Am murit în timp ce am trăit?

Pentru mine a fost greu să-mi conving prietenii din liceu să mă lase să ascult cântecele lui Silvio Rodrriguez pe casetofoanele lor ruseşti. M-am născut într-un cartier ce vibra pe ritmuri de salsa, rumba şi guaguancó, unde imaginile poetice ale acestui câtăreţ nu erau prea bine primite. Reuşeam doar să aud un pic din Ojalá, ca apoi unul dintre ei să schimbe caseta şi să pună ceva de la Los Van Van sau NG La Banda. Prin mass-media oficială, în schimb, ascultam mereu „Unicornul Albastru”, iar noi făceam speculaţii dacă în spatele meteforei este o femeie, sau o pereche de blugi furaţi de la fabrica de haine.

Chiar atunci când începeam să devin entuziasmată de compoziţiile acestui câtăreţ-compozitor, totul în jurul meu s-a prăbuşit. Au urmat criza*, bătăile în răspuns la Maleconazo* şi puteam să văd prin jaluzele cum plutaşii plecau pe mare, lăsând în urma lor doar unda apei.

Am fost şocată să văd că atât de mulţi voiau să plece, în timp ce Silvio continua să cânte: „Trăiesc într-o ţară liberă, care poate fi liberă doar pe acest pământ, în acest moment.” În continuare, muzicianul din San Antonio mă mişca, în special prin acordurile care smulgeau adâncurile inimii, pentru că cele de natură politică şi socială păreau trecute. Apoi a urmat universitatea, şi în vocea lui a apărut cântecul „Prostul” şi odată cu asta l-am identificat în cele din urmă cu sistemul, cu guvernul,  cu status quo-ul, cu „acel ceva”, pe scurt, cu grupul aflat la putere.

Abia azi am putut să citesc întreaga declaraţie făcută de autorul melodiei „Pentru oricine merită dragoste”. Presa oficială o evită, dar a ricoşat prin media străină până a ajuns în cele din urmă şi la noi. Cuvintele sale par a nega acel cor „Am murit în timp ce am trăit”, unde anunţa refuzul său de a accepta schimbările pentru care noi cubanezii am plâns timp de decenii. Dar acum, când trezirea la realitate i-a împrumutat o ureche critică, el ascultă, dar cu taina cuiva care are prea mult de pierdut dacă îşi împărtăşeşte toate opiniile despre dezastrul naţional. Ştie că în ochii noştri, el este „omul lor”, etichetat ca un trubadur care, încă de la început a cântat la corzile intransigenţei.

În timpul lansării ultimului său album, Silvio a îndrăznit să facă o glumă lingvistică, propunând să înfrângem „R-ul din revoluţie” şi în locul său să dăm prioritate „evoluţiei”. Ca şi cum, în loc de a exclude un nou disident este mai bine să-l acceptăm în grupul nostru, al celor care plâng pentru bun-venit. O să-i urmez exemplul şi o să elimin litera inconvenientă din „reprimare”. Cu o mică metamorfoză – eliminând un R şi strecurând un X – acel cuvânt şi tot ce pluteşte în jurul lui s-ar transforma în liberă „exprimare” de care avem atâta nevoie. Între timp, vorbind de R-uri, R-ul din numele unuia dintre cei care ne guvernează ar trebui să-şi ia posesorul, să părăsească scena şi să lase loc cât mai curând posibil celorlalte consoane ale alfabetului nostru plural. (traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

Crizase referă la criza de după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi pierderea ajutorului financiar oferit Cubei.

Maleconazo– O revoltă socială, care a erupt în Malecon, în August 1994.

DHL sau cum să ajuţi cenzura

În urmă cu câţiva ani am mers la biroul DHL din Miramar pentru a trimite câteva filme de familie unor prieteni din Spania. Funcţionara s-a uitat la mine de parcă aş fi încercat să trimit o moleculă de oxigen într-o altă galaxie. Fără măcar să atingă casetele Mini Dv, mi-a spus că sucursala Havana acceptă doar casete VHS. Am crezut că este o problemă de mărime, dar explicaţia pe care mi-a dat-o a fost şi mai surprinzătoare: „ Aparatura noastră folosită pentru a vedea conţinutul casetelor nu citeşte decât casete mari”. Când am încercat să insist, femeia bănuia că în loc de faţa zâmbitoare a fiului meu, voiam să trimit „propagandă inamică” peste graniţă.

