Prezentând ştirile… trăind ştirile

A povesti ceea ce ne doare, a scrie despre ceea ce am întâlnit, atins şi suferit transcede experienţa jurnalistică, devenind o mărturie vie. Distanţa între articole despre un om aflat în greva foamei şi actul de a-i simţi coastele ieşind pe dinafară, este un abis. Astfel, nici un interviu nu poate reproduce ochii plini de lacrimi ai Clarei, soţia lui Guillermo Farinas*, în timp ce-mi spune că pentru fiica lor, tatăl ei are o boală de stomac şi din această cauză devine tot mai slab în fiecare zi. Nici chiar un reportaj lung nu ar reuşi să descrie panica indusă de camera de filmat care, de la aproximativ 100 de metri  de această casă din Villa Clara, observă şi filmează pe oricine se apropie de numărul 615 A Calle Aleman.

A acumula paragrafe, a strânge citate şi a arăta înregistrări eşuează să exprime mirosul camerei de urgenţe unde Farinas a fost mutat ieri. Vina simţită pentru că am ajuns prea târziu să-l implor să mănânce din nou, să-l conving să evite degradarea ireversibilă a sănătăţii sale, este de nesuportat. În timp ce mă îndreptam cu maşina acolo am născocit câteva fraze pentru a-l convinge să nu continue aşa, dar înainte de a ajunge în oraş, un mesaj primit pe telefonul mobil mi-a confirmat faptul că a fost spitalizat. I-aş fi spus „Deja ai reuşit, ai ajutat să le scoatem masca”, dar în loc de asta a trebuit să ofer cuvinte de consolare familei sale, stând în absenţa sa în acea cameră din umilul cartier La Chirusa.

De ce ne-au adus aici? Cum pot închide toate căle de dialog, dezbateri, disidenţă sănătoasă şi criticism necesar? Când un astfel de protest, un protest al stomacurilor goale, se întâmplă într-o ţară trebuie să ne întrebăm dacă cetăţenilor le-au mai rămas şi alte căi pentru a-şi arăta lipsa lor de consimţământ.

Farinas ştie că nu îi vor acorda niciodată un minut la radio, că vocea sa nu se poate face auzită într-un loc public fără a fi pedepsit. A refuza să mănânce a fost modalitatea pe care el a găsit-o să arate disperarea de a trăi într-un sistem care pune căluşuri în gură şi maschează cele mai importante „cuceriri”.

Coco nu poate muri. Şi asta pentru că în procesiunile lungi pentru înmormântările lui Orlando Zapata Tamayo*, a vocii noastre şi a drepturilor cetăţenilor pe care le-au omorât acum mult timp…nu mai este loc pentru încă o moarte. (traducere de George Matu)

Notele traducătorului:

*Guillermo Farinas– este psiholog, ziarist independent şi disident politic în Cuba. Până acum a făcut 23 de greve ale foamei în semn de protest faţă de diferite elemente ale regimului cubanez, în special împotriva cenzurii.

* Orlando Zapata Tamayo- a fost un prizonier şi activist politic care a murit după ce a făcut greva foamei timp de mai mult de 80 de zile. El protesta pentru a denunţa condiţiile precare din penitenciare şi pentru că i s-a refuzat dreptul de a purta hainele albe de disident, în locul uniformei de prizonier

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s