Mult mai speriaţi decât mine

Vinerea a fost complicată încă de la început… nu o să neg acest lucru. De dimineaţă lipsea Claudio, un profesor de fotografie de la Academia Blogger, şi asta pentru că un agent –care abia a catadicsit să-i arate un carnet cu iniţialele DES (Departamentul Securităţii de Stat) –l-a arestat. Am avut o mică petrecere în clădirea noastră, după ore, pentru a sărbători prima aniversare a Voces Cubanas, care, în scurta lui viaţă a adunat deja 26 de site-uri. Îmi aduc aminte că în mijlcoul zâmbetelor şi îmbrăţişărilor, cineva mi-a spus să fiu atentă. „În acest sistem, aşa cum arată el astăzi, nu există mijloace de a te proteja de atacurile din partea Statului”, i-am răspuns eu,  cu intenţia de a-mi speria propria teamă.

În jur de ora 6, seara, eram în drum spre o întrunire de familie. Sora mea îşi sărbătorea cea de-a 36-a zi de naştere; tatăl meu i-a auzit primul plânset foarte devreme în dimineaţa zilei rezervate sărbătoririi muncitorilor de la căile ferate. Chiar şi Teo, cu repulsia sa adolescentină de a participa la activităţile „bătrânilor”, a fost de acord să vină cu noi. Aşteptam obişnuita petrecere cu fotografii, lumânări ce trebuie stinse şi urări precum „La mulţi ani, Yunia, mulţi ani fericiţi înainte!” Dar, ochii mari şi iscoditori aveau un alt plan pentru noi. Pe Bulevardul Boyeros, la câţiva metri de Ministerul de Interne şi biroul lui Raul Castro, trei maşini au oprit sărăcioasa Ladă rusească în care ne urcasem la un colţ de stradă.

„Nici să nu te gândeşti să mergi pe strada 23 Yoani, pentru că Uniunea Tinerilor Comunişti are un eveniment”, a ţipat un om care s-a dat jos dintr-o Gelly, produsă în China, ce mi-a adus aminte de o durere ascuţită în zona lombară. Am trecut deja prin ceva similar în noiembrie, iar astăzi nu o să le permit să mă pună într-o altă maşină, cu capul înainte, împreună cu fiul meu. Un om uriaş a coborât din auto-vehicul şi a început să-şi repete ameninţările; „Care este numele tău?” a fost întrebarea lui Reinaldo, întrebare la care acel om nu s-a sinchisit să răspundă. Din corpul deşirat al lui Teo a ieşit fraza, „Nu-şi spune numele pentru că este un laş”. Mai grav, Teo, mai grav; nu-şi spune numele pentru că nu este recunoscut ca un individ, ci doar ca o simplă voce a unora aflaţi mult mai sus. O cameră profesională ne filma fiecare mişcare, aşteptând o atitudine agreisvă, o frază vulgară, un exces de furie. Injecţia de teroare a fost scurtă; aniversarea ne-a prins cu amărăciune in suflete.

Cum putem scăpa vii şi nevătămaţi din toate astea? Cum se poate proteja un cetăţean de un Stat care deţine poliţia, tribunalele, brigăzile de intervenţie rapidă, mass media, puterea de a-l linşa social şi de a-l tranforma într-o persoană învinsă şi demnă de milă? Ce credeau că se va întâmpla astăzi pe strada 23 de vor fi nevoiţi să aresteze mai mulţi bloggeri?

Simt o spaimă care aproape nu-mi dă voie să tastez, dar vreau să le spun celor care astăzi m-au ameninţat pe mine şi pe familia mea, că atunci când cineva atinge un anumit nivel de panică, dozele mai mari nu mai au nici un efect; Nu intenţionez să-mi închid blogul, nici să abandonez practica de a gândi cu propria-mi minte; şi –mai presus de toate –nu o să încetez să cred că ei sunt mult mai speriaţi decât mine. (traducere de George Matu)

Naţiunea şi Naţiunea

A trecut multă vreme de când identitatea noastră era legată de o singură Insulă. A fi născut şi crescut pe acest teritoriu alungit nu mai reprezintă principalul criteriu pentru a-i purta naţionalitatea. Suntem oameni împrăştiaţi pe cinci continente, ca şi cum am fi fost pulverizaţi pe tabloul mapamondului de mâna întâmplătoare a necesităţiilor economice şi a lipsei de libertate.

