Legături periculoase

A restaurat toate tipurile de cărţi, de la Biblii până la incunabule* a căror pagini erau în punctul dezintegrării. A fost foarte priceput în a readuce la locurile lor pagini zdrenţuite, reparând coperte folosind substanţe chimice pentru a face ca cerneala să iasă din nou la suprafaţă. Prin mâinile lui au trecut manuscrise din secolul nouăsprezece, primele ediţii ale lucrărilor lui José Martí şi chiar câteva copii ale Constituţiei din 1940. Tuturor le-a readus eleganţa pe care o aveau odată, iar în procesul restaurării lor le-a citit, ca un medic care aruncă şi o privire în sufletul pacientului ale cărui măruntaie le cunoaşte deja atât de bine.

Nu a văzut însă nicio carte asemenea celei care i-a fost adusă într-o după-amiază de la sfârşitul anilor optzeci. După mărime părea a fi o carte de reţete farmaceutice a unui dispensar, dar nu conţinea formule chimice şi nici numele unor medicamente, ci era un rechizitoriu. Un detaliat inventar al tuturor rapoartelor pe care angajaţii unei companii le-au făcut împotriva colegilor lor. Fără să realizeze indiscreţia comisă, secretara directorului îl trimisese la reparat, registrul având coperta uzată şi multiple pagini deteriorate. Astfel, acea preţioasă mărturie a trădării pe hârtie a ajuns în mâinile unui librar tenace.

Asemenea conflictului din Legături Periculoase, în prima parte putem citit cum Alberto, şeful de personal, a fost acuzat de furtul materialelor neprelucrate pentru propria locuinţă. Câteva pagini mai târziu chiar cel denunţat acuza expresiile “contrarevoluţionare” folosite de ajutorul de serviciu din sufragerie. În amploarea zvonurilor ce au continuat, a apărut un spaţiu real şi abominabil în care toată lumea spiona pe toată lumea. Colega de birou a Maricusei, martoră fiind, povesteşte cum aceasta vindea ţigări la bucată din biroul ei, dar pe de altă parte, când Maricusa nu era ocupată cu astfel de activităţi ilegale, şi ea raporta cum administratorul a plecat de la serviciu cu câteva ore mai devreme. Mecanicul era menţionat de câteva ori cu observaţia întreţinerii unor relaţii extraconjugale cu o femeie din cadrul sindicatului, iar bucătarul era şi el supus câtorva rapoarte semnate chiar de mâna mecanicului.

În finalul lecturii, cititorul nu putea să simtă decât o imensă durere pentru aceste “personaje” forţate să joace în acest sinistru şi neloial scenariu. Restauratorul a înapoiat cartea destrămată, după ce îndeplinise cea mai cumplită sarcină pe care mâinile lui o duseseră la bun sfârşit până atunci. Până în ziua de azi, el nu poate să-şi alunge gândul de la numele, rapoartele şi acuzaţiile pe care acele pagini au continuat să le strângă de-a lungul acestor ani. (Traducere de Laura Dănescu)

N.t.: Exemplar dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului (înainte de anul 1500); carte foarte veche (şi preţioasă).

Săruturi pentru o seară

Într-un pulover mulat şi având părul dat cu gel, el îşi ofere trupul pentru doar douăzeci de pesos convertibili pe noapte. Faţa lui, cu pomeţii înalţi şi ochii oblici, este comună în rândul celor din estul ţării. Îşi mişca braţele constant, într-un mix de lascivitate şi inocenţă ce provoacă uneori milă iar alteori dorinţă. Este o parte a unui larg grup de cubanezi care îşi câştigă traiul cu sudoarea pelvisului lor, care îşi comercializează sexualitatea atât pentru străini cât şi pentru localnici. O industrie a dragostei rapide şi a mângâierilor fugitive ce a crescut considerabil pe această insulă în ultimii douăzeci de ani.

Havana are aerul uni bordel în anumite momente, mai ales dacă treci pe stradă Monte la intersecţia cu Cienfuegos. Femei tinere în hainele lor ţipătoare – chiar dacă parţial decolorate – îşi oferă “marfa”, în special după lăsarea nopţii, când spandexul nu mai arată atât de neîngrijit şi nici cercurile de sub ochii lor nu mai sunt atât de întunecate. Ei nu pot concura însă cu cei care pot agăţa un manager sau un turist să-i ducă la un hotel şi să le ofere, în dimineaţa următoare, un mic dejun însoţit de lapte. Ei sunt cei care nu poartă parfum şi care-şi termină treaba în spaţiul strâmt al unui solar sau chiar şi pe rampa de sub scări.

Ei sunt bărbaţii şi femeile – vânzătorii de dorinţă – care evită întâlnirea cu un poliţist în uniformă care patrulează împrejurimile. Să cadă în mâinile unui poliţist poate înseamnă o noapte într-o celulă sau, pentru cei veniţi în capitală ilegal, deportarea în provincia natală. Totul poate fi rezolvat însă dacă agentul acceptă aluzia unei coapse îndrăzneţe şi schimbă avertismentul oficial pe câteva minute de intimitate. Câţiva agenţi se întorc cu regularitate să-şi revendice taxa ce permite acestor fiinţe nocturne să continue să-şi ocupe poziţia în acel colţ de stradă. O femeie ce refuză acest schimb poate ajunge într-un centru de reeducare a prostituatelor, iar bărbaţii pot fi acuzaţi de infracţiunea de periculozitate pre-criminală.

