Vreau să ţip

Viaţa nu se întoarce niciodată la normal, nu se întoarce niciodată la acele timpuri înainte ca tragedia să se fi întâmplat – iluzii – perioadă pe care o invocăm ca fiind una calmă. Mi-am deschis calendarul, încercând să-mi rezum viaţa, blogul, mesajele de pe Twitter…dar nu am putut spune nimic. Ultimele zile au fost prea intense. Figura lui Reina Tamayo, umbrele din faţa morgii unde şi-a îmbrăcat şi şi-a pregătit fiul pentru cea mai lungă călătorie a lui, este singurul lucru din mintea mea. Apoi imaginea acelei zile de miercuri: arestările, bătăile, violenţele, o celulă cu miros de urină unde m-am întâlnit cu Eugenio Leal şi Ricardo Santiago care îşi cereau drepturile. Restul zilei am continuat să mă comport ca un manechin, privind fără să văd, scriind furios.

Nu pot să scriu nici măcar un rând coerent fără cuvinte tremurătoare. Vreau să ţip dar 24 februarie m-a lăsat fără glas. (traducere de Andrei Vlăducu)

Norocul

Ai fi putut fi o prostituată care îşi vinde serviciile sexuale sau un procuror pentru Securitatea Statului. Nevoile sunt atât de multe, încât să-ţi vinzi trupul pentru un şampon sau puţin săpun a fost mereu o posibilitate viabilă. Doar că mutra ta a fost prea urâtă pentru schimb, sau pielea prea galbenă, pentru acei străini care caută partide lipsite de angajament. Ai arătat întotdeauna mai special astfel încât să schimbi sexul pentru bani, dând târcoale prin faţa hotelurilor pentru a-ţi scoate familia din încurcătură.

Era pe punctul de a renunţa la uniformă, când după ce ai terminat clasa a noua, te-ai gândit să mergi la Şcoala Militară Camilo Cienfuegos, pentru a scăpa din casa în care erau prea multe lucruri interzise şi prea multă mizerie. Credeai că eşti pregătit să ajungi un soldat care are acces la toate acele mici privilegii de care se bucurau membrii armatei şi ai Ministerului de Interne. Sfatul unui prieten te-a făcut să abandonezi răpăitul constant al mitralierei. Dar dacă, într-o după-amiază a anului 1990, nu ai auzit întrebarea “Ce vei face cu tine însuţi, purtat între ordine şi tranşee?”, poate că acum tu intimidezi pe cineva într-o cameră închisă din Villa Marista, unde duc prizonierii politici.

Ai fi putut fi barcagiu, sinucigaş, cenzor, menestrel al guvernului, prizonier politic,  poliţist sau o victimă. Nu poţi să scapi neatins din această criză a anilor “90 care îţi atinge viaţa, colapsul tuturor valorilor, vârsta care te plasează pe o scenă marginală. O parte din tine a fost lăsată într-un colţ, în epoletul unui locotenent, în toţi aceşti oameni care ai fi putut fi, de care prin noroc, prin prisma împrejurărilor sau prin propria ta grijă ai fost salvat. (traducere de Andrei Vlăducu)

Summit-ul Euro-America Latină

Mai jos este înregistrarea Summit-ului Euro-America Latină realizată de Pablo de Laiglesia, Secretarul de Stat al Spaniei pe America Latină.

Acesta este un eveniment organizat de Societatea Indiilor de Vest pentru blogosfera din America Latină.

Mai jos este înregistrarea videi. Lângă sunt link-urile cu discuţiile purtate, şi transcripturile (în spaniolă)

Pentru cititorii care vor să comenteze acesta este link-ul:

http://www.lasindias.coop/presentacion-de-la-cumbre-eurolatinoamericana-a-la-blogsfera-latinoamericana/#respond

Transcriptul poate fi găsit mai jos:

http://www.lasindias.coop/presentacion-de-la-cumbre-eurolatinoamericana-a-la-blogsfera-latinoamericana/

Mărturia mamei lui Orlando Zapata Tamayo.

În după-amiaza aceasta, la câteva ore după moartea lui Orlando Zapata Tamayo, Reinaldo şi cu mine am putut să ne apropiem de Departamentul de Medicină Legală, unde i se făcea autopsia, în strada Boyeros.

Un cordon de oameni de securitate ai statului supravegheau locul, dar am reuşit să ne apropiem de Reina, mama celui decedat, şi am întrebat-o câteva lucruri postate mai jos.

Durere, indignare în cazul nostru…supărare şi tărie morală în vocea ei. Aici este înregistrarea, amatorească şi cu lumină puţină, dar în esenţă o mărturie sfâşietoare a unei mame îndurerate.