Frustrată, m-am întors acasă- unde nu am primit niciodată o corespondenţă regulată- şi a trecut ceva timp până să am nevoie din nou de serviciile acestei companii germane. Înfruntându-mă cu imposibilitatea de a călători în Chile pentru a-mi prezenta cartea, Cuba Libre, cu câteva zile în urmă, editorul mi-a trimis 10 exemplare, într-un singur pachet, marcat „express”. Atât  numeroasele mele telefoane la biroul din intersecţia străzii 1 cu Calle 26, cât şi prezenţa mea fizică acolo nu i-au ajutat să-mi livreze ceea ce îmi aparţine. „Pachetul dumneavoastră a fost confiscat”, mi-au spus în dimineaţa asta, deşi în realitate ar trebui să fie mai sinceri şi să mărturisească „Pachetul dumneavoastră a fost furat”. Deşi acestea sunt aceleaşi texte care, fără a apela la violenţă verbală, sunt publicate pe internet de 3 ani, cenzorul vamal le-a tratat de parcă erau manuale despre cum se fabrică cocktailurile Molotov.

Acum, când pe prima pagină a celor mai importante ziare din lume este anunţat sfârşitul înţelegerii secrete dintre Google şi cenzura chineză, companiile străine localizate în Cuba continuă să se supună filtrelor ideologice impuse de guvern. Cu aerul său de eficienţă, cu tradiţia sa de rapiditate, şi frazele sale precum „Coletul tău este sub privirile noastre”, DHL a acceptat să aplice un filtru politic clienţilor săi. Refuzul de a face asta le-ar aduce expulzarea din ţară şi pierderile materiale care ar decurge de aici, aşa că preferă să ignore păstrarea caracterului secret al corespondenţei şi privesc în altă direcţie atunci când cineva le cere ceea ce îi aparţine. Culorile roşu şi galben ale identităţii lor corporatiste nu mi-au părut niciodată prea stridente. Privindu-le astăzi simt că în loc de viteză şi eficienţă ele reprezintă un avertisment: „Nici măcar cu noi corespondenţa ta nu este în siguranţă!” (traducere de George Matu).

Baseball

Aşa cum se întâmplă în fiecare an, Campionatul Naţional de Baseball atrage atenţia a milioane de cubanezi. „Mingea” aşa cum îl numim noi, a fost sportul naţional timp de mulţi ani, şi în mod nesurprinzător, declanşează discuţii aprinse în parcurile centrale ale fiecărui oraş de pe insulă. Pentru aceia dintre noi care trăim cu iluzia că oamenii sunt preocupaţi de cele mai arzătoare probleme ale zilei, este întotdeauna un pic frustrant să dai peste un grup de bărbaţi care ţipă şi gesticulează cu pasiune, nu despre cum să încheie sistemul monetar dual al ţării, nici despre cum să-şi recupereze vreun drept de care au fost privaţi, ci doar despre cine este cel mai bun lovitor cu bâta dintre toţi jucătorii.

Dar pasiunea sportivă principală a cubanezilor nu este scutită de politică, mai ales atunci când vreun superstar se decide să nu se întoarcă acasă după o călătorie în străinătate, sau dacă un jucător nu este selectat în lotul naţional pentru că este bănuit a nu fi de încredere şi cu risc de a „dezerta”. La un meci recent, între două rivale aprige, un jucător s-a simţit ofensat de faptul că adversarul ar fi aruncat mingea cu intenţia de a-l lovi, şi spre surprinderea spectatorilor a fugit spre aruncător răsucindu-şi bâta. Jucătorii au golit banca de rezerve, câţiva fani au plonjat în mijlocul luptei iar poliţia a uzat cu generozitate spray-urile paralizante şi bastoanele din dotare, adăugând câţiva bocanci împărţiţi pentru siguranţă. Camerele oficiale, care transmiteau meciul au fost îndepărtate de locul în care avea loc încăierarea şi nici un spectator TV nu a ştiut ce s-a întâmplat…la momentul respectiv.

