A fost o întâlnire sobră a câtorva reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei. Un zvon a trecut printre părinţii care stăteau aşezaţi pe scaune simple din plastic, folosite de copii lor dimineaţa la şcoală. Ziua anunţului celor care vor continua studiile la şcoala secundară se apropia; părea că la această întrunire ne vor comunica numărul de locuri de la şcoala tehnică afiliată şcolii locale. Cu toate astea, ştirea de la final despre “profesorii generali comprehensivi” ne-a luat prin surprindere, pentru că ajunseserăm să credem că ei vor sta în şcoală până când copii copiilor noştri vor ajunge la pubertate.

Educarea adolescenţillor – prin cursuri rapide –, învăţându-i de la gramatică până la matematică, s-a dovedit un eşec categoric. Nu pentru că erau prea tineri, tinereţea fiind bine venită în orice profesie, ci pentru rapiditatea instrucţiei lor şi lipsa de interes a multora dintre ei pentru această muncă nobilă. Confruntându-ne cu masivul exod al profesioniştilor din educaţie către alte sectoare cu câştiguri mult mai atractive, programul profesorilor emergenţi a fost creat; astfel educaţia cubaneză, în suferinţă de multă vreme, a ajuns definitiv la podea. Copiii se întorc acasă spunând că în 1895 Cuba a trecut printr-un război civil iar figurile geometrice au ceva numite voldes, ceea ce noi părinţi am descifrat că înseamnă puncte. Mi-l amintesc în mod particular pe unul dintre aceşti profesori îndemnându-i pe elevi, în prima zi de şcoală, să  “înveţe bine să nu ajungă ca el, profesor, pentru că nu lua note bune” . Cireaşa de pe tort a venit cu predarea în faţa televizorului, un număr mare de ore, copiii fiind nevoiţi să le petreacă în faţa unor ecrane cu care nu pot interacţiona. Ideea a fost aceea ca aceste lecţii, transmise prin televizor, să compenseze lipsa de pregătire a celor care stau în faţa elevilor. Profesorul-televizor a înlocuit în multe şcoli profesorul în carne şi oase, în timp ce salariile profesorilor au crescut simbolic, dar niciodată nu au depăşit 30 de dolari pe lună. Să fii profesor a devenit chiar mai mult decât a fi preot, este un sacrificiu. Cei care stau în faţa tablei sunt oameni care nu au darul expunerii şi nu cunosc istoria propriei lor ţări. Sunt tineri care au semnat o hârtie ca să devină profesori, dar care deja regretă gestul după o săptămână de lucru. Incidentele şi lacunele în cunoştinţe pe care această procedură le-a creat sunt notate în cărţile nescrise ale eşecului planurilor revoluţionare şi obiectivele ridicole de producţie care nu sunt niciodată îndeplinite, cu diferenţa că în acest caz nu vorbim despre tone de zahăr, sau banane, ci de educaţia copiilor noştri.

Suspin cu uşurare la gândul că acest experiment în educaţie a luat sfârşit. Oricum, nu întrevăd ziua în care toţi oamenii cu pregătirea de a fi profesori vor părăsi taxiurile pe care le conduc, vor pleca din spatele barurilor sau vor schimba dorinţa de a lucra acasă cu aceea de a se reîntoarce în clase. Aş fi mai relaxată dacă, în locul unui ecran de televizor, Teo va putea primi toate lecţiile de la un profesor real care ştie despre ce să predea. În acest caz va trebui să aştepte evoluţia viitorilor noştri nepoţi. (traducere de Andrei Vlăducu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s