Ştiu cum e. Ştiu cât de greu este să mergi la Consulatul Cubanez din orice ţară şi să fii rugat să semnezi pentru a susţine eliberarea celor cinci agenţi ai Ministerului de Interne – prizonieri în Statele Unite – în timp ce pe tine nici măcar nu te întreabă dacă pot face ceva pentru a te ajuta. Am ascultat plânsetele unui tânăr la o ambasadă din Europa în timp ce un funcţionar îi repeta faptul că nu se poate întoarce în ţara sa pentru că a depăşit cele unsprezece luni în care i-a fost permis să fie plecat. Am fost martoră şi de pe partea cealaltă, la refuzul primit de mulţi dintre cei de aici care aplică pentru Cartea Albă* , necesară pentru a te urca la bordul unui avion şi a părăsi această insulă. Restricţiile de călătorie au devenit o rutină iar unii au ajuns să creadă că aşa şi trebuie să fie, pentru că a cunoaşte alte locuri este o mândrie pe care ei ne-o oferă, un perogativ cu care ne răsplătesc.

Acel număr mic de oameni care decid cine poate părăsi şi cine poate intra în acest arhipelag au ales participanţii Conferinţei Naţiune şi Emigrare, care începe azi în Palatul Convenţiilor. Am citit punctele de dezbatere ale conferinţei de două zile şi nu cred că ele reflectă grijile şi cererile majorităţii emigranţilor cubanezi. Îmi sare în ochi faptul că subiectele nu includ  o solicitare de a pune capăt confiscărilor asupra propietăţilor celor care se mută într-o altă ţară, nici nu menţionează necesitatea de a reacorda dreptul de vot expatriaţilor. În agenda de discuţii, nici măcar nu găsesc un anunţ al eliminării restricţiilor pe care atât de mulţi dintre participanţii la conferinţă le întâmpină pentru a se întoarce şi restabili în propria ţară.

Nici măcar proporţia de cubanezi ce trăiesc pe această Insulă, în toate nuanţele şi pluralitatea noastră,  nu este reprezentată la această conferinţă, ci mai degrabă poartă sigiliul oficial şi rigiditatea organizatorilor. Ambele grupuri –cei dinăuntru şi cei din afară – sunt limitate şi controlate pentru a evita transformarea conferinţei „Naţiune şi Emigrare” într-o recitare a atrocităţilor migratorii pe care le suferim cu toţii. Mai mult decât plângeri şi critici, ceea ce autorităţile care au organizat întâlnirea vor să audă în acea sală imensă –în care de obicei au loc întâlnirile Parlamentului – este sunetul tumultos al aplauzelor. (traducere de George Matu)

Nota traducătorului:

* Cartea Albă- este ceea ce cubanezii numesc permisul scris al regimului de a călătorii în afară, o „viză de ieşire”.

Reparaţii

Viaţa domestică impune obligaţii neplăcute. Robinetul curge, becul refuză să lumineze camera, broasca uşii rămâne înţepenită, şi groaza unei zile nefaste, frigiderul se strică. Descoperim terifiaţi congelatorul care picură, iar huruitul obişnuit al aparatului nu se mai aude. Vecinul meu, José Antonio a trecut printr-o tragedie de asemenea magnitudine săptămăna trecută.

Cu noaptea în cap, a sunat la cea mai apropiată Unitate Domestică de Reparaţii, dar fie nu-i răspundeau fie îi venea un ton de ocupat. S-a decis să meargă acolo şi a fost întâmpinat de o fată care îşi pilea cu meticulozitate unghiile. Supărat, i-a spus fetei povestea aparatului său şi i-a descris simptomele. Când era pe cale să îndrăznească să-i spună un diagnostic, ea l-a întrerupt zicându-i că în mod sigur este de vină termostatul şi că nu au piesa de schimb necesară. Ea i-a explicat că atelierul are o listă de aşteptare ce se întinde pe câteva luni.  Ca un om inteligent cu ceva experienţă reală de viaţă, clientul nevoiaş a formulat întrebarea corectă pe un ton potrivit, „Şi nu există nici o altă soluţie să rezolvăm asta?”. Femeia s-a oprit pentru moment din manichiura ei şi a ţipat la un mecanic.