Însă noile tehnologii au demascat cenzura ipocrită, de vreme ce zeci de camere digitale şi telefoane mobile au filmat fiecare detaliu. Această versiune a evenimentelor a fost distribuită către mii de persoane pe CD-uri şi memorii flash. Şi ce discuţii minunate am avut atunci în parcuri! (traducere de George Matu)

Candidatul pentru schimbare

Joaca este interzisă (PNR- Poliţia Revoluţionară Naţională)

Silvio a fost acompaniat în drumul său spre casă cu strigăte de bucurie după şedinţa de nominalizare a delegatului din districtul său. A primit doar 15 dintr-un total de 120 de voturi, dar victoria lui a fost victoria furnicii care a reuşit să sape prin zid, triumful unui chiţăit care se aude zgomotos. Chiar dacă au adus oameni care nici măcar nu erau pe lista votanţilor din municipalitatea Punta Brava, candidatul oficial s-a bucurat de doar 45 de mâini ridicate în favoarea sa. Abţinerea a fost modul prin care 50% din mulţime şi-a exprimat dezacordul –sau indiferenţa- faţă de un vot cu foarte mici influenţe asupra vieţii reale.

Îmi aduc aminte că Silvio Benitez a vorbit pentru prima dată atunci când s-a prezentat, la alegerile Puterea Poporului din districtul său. Nici măcar prietenii săi cei mai apropiaţi nu păstrau speranţa ca va fi nominalizat, sau măcar că cineva –din afara familiei sale- va propune în mod public numele său. Frustrarea a priori, repulsia de a spera prea mult, a jucat de asemenea un rol semnificativ în vieţile noastre. Astfel, ne simţim învinşi chiar înainte de a planifica o modalitate de a transforma ţara noastră.  Pluta navigând pe mare, sau tăcerea complice rămân cele mai folosite strategii pentru a rezolva fiecare problemă individuală, având în vedere că „problema” naţională pare permanentă.

Totuşi, în noaptea aceea în Punta Brava, telenovela a fost mai puţin o remiză şi mai degrabă o maşinărie epuizată a alegerii „celui mai bun şi mai capabil”. Curiozitatea a umplut străzile şi trotuarele cu oameni care doreau să ştie dacă el, „candidatul pentru schimbare”, a reuşit să câştige. Silvio le promisese un program diferit, unul marcat nu de ideologie ci de managementul cetăţeanului. Chiar dacă nu a reuşit să-şi treacă numele pe lista celor peste 15000 de delegaţi din toată ţara, măcar jumătate din electorii din zona sa, s-au simţit obligaţi să se abţină. Neîndrăznind să voteze pentru el, mulţi dintre vecinii săi şi-au îndesat mâinile în buzunare, au mângâiat frunţile copiilor, sau şi-au ţinut ţigările în faţa buzelor atunci când se ridicau mâinile pentru a vota. Victoria sa a fost în toate acele mâini lăsate jos, în toate acele guri care nu îndrăzneau să-i menţioneze numele, dar care nu l-au respins. (traducere de George Matu)

Moştenirea

Vin vremuri grele. Pe termen lung, sunt optimistă, dar un sentiment de teamă mă copleşeşte dacă mă gândesc la anii următori.

Am acumulat prea multă frustrare. Ne-au arătat în mod sistematic respingerea diferenţelor de opinie şi asta nu va putea fi şters peste noapte. Ieri, când am văzut o gospodină ţipând în mod vulgar „viermii se răscoală” –referindu-se la marşul Femeilor în Alb*- m-am gândit la lungul drum spre toleranţa pe care trebuie să-l parcurgem. A învăţa să dezbatem fără a ofensa, a trăi împreună cu pluralism şi respect pentru diferenţe, vor trebui să fie materii obligatorii în şcolile noastre. Va fi un proces lung până toată lumea va înţelege că diversitatea este un remediu, şi nu o boală.

