Eliberarea unei zone

Îi cunosc dintotdeauna, de când mă aventuram mai departe de cartierul meu cu faţade murdare până într-o Havană care nu înceta să mă uimească. Se poate spune că seamănă cu aproape toţi prietenii mei: păroşi, alternativi şi zâmbitori. Sunt similari acelor tineri care răvăşeau camera noastră acum câţiva ani, pentru a cânta la chitară şi a-şi petrece leşinul între cântece şi poezii. Băieţii din Omni Zona Franca folosesc de asemenea o oală pe post de pălărie, o fustă pentru a acoperi picioarele bărbăteşti sau o cârjă lungă făcută dintr-o ramură de copac. Rebeli întru totul, sparg tiparele cu poezia siropoasă şi apologetică, cu normele de bine îmbrăcaţi până şi în ceea ce priveşte arta instituţionalizată şi de asemenea prudentă.

Scena prestaţiei lor este în mod precis suburbia Alamar, proiectată pentru ca în ea să poată locui omul nou.  Azi este un conglomerat disfuncţional de clădiri – toate la fel – unde nimeni nu şi-ar dori să locuiască, iar cei care o fac rareori reuşesc să se mute în altă zonă. Aruncate pe iarbă, fără prea multă logică urbanistică, aceste blocuri de beton au reprezentat sursa de inspiraţie pentru diferite acţiuni artistice ale lui Omni. Îmi amintesc când vecinii din zonă au chemat poliţia la vederea capetelor şi braţelor care se iveau printre maldărele de gunoaie pe care niciun camion nu le ridicase de săptămâni. A fost felul acestor oameni de a atrage atenţia cetăţenilor: ne înecăm în deşeuri, abia dacă reuşim să respirăm în mijlocul atâtor gunoaie.

În fiecare decembrie, Omni organizează Festivalul Poeziei fără sfârşit, iar actuala ediţie a fost marcată de închiderea localului său de la casa de cultură Alamar. Între patrule de poliţie şi vocea supărată a unui viceministru al culturii, acestor cronicari nerespectuoşi le-a fost luat un spaţiu pe care îl aveau de acum doisprezece ani. Le-a fost îngăduit să-şi ia cu ei posterele, ceramicele, două maşini vechi de scris şi un laptop cu care editează filme şi la care scriu pentru pagina web. Programul activităţilor s-a mutat în sălile caselor lor şi în garajul unui prieten, toate pentru a nu suspenda marea “petrecere a luminii”. Azi vor fi cărând o ofrandă uriaşă pentru sănătatea poeziei până la sanctuarul San Lázaro în satul Rincón. Vor ridica pe braţe figura făcută din crengi de copac şi vor cere un vers, o rimă armonioasă sau un refren dintr-un cântec hip hop.

Cei care le-au luat vinerea trecută sediul şi au încercat să-i pedepsească cu nomadismul,  nu înţeleg că arta lor înfloreşte din asfalt, de la nebunul care cere de pomană pe la colţuri, şi de la acel oraş cu handicap dar intens, care azi e Alamar. (traducere de Cristina Stoian)

Un articol despre Omni Zona Franca pe care l-am scris acum doi ani


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s