Traducere în limba română a interviului luat lui Reina Tamayo (mama lui Orlando Zapata Tamayo) luat de Yoani Sanchez

Yoani Sanchez: Suntem aici să vă aducem condoleanţele noastre. Am vrea să ştim la ce oră a decedat, ce ştiţi despre ultimele lui clipe, care sunt sentimentele dumneavoastră acum, şi ce se va întâmpla după ce trupului îi va fi eliberat?

Reina Luisa Tamayo Dangier: Sunt Reina Tamayo Dangier, mama prizonierului Orlando Zapata Tamayo care a fost internat în spitalul del Este Prison din Havana. Noaptea trecută a fost mutat la spitalul Hermanos Ameijeiras unde a murit la 3.00 PM. Nu pot să vă spun ce durere cumplită mă apasă, dar rezist, îndur această durere. Am reuşit să fiu la căpătâiul lui până să moară şi acum sper să am curajul să-mi îmbrac fiul. Vom pleca la Banes, provincia Holguin, strada Embarcadero, numărul şase, unde se va ţine priveghiul în faţa altarului familiei noastre, în casa noastră, atâta timp cât va fi nevoie.

Vreau să-i spun lumii despre durerea mea. Cred că moartea fiului meu a fost o crimă premeditată. Fiul meu a fost torturat în timpul închisorii. Starea lui mi-a cauzat o durere teribilp care s-a abătut asupra întregii familii. Chiar şi atunci cân a fost transferat la această închisoare, a fost lăsat în Camaguey fără apă timp de 18 zile. Fiul meu a murit după 86 de zile de greva foamei. Este încă un Pedro Boitel pentru Cuba. (Pedro Luis Boitel a murit în 1972 după ce a făcut greva foamei în timp ce ispăşea o pedeapsă de 10 ani) .

În mijlcul acestei dureri cumplite, cer lumii eliberarea celorlalţi prizonieri şi fraţi care sunt închişi pe nedrept astfel încât ceea ce i s-a întâmplat fiului meu, al doilea meu copil care moare, să nu i se întâmple nici unui alt copil, sau mamă. Vă mulţumesc. (traducere de Andrei Vlăducu)

GPS

În ceea ce priveşte discuţiile despre migraţia dintre Cuba şi SUA care au loc în fiecare zi în Havana.

Carlitos a reuşit în sfârşit să ajungă în Atlanta, după ce a încercat de cinci oră să treacă gardurile din Florida. De două ori a fost prins ce Paza de Coastă a SUA şi repatriat în insulă. Luni de zile a încercat să obţină cartea galbenă pentru a obţine o viză în SUA. Cu toate astea a preferat o cale mai uşoară ca să părăsească camera pe care o împărţea cu bunica sa. Acum trei ani, pe 13 August, a fost capturat de cubanezi când barca i s-a rupt şi călătoria lui s-a încheiat într-o închisoare din Cojimar. După care planificatorii au început să-l viziteze cerându-i să-şi găsească o slujbă.

După ce şi-a demonstrat talentele de vânzător, acest tânăr de 32 de ani a reuşit să ajungă în Ecuador, una din puţinele ţări care nu cer o viză Cubei. Această ţară sud-americană a fost trambulina lui către SUA, unde încearcă acum să înceapă o viaţă nouă. Şi-a lăsat GPS-ul în mâna unuia dintre prietenii care l-au ajutat în timpul călătoriei, împreună cu acel cartonaş prin care nu a reuşit niciodată să obţină visa umanitară. Nu a plecat către o destinaţie explicită, ci mai degrabă s-a temut că se transformă într-un individ frustrat de 44 de ani. Nici în cele mai optimiste zile ale lui nu şi-a putut imagina că va avea propriul lui acoperiş, sau un salariu care îl va salva de comerţul la negru cu resursele statului pentru a supravieţui.

La fel ca mulţi alţi cubanezi, Carlitos nu avea nici o speranţă că promisiunile care i se făcuseră când era copil i se vor îndeplini. Nu a vrut să îmbătrânească stând pe trotuar, în faţa casei sale, trăindu-şi eşecul cu alcool şi alte pastile. A plănuit tot felul de căi de evadare, iar în final unchiul său i-a plătit biletul până la Quito cu iluzia că va reuşi să scoată şi restul familiei afară. Are încă vise cu bărci care vin în mijlocul nopţii, îl răpesc şi îl aduc înapoi în Cuba. Se trezeşte şi se uită în jur ca să-şi confirme că se găseşte încă în apartamentul pe care l-a închiriat cu o prietenă. “Un plutaş rămâne mereu un plutaş”, murmură, în timp ce întoarce capul pe pernă şi încearcă să viseze cu picioarele pe pământ. (traducere de Andrei Vlăducu)

Autonomia Universitară

Am auzit de sute de ori că universitatea – ca un cimitir – nu poate fi invadată de demonii represiunii. Mi-i imaginam plimbându-se in jurul treptelor, fără a putea intra în zona cărţilor şi a formulelor matematice printre care se aflau studenţii. Dar această presupusă imunitate trăieşte doar în fantezia mea, când istoria cubaneză ne arată ordaliile suferite de universităţile din ţara mea.

