Mult mai speriaţi decât mine

Vinerea a fost complicată încă de la început… nu o să neg acest lucru. De dimineaţă lipsea Claudio, un profesor de fotografie de la Academia Blogger, şi asta pentru că un agent –care abia a catadicsit să-i arate un carnet cu iniţialele DES (Departamentul Securităţii de Stat) –l-a arestat. Am avut o mică petrecere în clădirea noastră, după ore, pentru a sărbători prima aniversare a Voces Cubanas, care, în scurta lui viaţă a adunat deja 26 de site-uri. Îmi aduc aminte că în mijlcoul zâmbetelor şi îmbrăţişărilor, cineva mi-a spus să fiu atentă. „În acest sistem, aşa cum arată el astăzi, nu există mijloace de a te proteja de atacurile din partea Statului”, i-am răspuns eu,  cu intenţia de a-mi speria propria teamă.

În jur de ora 6, seara, eram în drum spre o întrunire de familie. Sora mea îşi sărbătorea cea de-a 36-a zi de naştere; tatăl meu i-a auzit primul plânset foarte devreme în dimineaţa zilei rezervate sărbătoririi muncitorilor de la căile ferate. Chiar şi Teo, cu repulsia sa adolescentină de a participa la activităţile „bătrânilor”, a fost de acord să vină cu noi. Aşteptam obişnuita petrecere cu fotografii, lumânări ce trebuie stinse şi urări precum „La mulţi ani, Yunia, mulţi ani fericiţi înainte!” Dar, ochii mari şi iscoditori aveau un alt plan pentru noi. Pe Bulevardul Boyeros, la câţiva metri de Ministerul de Interne şi biroul lui Raul Castro, trei maşini au oprit sărăcioasa Ladă rusească în care ne urcasem la un colţ de stradă.

„Nici să nu te gândeşti să mergi pe strada 23 Yoani, pentru că Uniunea Tinerilor Comunişti are un eveniment”, a ţipat un om care s-a dat jos dintr-o Gelly, produsă în China, ce mi-a adus aminte de o durere ascuţită în zona lombară. Am trecut deja prin ceva similar în noiembrie, iar astăzi nu o să le permit să mă pună într-o altă maşină, cu capul înainte, împreună cu fiul meu. Un om uriaş a coborât din auto-vehicul şi a început să-şi repete ameninţările; „Care este numele tău?” a fost întrebarea lui Reinaldo, întrebare la care acel om nu s-a sinchisit să răspundă. Din corpul deşirat al lui Teo a ieşit fraza, „Nu-şi spune numele pentru că este un laş”. Mai grav, Teo, mai grav; nu-şi spune numele pentru că nu este recunoscut ca un individ, ci doar ca o simplă voce a unora aflaţi mult mai sus. O cameră profesională ne filma fiecare mişcare, aşteptând o atitudine agreisvă, o frază vulgară, un exces de furie. Injecţia de teroare a fost scurtă; aniversarea ne-a prins cu amărăciune in suflete.

Cum putem scăpa vii şi nevătămaţi din toate astea? Cum se poate proteja un cetăţean de un Stat care deţine poliţia, tribunalele, brigăzile de intervenţie rapidă, mass media, puterea de a-l linşa social şi de a-l tranforma într-o persoană învinsă şi demnă de milă? Ce credeau că se va întâmpla astăzi pe strada 23 de vor fi nevoiţi să aresteze mai mulţi bloggeri?

Simt o spaimă care aproape nu-mi dă voie să tastez, dar vreau să le spun celor care astăzi m-au ameninţat pe mine şi pe familia mea, că atunci când cineva atinge un anumit nivel de panică, dozele mai mari nu mai au nici un efect; Nu intenţionez să-mi închid blogul, nici să abandonez practica de a gândi cu propria-mi minte; şi –mai presus de toate –nu o să încetez să cred că ei sunt mult mai speriaţi decât mine. (traducere de George Matu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s