După ce s-au învoit pentru un preţ, toată lumea era mulţumită. Până la amiază frigiderul funcţiona din nou, iar mecanicul s-a întors acasă cu echivalentul salariului pe aproape două luni de zile. În noaptea aceea, vecinul meu, care este barman la un hotel de cinci stele, a luat la muncă mai multe sticle de rom cumpărate de pe piaţa neagră. Cu acestea a terminat rapid primele mojitos* şi gustoasele piña colada pe care le beau turiştii. Ei nu au bănuit că ajutau la umplerea golului lăsat de repararea frigiderullui, o gaură enormă în bugetul lui José Antonio. (traducere de George Matu)

Nota traducătorului:

*Mojito- este un cocteil tradiţional cubanez, preparat de obiciei din cinci ingrediente: rom, zahăr, lime, sifon şi mentă.

El Corralito*

În fiecare seară, în barul unui hotel de lux, un om de afaceri european trece pe la fiecare masă, având o cerere neobişnuită. Se aproprie de oaspeţi şi îi roagă, ca atunci când le vine nota să-l lase pe el să plătească cu voucherele colorate pe care le are în buzunar. În schimb, ei trebuie să-i dea suma corespunzătoare în pesos, pe care îi poate schimba apoi în dolari sau Euro, pe care îi poate duce departe, în afar ţării. Acest om este o victimă a „Corralito”-ului financiar ce împiedică mulţi investitori străini să-şi scoată câştigurile din ţară. Pentru a nu fi complet deznădăjduiţi, autorităţile cubaneze le permit să consume lungimea şi lăţimea Insulei plătind cu bucăţi de hârtie lipsite de orice valoare reală.

Astăzi, drama fondurilor îngheţate loveşte mulţi oameni de afaceri care, după promulgarea Legii Investiţiilor Străine din 1995, erau gata să investească în economia noastră. Ei s-au bucurat de privilegiul de a deţine o companie, lucru complet interzis celor dintre noi care s-au născut aici. Ei au devenit o nouă clasă profesională într-o ţară în care Ofensiva Revoluţionară din 1968 a confiscat până şi scaunele băieţilor ce lustruiau pantofi. Profiturile uriaşe pe care reuşeau să le extragă i-au transformat în ţinte foarte atractive pentru escroci, propietarii de case de închiriat şi membrii Securităţii. Mulţi dintre ei erau văzuţi în cele mai scumpe restaurante, comandând mâncăruri apetisante, şi fiind acompaniaţi de femei foarte tinere. Alţii, minoritatea, dădeau cadouri suplimentare angajaţilor, pentru a-i compensa pentru salariile lor mici în pesos cubanezi plătite de Stat, Stat prin intermediul căruia firmele străine îşi angajau forţa de muncă.

Aceşti reprezentanţi ai „partidului cercetaşilor corporatişti” erau pregătiţi să piardă ceva capital cu condiţia ca ei să fie –începând de acum –stabiliţi într-un loc care va arăta într-o zi ca o plăcintă tăiată în felii. Totuşi, cei de pe Insulă care au semnat contracte şi au băut cu ei şampania de după o înţelegere, i-au considerat doar un rău necesar şi provizoriu, o diversiune ce va fi eradicată de îndată ce se va fi terminat Perioada Specială*. După toate garanţiile promise acum câteva luni, au învăţat, în timp ce auzeau repetatul „nu putem să vă plătim”,  că visteriile sunt goale. Brusc, aceşti oameni de afaceri au început să simtă impotenţa şi ţipătul –pe jumătate blocat în gât –cu care, noi cubanezii, suntem împovăraţi în fiecare zi. Şi totuşi, ei sunt mult mai puţin neprotejaţi decât noi, împotriva nelegiurilor Statului; un paşaport dintr-un alt loc le permite să se urce într-un avion şi să uite totul. (traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

*El Corralito a fost numele dat îngheţării conturilor bancare şi mai ales a depozitelor în dolari americani, de către Guvernul Argentinei, între decembrie 2001 şi decembrie 2002, când ţara era într-o criză financiară. Cuvântul vine de la cuvântul „corral” care înseamnă acelaşi lucru în spaniolă şi engleză, şi anume „ţarc”.

