat să privesc  prin obloane înainte de a deschide, un obicei pe care încă îl practic, pentru a-i evita pe cei care dădeau târcoale cu portofolii şi ne avertizau asupra fragilităţii legale a locuinţei noastre. Instituţia pe care ei o reprezentau era mai temută în casa fără acte decât însăşi poliţia. Numeroase confiscări, sigilii lipite de uşi, evacuări şi amenzi, făceau ca drăguţilor din Centrul Havanei  să le tremure mandibulele când auzeau vorbindu-se de Institutul Locuinţelor.

Zilele acestea mă bântuie din nou aceasta fantasmă a copilăriei mele, legată de întâmplarea petrecută împrejurul curţii prietenei mele Karina Gálvez. Economistă şi profesoară universitară, această femeie plăcută  a făcut parte din sfatul editorial al revistei Vitral , şi acum reprezintă pilonul esenţial al portalului Convivencia. Aceasta, într-o societate în care cenzura şi oportunismul cresc – peste tot – ca iarba marabú, se poate interpreta ca fiind o greşeală majoră din partea Karinei. Mai mult de atât, întotdeauna a crezut că locuinţa părinţilor săi, unde s-a născut şi a trăit mai bine de patruzeci de ani, era o proprietate de familie, la fel cum spune şi titlul păstrat în al doilea sertar al dulapului ei. Pe principiul construirii în propria curte, aceasta ar trebui să fie o decizie atât de personală precum cea de a-ţi lăsa unghiile să crească, ea a ridicat un ranchón fără pereţi la care toţi prietenii au contribuit cu ceva. Puţin câte puţin, acela s-a transformat într-un loc pentru dezbateri, epicentrul reflecţiei şi locul de pelerinaj pentru artiştii şi liber cugetătorii din Pinar del Río.

Până şi pastorul Ciro González a venit să binecuvânteze Fecioara Generozităţii care prezida acel spaţiu îngust. Îmi amintesc că Ronaldo şi eu căutam un lucrător de ceramică care a gravat steagul şi scutul cubanezilor pentru celebrul altar în deja celebra “curte a Karinei”. Au început apoi încăierările legale, inspectorii de la Reforma Urbană cu ameninţările de dărâmare forţată şi expropriere. Părea că totul se va încheia cu o penalizare în bani – în cel mai rău dintre cazuri – cu distrugerea a ceea ce se construise. Dar celor care nu au ştiut să construiască le face o mare plăcere să confişte, să şteargă realizările altora, să sechestreze ceea ce ei înşişi nu au creat. La modul ca ieri, marţi, a sosit o brigadă la casa prietenei mele şi a înştiinţat-o în privinţa curţii ei că nu-i aparţine, şi că este de fapt proprietatea firmei statului Cimex care se învecinează cu casa. Cu o viteză rareori văzută în aceste părţi, au ridicat o barieră de metal care în noaptea aceea s-a transformat într-un zid de cărămizi.

Karina – cu abilitatea ei de a râde indiferent ce s-ar întâmpla – mi-a spus că au pictat peste zidul urât o pereche de cocoşi coloraţi care anunţau răsăritul. Pe partea cealaltă, terenul care i-a aparţinut dintotdeauna este acum folosit de alţii. Într-o zi îl va recupera, o ştiu, pentru că nici Reforma Urbana, nici poliţia politică, nici brigade de răspuns rapid care s-au postat afară nu vor putea să împiedice faptul că spunem şi simţim că aceea este curtea Karinei. (traducere de Cristina Stoian)

*Nota traducătorului: Titlul face trimitere la un cântec destinat copiilor ‘El patio de mi casa es particular’ înţelegând prin particular atât posesia cât şi însuşirea de a fi special, deosebit.

Eram atât de puţini

Ca strănutul unei gripe, blogosfera alternativă cubaneză continuă să se răspândească. Nu mai seamănă cu acea apă stătătoare care aducea acele puţine pagini cu pseudonim din aprilie 2007, când am început Generaţia Y. Am pierdut numărătoarea a câţi suntem acum pentru că în fiecare săptămână aflu că s-au mai născut cel puţin două noi spaţii virtuale. Blocarea anumitor platforme-blog şi atacurile constante au făcut doar ca virusul opiniei libere să comporte forme mai complicate de a tăcea. ADN-ul exprimării cetăţenilor nu va ceda în faţa vaccinurilor bazate pe intimidare şi calomniere: va sfârşi prin a-i infecta pe toţi.