Mă tem că mereu-prezentele ţipete şi insulte vor rămâne în continuare cea mai rapidă metodă de a-l reduce la tăcere pe celălalt. Mă înfior imaginându-mi o Cuba în care atacurile fizice –şi legale- împotriva oamenilor, pentru afilierea lor politică sau înclinaţiile ideologice, vor continua. Ce ţară tristă vom avea dacă autorităţile vor continua să considere că este normal să „dai o lecţie” oricui se află în contradicţie cu punctul de vedere oficial. Pentru mine, o societate care este un simplu spectator în timp ce câteva femei paşnice, cu gladiole în mână sunt bruscate, aşa cum s-a întâmplat ieri, este una destul de bolnavă. Dar excesul de zel nu s-a încheiat acolo. Curând au căutat să justifice totul şi au pregătit un scenariu pentru programul de la televiziunea cubaneză care amorţeşte cel mai mult creierele: Masa Rotundă*. Totuşi, telespectatorii, după două ore de ascultat cu stoicism, au ştiut că în absenţa argumentelor rămân doar cu insulte, calomnii şi acrobaţii verbale.

De ce nu au curajul să invite, în acest decor mohorât, unde îşi continuă monologul în fiecare după-amiază, măcar câţiva oameni care gândesc diferit? Ştiu că până şi cel mai timid şi mai laconic dintre disidenţi i-ar expune cu câteva întrebări, şi, cu câteva fraze scurte ar distruge teoria lor a conspiraţiei. Dar nu ar îndrăzni. Îngrădiţi de putere- nu există aliat mai rău pentru un jurnalist- cuvintele şi stilourile lor sunt susţinute de mândrie şi autoritate; ei ştiu că nu ar rezista în faţa artileriei dezaprobatoare. Aşa că, preamăresc bătaia, recurg la slogane şi arată câteva filmări alese cu grijă pentru a arăta că diferenţele trebuie strivite. Şi astfel ei hrănesc fanatismul, un germen care ameninţă să supravieţuiască mult timp după ei, un germen compus din ura şi neîncrederea pe care intenţionează să ne-o lase moştenire.(traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

* Femeile în Alb- este o mişcare de opoziţie în Cuba, constituită din nevestele şi rudele disidenţilor aflaţi după gratii. Ele protestează împotriva arestărilor prin faptul că în fiecare duminică ele merg la biserică în rochii albe, iar apoi se plimbă în tăcere pe străzile oraşului.

* Masa Rotundă- un talk-show difuzat în fiecare seară de postul de televiziune Cuban TV.

Calea tăcerii*

A intra pe scenă şi a vorbi cu reţineri este o practică obligatorie pentru anumiţi artişti importanţi, care încă trăiesc în Cuba. Ocazional ne oferă câte o frază condimentată cu disidenţă, care, deşi nu îşi va găsi ecoul în ziarele naţionale,  va fi publicată de ziarele străine. Cu un picior înauntrul şi altul în afara insulei, trebuie să fie dificil să treci de la a vorbi răspicat, la şoapte. Şederile lungi peste graniţă au devenit astfel un catalizator de opinii pentru câţiva reprezentanţi ai culturii noastre. Evident, interacţiunea cu alte realităţi- cu realizările şi problemele lor- a făcut ca sloganurile triumfale să sune foarte  distante, în timp ce intoleranţa din propria curte din spate devine de nesuportat.

Ultimul interviu al lui Pablo Milanés * -publicat în Spania sub titlul „Vreau cât mai curând schimbări în Cuba”- arată, pe de o parte, reţinerea cu care el evită să ardă podurile reîntoarcerii, iar pe de altă parte îndrăzneala cuiva îngrijorat de ceea ce se întâmplă în ţara sa. Există, fără dubii, un risc enorm în a-i numi pe cei care ne guvernează „reacţionari ai propriilor idei”; aceştia sunt oamenii care au cenzurat foarte mulţi scriitori, muzicieni şi actori chiar şi pentru mai puţin de atât. Autorul melodiei Yolanda merge pe o muchie de cuţit pe care alţii au fost sfâşiaţi.Ceea ce-l protejează însă în această acţiune sunt reputaţia sa internaţională şi simpatia oamenilor din fiecare loc şi generaţie. Un compozitor-cântăreţ de cartier, necunoscut, ar fi plătit scump… dar ei au nevoie de Pablo.