*Perioada Specială din Cuba a fost o perioadă extinsă de criză economică, ce a început în 1991, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Anularea înţelegerilor comerciale dintre Cuba şi URSS ce asigurau aprovizionarea cu majoritatea produselor petroliere a dus la o criză energetică, ce a afectat industria, transporturile, agricutura, şi chiar regimul alimentar al populaţiei cubaneze.

Nebunii şi viclenii

Nebunii sunt pradă uşoară pentru cei vicleni, care îi iau peste picior pe la colţurile străzilor pentru a le agrava delirul. Am avut unul pe blocul meu, ce petrecea ore întregi cu cele două bărci de hărtie ale sale, pe care le punea la întrecere într-o regată neobişnuită ce nu ducea nicăieri. Mama sa îl ţinea calm cu Benadryl şi Diazepam; orice numai să nu-l trimită la spitalul de nebuni, cunoscut sub numele de Mazorra, acesta fiind de fapt spitalul de psihiatrie din Havana.

În memoria acestei doamne erau încă proaspete imaginile a ceea ce a fost clinica mentală de pe strada Boyeros, cu teroarea sa acumulată şi penuria materialelor. Pacienţii pe jumătate dezbrăcaţi, pereţii pătaţi cu excremente umane şi lipsa supraveghierii asigurau condiţiile pentru cele mai cumplite atrocităţi. Fotografiile au fost publicate în revistele îndepărtatului an 1959. Apoi, au venit reportajele televiziunii: cearşafuri curate, terapie profesională şi chiar şi panouri politice au schimbat faţa a ceea ce era un dezastru. Cu excepţia că, aşa cum am spus, nebunii sunt pradă uşoară pentru cei vicleni.

Începând cu anii ’90, odată cu venirea Perioadei Speciale, devierea resurselor nu a arătat nici un pic de milă pentru Mazorra. Locuitorii de pe străzile apropiate erau bine aprovizionaţi, prin intermediul pieţei negre, cu pături, mâncare, haine, prosoape şi medicamente provenite de la spital. Cei internaţi acolo credeau că asta ţine de suferinţa lor zilnică –precum în filmul Gaslight –cu becurile lipsint în majoritatea camerelor. Tot ce era vital a fost furat şi nimeni nu a remarcat ferestrele sparte, toaletele înfundate, paturile rupte. De data aceasta nici un jurnalist nu era autorizat să descrie suferinţa.

Presa oficială nu a putut ascunde totuşi moartea a 26 de pacienţi –unii spun că numărul real se apropie de 40 –din cauza hipotermiei şi a bolilor asociate cu neglijenţa. Au părăsit această lume într-o zi rece de ianuarie, îngrămădiţi unul peste celălalt, fără puterea de a evita acest sfârşit. În ceea ce-i priveşte pe cei vicleni, şi-au construit case din dividendele furtului crezând că nimeni nu va descoperi vreodată delapidarea comisă. Astăzi, responsabilii din spital sunt investigaţi în mijlocul unei desfăşurări de forţe a poliţiei pentru a ţine la distanţă curioşii. Nu a apărut nici o poză până acum, dar sunt torturată de ideea că, aceşti pacienţi se asemănă foarte mult, în neputinţa lor, cu cei din fotografiile din trecut. (traducere de George Matu)

Alegând numele copiiilor

„Ce nume crezi că ar trebui să-i dăm?” mă întreabă prietena mea, gravidă în 6 luni şi aşteptând un băieţel. Primul meu impuls este să răspund cu uzualul „José”, dar privirea ei încruntată mă face să mă gândesc la un nume mai puţin tradiţional. Trec apoi prin întregul catalog, incluzând nume precum Mateo, Lázaro sau Fabián, dar nici unul nu o mulţumeşte pe viitoarea mamă. Dacă asta s-ar fi întâmplat acum douăzeci de ani, copilul ar fi trebuit să poarte un „Y”, precum mulţi dintre cei născuţi în anii ’70 şi ’80. În orice caz, obiceiul exotic de a folosi penultima literă din alfabet pare să fi fost depăşit.

