Coca-cola uitării sau doza de nostalgie

Am trăit în multe locuri. Am fost o voce cerând permisiunea de a ieşi din ţara mea şi o exilată sperând la permisul de intrare. Maşinăria m-a strivit cu ambele părţi ale roţilor dinţate: pentru a fi stat în afară şi pentru a mă fi hotărât să rămân pe Insulă. Am fost la un consulat pentru a plăti ridicatele tarife lunare de şedere în altă ţară şi a trebuit să înfrunt, de asemenea, costul întoarcerii, enorma sumă persoanală de a fi o “reîntoarsă”. Timp de doi ani am privit Insula de la distanţă şi am avut o dilemă: dacă să beau “coca-cola uitării” sau “doza de nostagie”, dar niciuna dintre ele nu mi-a udat gâtul. Am preferat dulcele-acrişor al acestei realităţi.

Am coşmaruri în care intru prin vama cubaneză şi cineva în uniformă mă conduce într-o cameră gri. Înconjurată de pereţi nevăruiţi şi de o imensă fotografie a lui Fidel Castro, îmi reţin paşaportul şi mă anunţă că dacă intru nu voi putea – de acum înainte – să călătoresc către o altă destinaţie. Toate acestea mi le explica un funcţionar cu o faţă transpirată, care are un pistol la şold şi un stilou care-i iese din buzunar. Presimt că voi petrece eternitatea în faţa acestei fiinţe cu vorbe ursuze, fără posibilitatea de a ieşi pe uşă până în camera unde mă aşteaptă familia. Anxietatea ajunge într-un punct în care mă trezesc şi constat că încă mă aflu în casa mea, la fel de împrejmuită, dar satisfăcută că m-am întors.

Acest vis obsesiv alternează cu altul în care nu mă lasa să zbor până în propria mea ţară. Mă aflu într-un aeroport îndepărtat, încercând să mă îmbarc pe o navă cu destinaţia Havana. Tânără care verifică biletele îmi spune că nu pot să plec. “Avem ordine să n-o lăsăm să urce”, conchide, fără povara dramatică a cuiva care tocmai înştiinţează pe altul asupra condiţiei de expatriat. Nu e nimeni apropiat la care să apelez şi tabelele electronice indică următoarele plecări: la New York, Buenos Aires, Berlin. Mă aşez şi pun valiza pe picioare, ca să mă pot sprijini de ea şi încerc să dorm. Nu poate fi adevărat – îmi spun – trebuie să mă odihnesc şi când mă trezesc voi fi în cabină, la mii de metri înălţime.

Am încercat deja ceaiul de tei, citirea poveştilor piloţilor înainte de a adormi şi ascultarea muzicii relaxante în încăpere. Însă singurul lucru care ar înceta această secvenţă onirică de izolare şi expulzare este sfârşitul restricţiilor de migrare pentru cubanezi. Vreau să am dreptul să călătoresc, la fel cum vreau să dorm fără să-l văd pe omul în uniformă care-mi reţine paşaportul şi fără să ascult zgomotul avionului care-şi ia zborul, lăsându-mă pe pământ străin. (traducere de Cristina Stoian)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s