Multitudinea de abordări reprezintă semnul pe care pieţele de discuţie l-au găsit în cyberspace, un scenariu mai tolerant decât realitatea. Cunosc site-uri de chatarsis pentru acumularea de frustrări, în timp ce altele se specializează în ştiri ori proteste. Ele variază de la bloguri drăguţe precum Cuba Fake News până la cele de reviste încărcate de articole esenţiale în stilul Convivencia. Autorii lor sunt foştii oficiali ai contraspionajului din cadrul Ministerului de Interne sau scriitori exilaţi de la editurile oficiale. Pe toţi îi uneşte nevoia de a se exprima, ardoarea dorinţei de a încheia spirala tăcerii care a durat deja prea mult.

Precum un mănunchi de electroni liberi, aceasta blogosferă nu corespunde niciunei ierarhii sau figuri principale. Forţa sa constă în aceea că nu o poţi decapita, nici captura, pe motive de evaziune sau ludicitate, neavând nevoie de acorduri şi nici de scrisori de acreditare. În perioada în care se desfăşoară o strategie împotriva ei, pentru care se reunesc persoanele de seamă, se propune o lege sub îndrumarea posibililor executori ai cenzurii, numărul site-urilor de pe această Insulă se dublează.  În momentul în care încep să înţeleagă despre ce e vorba şi cum se administrează antidotul, febra blogger-ului va fi pulsat în miile de temple cubaneze. (traducere de Cristina Stoian)

Anemia argumentelor

Pe 10 decembrie o mulţime a atacat femei care aveau în mâini doar gladiole. Pumni ridicaţi – instigaţi de poliţişti îmbrăcaţi în civili – înconjurau acele mame, soţii şi fiice a celor închişi începând cu Primăvara Neagră din 2003. Câţiva dintre atacanţi au învăţat scenariul din mers şi amestecau sloganuri politice actuale cu uzatele sloganuri cu o vechime de aproape trei decenii. Era o trupă de şoc cu permisiunea de a insulta şi lovi, în serviciul celor cărora ar fi trebuit  de fapt să menţină ordinea şi să protejeze toţi cetăţenii. La ştirile de vineri, un ziarist a ajuns să spună că cei care mustraseră Femeile în Alb reprezentau “mulţimea înfuriată”, dar pe ecran nu apărea niciun indiciu al spontaneităţii sau convingerii reale. Păreau doar fanatici înspăimântaţi, foarte înspăimântaţi.

Îmi e ruşine să o spun, dar în ţara mea demonii intoleranţei petrecuseră în ziua Drepturilor Omului. Au fost solicitaţi de cei care şi-au pierdut capacitatea de a ne convinge cu un argument sau cu o idee nouă şi corectă.  Nu mai au nici măcar o ideologie, iar de aici nu le rămâne decât să administreze frâiele fricii, să apeleze la “exemplarele” acte de repudiere pentru a opri neconformitatea crescândă. Cu toate acestea, pe chipurile celor convocaţi la linşajul social se putea observa cum îndoială alterna cu furia, exaltarea şi teama de a se şti observaţi şi evaluaţi. Pe cât de dureros poate fi, este totuşi uşor să prevezi că poate într-o zi o mulţime la fel de nongânditoare şi oarbă poate direcţiona furia împotriva  celor care azi îi instiga pe unii cubanezi împotriva altora.

În lipsă de deschideri, de mai multă mâncare în farfurie, de schimburi structurale sau mult dorite relaxări, guvernul lui Raúl Castro pare să fi optat pentru pedeapsă ca formulă de menţinere. Nu oferă rezultate palpabile ale gestiunii sale, însă face să sune ruginitele intrumente ale coerciţiei şi vechile tehnici ale pedepsei. În ultimele luni nici măcar nu mai face promisiuni deşarte, nici nu mai anunţă planuri cu date imprecise. Mai degrabă a strâns cureaua şi asta nu într-un gest de austeritate sau economisire, ci pentru a se folosi de această masură aşa cum fac părinţii autoritari pe seama copiilor lor.(traducere de Cristina Stoian)

Canistel sau El Dorado

Bunica îmi vorbea de el cu acelaşi entuziasm cu care, decenii în urmă, părinţii ei povesteau despre vechiul vis El Dorado. Îmi dezvăluia miezul său între galben şi portocaliu, uscat la prima muşcătură dar plăcut şi moale odată ajuns în interiorul gurii. Jocul ei preferat consta în a-mi explica fructul canistel, sarcina anevoioasă, de parcă nu e nimic mai dificil precum a înţelege o aromă pe care nu ai încercat-o niciodată. Ana, cu ce seamănă? O întrebam eu, întrucât doar comparaţia putea să mă ajute să-mi dau seama de aroma acelui fruct absent din viaţa mea. “Cu un mamey, dar mai bogat”, era parcă fraza pe care reuşeam s-o smulg înainte să tacă.