În faţa privirii fixe a statui lui Pallas Atena, ideologia a reuşit să se infiltreze în această incintă dedicată cunoaşterii şi învăţăturii. În prima jumătate a secolului XX, câteva proteste studenţeşti au mers atât de departe încât să ceară demisia preşedintelui, exemple vii ale forţei sociale care emană din băncile studenţilor. Printre graffiti-urile de pe zidurile din jurul La Colina, locul unde se găseşte universitatea, poţi vedea încă nonconformismul tinereţii pe care plaga revoluţionară l-a redus la apatie. Federaţia Studenţilor din Universitate (FEU) a hotărât de-a lungul timpului să fie centrul unor idei şi acţiuni care odată şocau oraşul, devenind, pentru studenţi, o reprezentare a puterii. Acum, organizaţia şi-a pierdut orice caracter rebel, liderii ei nemaifiind aleşi dintre cei mai charismatici şi populari, ci mai degrabă în funcţie de punctele lor de vedere politice. Sloganul “Universitatea este pentru Revoluţionari” a contribuit la impunerea unei măşti că acesta ar fi cel mai sigur drum pentru a obţine o diplomă.

În aceşti doi ani de când Raul Castro a venit la putere, excluderile din motive ideologice au continuat – şi continuă să crească – în centrele universitare. Când Sahily Navarro, fiica unui prizonier al Primăverii Negre, a fost împiedicată să se întoarcă în clasă, mi-am dat seama că liga studenţilor a trecut de la agonie la necroză. La câteva zile după acest incidente rămăşiţele FEU au fost acuzate de sectarism, Marta Bravo a fost exmatriculată din poziţia de profesor pentru că a cerut reforme în ţară. Notele reqviemului au fost scrise de cei care l-au dat afară pe profesorul Dario Alejandro Paulino, după ce a deschis un grup de Facebook unde să discute probleme privind Facultatea de Comunicare Socială. Cu aceste evenimente triste, federaţia – odată condusă de Julio Antonio Mella – şi-a confirmat moartea în mâinile dragonilor dogmatismului şi a intoleranţei, care zburdă liniştiţi prin campusul universităţii. (traducere de Andrei Vlăducu)

* Un grup — “Opriţi exmatriculările din Universităţile Cubaneze” — a fost creat pe Facebook pentru a protesta, cel puţin virtual în faţa acestor nedreptăţi.

S-au reîntors

Paşi, zăpadă, mere şi sunetul unui topor care taie lemne în bucâţi inegale. Aceste imagini străine şi sunete ne-au urmărit copilăria datorită excesivei prezenţe a Uniunii Sovietice în Cuba anilor “70 şi “80. Ne-am uitat la desenele animate fade ale bulgarilor şi cehilor, în timp ce afară soarele tropical ne reamintea că noi veneam din caraibe. Unii spun că noi am învăţat să spunem “Koniec” înainte de a spune “The End”, până când într-o zi urşii au migrat, lăsându-ne fără filmele despre soldaţii victorioşi şi mujicii zâmbitori.

După 1991 imaginile postului de publicitate rusesc MIR mai puteau fi gasite doar la anticariate, în praful abandonului. În această lună februarie, Târgul Internaţional de Carte şi-a dedicat a 19-a ediţie ţării care pentru zeci de ani a fost mentorul şi susţinătorul economic numărul unu al procesului Cubanez. Camarazii care odată plăteau sume astronomice pentru zahărul nostru, vânzându-ne petro pentru un fleac, s-au reîntors, îmbrăcaţi în costumele lor. Au aterizat pe insula pe care odată trăiau, dar de data asta pentru aşi vinde munca, printată în mii de culore, pe teme care mergeau de la marxism până la extratereştri.

Pe esplanada încăpătoare de la Cabana Fort, s-au format cozi care se intersectau pentru a cumpăra cele mai noi titluri pe care le citeau copii din Est. Dar nimi nu mai este la fel. Forţa pe care aceste imagini le aveau dodată în vieţile noastre, pentru copii zilelor noastre, este mai degrabă o curiozitate exotică. În minţile lor tinere brazii nu vor înlocui niciodată palmierii, şi nici vulpile şopârlele; pentru ei, Rusia nu va mai fi nimic mai mult decât un loc îndepărtat şi diferit. (traducere de Andrei Vlăducu)