Pentru câteva decenii, cubanezii şi-au numit copiii cu o libertate pe care nu o puteau experimenta în altă sferă a vieţii. Cenuşiul pe care piaţa raţionalizată şi controlul statului îl împrăştiau asupra existenţei noastre dispărea când înscriai numele noului născut în registrul civil. Părinţii s-au jucat cu limbajul şi au creat nume ce-ţi împleticesc limba la propriu, precum numele faimosului jucător de baseball: „Vicyohandri.”  Câţiva au venit chiar cu neobişnuita compoziţie „Yesdasí”, un amestesc al cuvintelor din engleză, rusă şi spaniolă pentru „da”.

Din fericire, în ultimii ani au bătut vânturi mai calme atunci când a venit vorba de a alege numele unui copil. O întreagă generaţie, care a fost numită de parcă era un experiment de laborator, preferă acum să se întoarcă la vechile obiceiuri. Astfel, după mai multe zile, prietena mea m-a sunat să-mi spună decizia: copilul se va numi Juan Carlos. La celălalt capăt al liniei, am răsuflat uşurată. Cumpătarea s-a întors în actul de a alege numele unui copil. (traducere de George Matu)

Când pământul se cutremură

O insulă ce a văzut o mulţime de tragedii, invazii, dictatori, ne arătă astăzi dărâmăturile unui dezastru, un cutremur la fel de cumplit, chiar dacă este unul natural. În acel Haiti prezentat de Carpentier în „Regatul acestei lumi”*, faţă de care ştirile ne-au făcut să ne fie milă, suferinţa a devenit cronică iar plânsul o limbă cotidiană. Mai mult decât un cutremur, patria lui Jacques Roumain* a fost zguduită de nenorociri ce vin şi cad asupra instabilităţii sociale, stagnării şi disperării economice. Pentru orice naţiune, ceva de genul acesta ar fi o calamitate; pentru Haiti este o adevărată apocalipsă.

Acum nu este vremea pentru a ne juca de-a politica cu durerea, nici pentru a păşi în faţa microfoanelor promiţând ajutoare, ci mai degrabă trebuie  să le sărim în ajutor necondiţionat, fără dorinţă de recunoştinţă şi mulţumire. Ceea ce mă sperie în mod special este faptul că, peste trei luni de acum încolo, suferinţa nu va mai fi pe prima pagină a niciunui ziar, iar oamenii vor fi încetat să mai simtă urgenţa dramei Haitiene. Mi-e teamă că vom deveni obişnuiţi cu suferinţa, şi că ne vom căli inimile în faţa tragediei, concentrându-ne pe propriile noastre probleme fără a lua în seamă faptul că alţii zbiară, chiar lângă noi.

Seismograful poate indica faptul că aici nu mai sunt şocuri noi, dar acul de pe apartul de măsură al vieţii indică roşu.  Este timpul să-i ajutăm şi trebuie să facem asta imediat. (traducere de George Matu)

  • În momentul de faţă, mai mulţi bloggeri alături de alte persoane din societatea civilă cubaneză caută o modalitate de a oferi micile noastre contribuţii pentru ajutorarea victimelor. Propunem să adunăm haine, medicamente şi obiecte de îngrijire personală şi să le aducem reprezentantului Caritas* din Havana.

Notele traducătorului:

* „Regatul acestei lumi”- este un roman al scriitorului şi muzicologului cubanez Alejo Carpentie,publicat în anul 1949 . Acţiunea romanului surprinde Revoluţia Haitiană din secolul al XVIII-lea, când sclavii africani s-au luptat cu colonialiştii francezi pentru libertatea şi drepturile lor fundamentale.

*Jacques Roumain – a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii Haitiene, fiind considerat de mulţi, un romancier de excepţie.

*Caritas –este o confederaţie Romano-Catolică alcătuită din 164 de organizaţii de asistenţă şi dezvoltare socială, ce operează în peste 200 de ţări din lumea întreagă.