Mulţi din generaţia mea am cunoscut anumite arome din auzite, descrise de cei a căror memorie gustativă preţuiau moşmonul, cainito-ul, marañón-ul sau guanábana-ul. Acea abilitate pentru a activa papilele gustative cu ceva ce nu mestecasem niciodată, ne-a ajutat de-a lungul anilor cei mai grei ai Perioadei Speciale.* Pe patul meu ruginit dintr-un cămin din Alquízar, povesteam unui grup de fete la cum erau acele fructe pe care nici nu le încercaseră. Povestea se repeta în fiecare săptămână în discuţii improvizate unde temele principale erau “sex şi mâncare”, cea din urmă, reprezentând adevărata obsesie a tuturor fetelor de 15 ani adunate acolo.

Timpul a trecut şi acum o săptămână mama a venit acasă cu trei canistele. Le cumpărase de la un ţăran pe un preţ ce depăşea venitul pe o zi întreagă de muncă. M-am gândit mai întâi la Ana, care a murit acum mai bine de 20 de ani şi la ultimele decenii din viaţa ei când nu a mai apucat să vadă rotunjimea aurie care o îngrijora. Teo a fost cel care a luat prima muşcătură şi a făcut un gest ciudat înainte să confirme: “ E ca un mamey”. Apoi s-a întors în camera sa înainte de a remarca nehotărârea de pe chipul meu. “Îl încerc sau nu-l încerc?, Şi dacă nu seamănă cu ce mi s-a povestit?” Din fericire, s-a dovedit a fi pe măsura acelui canistel, în timp ce salivam amândoi, de care-mi povestea  bunica (traducere de Cristina Stoian).

Festival

Decembrie a fost întotdeauna o lună în care rămânem puţin timp acasă. Afară nu mai e atât de cald şi Festivalul Noului Film Latino-american ne tentează cu un amplu program să ieşim. Ne scoatem pardesiele şi nu ne sinchisim dacă autobuzul este prea plin sau dacă trebuie să mergem pe partea însorită a străzii. La fiecare sfârşit de an, lumea este tot mai prietenoasă, întrucât ne rămâne tot mai puţin timp să ne îngrijorăm pentru  proiectele neterminate. Sunt săptămâni care nu au nimic spectaculos, ca şi cum am spune “OK, se pare că 2009 nu a fost anul pe care-l aşteptam, poate 2010”.

În mod obişnuit cozile se întindeau în faţa cinemaurilor Acapulco sau Chaplin, pline de oameni cu pulovere de lână pe gât, iar porţile de sticlă cedau în faţa înghiontelii cinefililor. În acele zile ne bucuram mai mult de intensitatea atmosferei de festival, decât să ne recreem cu imaginile proiectate pe ecran. Câteodată, cele mai interesante lucruri se petreceau în timp ce aşteptam în vântul rece o nouă proiecţie sau când un prieten ne povestea despre debutul unui tânăr regizor. În mod cert, acea iluzie ca un balon de săpun se repeta în fiecare decembrie, dar nu am mai simţit la fel în acest sfârşit de an. Nici temperaturile nu au  scăzut, nici prietenii mei de altădată nu stau aşezaţi pe fotolii, ci sunt dispersaţi şi împrăştiaţi pe alte continente.

O asistenţă numeroasă se observă la fiecare film, ca urmare a unei bogate culturi cinefile a cubanezilor dar şi lipsei altor opţiuni de recreere la preţuri accesibile. Nu sunt multe de făcut în acest oraş;  cei care nu au pesos convertibili se adună în jurul zidurilor de pe strada Malecon; astfel se explică de ce Festivalul este atât de aşteptat şi aglomerat. Pentru a ieşi din această letargie culturală, am hotărât că nu mă interesează dacă a venit sau nu iarna, dacă în mulţime sunt multe chipuri absente. Am hotărât să mă aşez la coadă, să aleg un titlu şi să mă cufund în irealitatea sălii de cinema, în timp ce afară continuă căldura şi exodul. (traducere de Cristina Stoian)