Emigraţia a marcat într-un mod prea puternic nivelul artistic de pe scenele noastre. Nu doar colegii mei de la universitate şi vecinii de-o seamă cu mine au plecat în masă, ci şi cultura Cubaneză are în afara graniţelor un procent importnat din figurile reprezentative- unii ar spune chiar o majoritate-. A pierde acum această voce puternică ar însemna să admitem că cei care au compus muzica de fundal ce acompania construirea utopiei au încetat să mai creadă în ea. Aşa că nici un website al unei instituţii oficiale nu va publica o critică agresivă şi ameninţătoare împotriva francheţei persoanei intervievate. Nici nu vor informa consulatul din Madrid că el nu mai este bine venit în ţara sa, nici nu îl vor acuza de faptul că vorbeşte în cuvintele unui „partizan al Americii”. Nici una dintre aceste strategii stigmatizante nu vor fi folosite împotriva lui Pablo, dar în discuţiile informale din minister şi în cercurile închise ale puterii el nu va fi iertat pentru faptul că s-a purtat ca un om liber.(traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

*Titlul acestui post este inspirat din titlul unei melodii ale lui Pablo Milanés.

* Pablo Milanés – este un cântăreţ- compozitor şi chitarist din Cuba. Este considerat unul dintre fondatorii curentului „nueva trova”, alături de Silvio Rodriguez şi Noel Nicola. Acest nou curent combină muzica tradiţională cubaneză cu versuri ce abordează adesea teme politice.

Mafia Tropicală

Sculptură de pe o stradă centrală din Havana.

Un poptop de evenimente cade asupra Cubei. Primele picături au căzut la începutul lui ianuarie, odată cu moartea mai multor zeci de pacienţi în Spitalul de Psihatrie din Havana, din cauza foametei şi a frigului. Aversa problemelor s-a intensificat după moartea lui Orlando Zapata Tamayo, împins spre sfârşitul său de neglijenţa gardienilor şi de încăpăţânarea liderilor noştrii. Apoi a urmat greva foamei ţinută de jurnalistul Guillermos Farinas, şi cu ea vieţile noastre au căzut în centrul unei tornade politice ale cărei vânturi puternice cresc în fiecare zi.

În paralel cu aceste intemperii, ca un şah la adresa puterii din Cuba, au apărut o serie de posibile scandaluri de corupţie. Potrivit zvonurilor, declaraţiile au scos la iveală miniştrii cu valize de dolari ascunse în rezervoarele de apă, zboruri comerciale ale căror dividende au ajuns în mâna câtorva persoane, şi fabrici de suc ale căror câştiguri imense au fost scoase foarte rapid în afara ţării. Printre cei implicaţi se pare că se numără oameni care provin din Sierra Maestra* şi s-au îmbogăţit acordând licenţe firmelor străine care îi răsplăteau prin comisioane extrem de suculente. Statul a fost jefuit de Statul însuşi. Diversiunea resurelor a atins un nivel în care a fura un pic de lapte de la un depozit pare o joacă de copii. Ierarhia puterii de pe Insulă se comportă ca un hoţ la drumul mare, ca şi cum ar simţi că ploaia torenţială de azi va prăbuşi în cele din urmă acoperişul deasupra capetelor lor.

Rămâi cu impresia că ţara se află în mijlocul unei vânzări de lichidare şi mulţi- purtând uniforme verde măsliniu*- încearcă să obţină ceva din puţinul care ne-a mai rămas.

Între timp, presa tăcută, ne vorbeşte de glorii trecute, de aniversarii ce urmează a fi comemorate, declarând în tot acest timp că Revoluţia nu a fost niciodată mai puternică. În spatele cortinei, o serie de spălări au loc, iar ascultătorii scormonesc în măruntaiele finanţelor noastre, confirmând că nu pot face nimic împotriva creşterii corupţiei. Generaţia „istorică” nu ne-a arătat doar cum să trăim o mascaradă completă; ei ne-au arătat şi ideea potrivit căreia visteria ţării este administrată ca portofelul personal. Apele reziduale provenite din mizeria etică şi morală, în care ei însăşi au nutrit şi prosperat par a fi acum pe cale să înece pe toată lumea.(traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

* Sierra Maestra- este un lanţ de munţi din sud-estul Cubei, aparţinând provinciei Guantanamo.

* Culoarea verde măsliniu- este culoarea uniformelor purtate de soldaţii armatei cubaneze. Această culoare a fost făcută celebră de însuşi Fidel Castro, etalând-o mai mereu în apariţiile sale publice.