Astfel, cercul sexului plătit se întregeşte într-un oraş unde munca onestă este o relicvă iar nevoile îi duc pe mulţi la etalarea corpului şi unduirea şoldurilor în speranţa unei oferte. (traducere de Laura Dănescu)

Alegeri? Pentru ce?*

[O vreme a credintei. O vreme pentru aplaudat si străjuit urnele.]

Ce lung a fost drumul care m-a adus de la micul Pionier care păzea urnele electorale până la adultul cu câţiva ani de absenteism electoral în dosarul ei. În uniformele noastre şcolare, eu şi sora mea mergeam duminicile la vot pentru a saluta în chip marţial de fiecare dată când cineva introducea un buletin în urnă. Îmi aduc aminte cel puţin trei motive de a participa la acele alegeri: încă credeam că puterea e a poporului, era imposibil să spui “nu” când profesorul – împreună cu toată autoritatea pe care o deţinea – ne chema şi pe lângă acestea, în acea perioadă ofereau pâine şi brânză foarte delicioase. Nu, stai, am uitat unul, pentru că ne mai dădeau şi suc de fructe, în cutii de ceară, iar acesta era imposibil de obţinut altfel în mijlocul acelei raţionalizări.

O dată cu venirea anilor nouăzeci, mulţi dintre acei copii care au păzit urnele electorale au crescut în tineri ce şi-au anulat votul cu afirmaţii străjuite de semnul exclamării. Îmi aduc aminte de prima dată când am intrat în cabina de lemn şi eram gata să desenez bucata de hârtie pe care puseseră un “votaţi pentru toţi”. Un vecin m-a avertizat să nici nu-mi treacă prin cap să scriu un slogan în locul docilului “X” de lângă nume pentru că fiecare buletin are un număr de identificare şi “O să ştie că tu ai fost”, aşa m-a sfătuit şi mi-a povestit despre oameni supuşi represiunilor pentru ceva similar. Dar sunt anumite momente în care orice mustrare sau pedeapsă nu contează.

Mai târziu, trecând în revistă cu prietenii şi familia câţi dintre ei şi-au invalidat buletinul de vot, numărul obţinut nu corespundea cu cel anunţat oficial. Fie cei care au susţinut că au desenat în schimbul acordării consimţământului lor, au minţit, fie era statistica oficială cea care nu corespundea realităţii. Astfel, am trecut de la faza a doua, plictiseala, la poziţia în care îmi pierdusem complet încrederea în procesul de selecţie a unui candidat în numele puterii poporului. Aşa că acum stau acasă în fiecare duminică electorală. Nu ştiu dacă încă servesc pâine şi brânză copiilor care străjuiesc urnele, dar ştiu că încă îi trimit să bată la uşile alegătorilor să-i cheme la secţiile de vot. Probabil, circumstanţele rămânând aceleaşi, unii dintre ei vor împlini 16 ani şi vor lua pixul roşu ca să deseneze pe buletin sau vor adopta – aşa cum am făcut eu – absenteismul ca o formă de protest. (Traducere de Laura Dănescu)

*slogan rostit de Fidel Castro în primul an al Revoluţiei ca replică celor ce cereau alegeri prezidenţiale în ţară.

Twitter: o bestie sălbatică

Aseară m-a vizitat un prieten care locuieşte în Las Villas şi care, pentru a ajunge în capitală trebuie să depăşească atât problemele de transport cât şi cercul vigilent care îl înconjoară. Mi-a povestit că acum câteva săptămâni a fost reţinut şi i-a fost confiscat telefonul mobil pentru câteva ore, până ce un ofiţer a apărut, nervos, cu micul Nokia în mâinile lui. “Acum chiar ai probleme”, a spus ofiţerul Securităţii de stat reţinându-l la secţie. Motivul care a generat acesta problemă era că în lista de contacte a telefonului lui era o intrare pe Twitter împreună cu un număr de telefon din Marea Britanie*.

“Nimeni nu te poate scăpa de 15 ani”, l-a ameninţat ofiţerul, pretinzând că trimiterea unui SMS unei persoane cu un nume atât de ciudat care trăieşte atât de departe este o crimă de mari proporţii. El nu ştia că tweet-urile noastre călătoresc prin spaţiul virtual prin intermediul trimiterii unui mesaj obişnuit de pe telefonul mobil. Nici nu-şi putea imagina că în loc să ajungă în mâinile unui membru al serviciului de inteligenţă britanic, micile noastre texte ajung la acea pasăre albastră care la face să călătorească prin spaţiul virtual. Este adevărat că noi transmitem legaţi la ochi şi nu putem citi replicile sau referinţele primite de la cititorii noştri, dar măcar raportăm de pe Insulă în fragmente de 140 de caractere.

Întotdeauna gândind în termeni de conspiraţii, agenţi şi complot, ei nu au realizat că tehnologia a transformat fiecare cetăţean în propriul lui sau ei mijloc de comunicare în masă. Acum nu mai sunt corespondenţii străini cei care validează o anumită poveste în ochii lumii ci mai degrabă, din ce în ce mai mult, propriile noastre incursiuni pe Tweeter sunt cele care sunt transformate în referinţe informative. Prietenul meu a relatat în felul lui: “Yoani, când am venit în Havana am avut o întreagă operaţiune în spatele nostru. Am trimis un mesaj în avans pentru a alerta oamenii în cazul în care încearcă să ne oprească.” A fost poate luminozitatea ecranului Nokia-ului sau poate convingerea că ceva nou o să intervină între urmăritor şi urmărit ceea ce i-a oprit din a-l pune într-o maşină de patrulare. Dacă l-ar fi interceptat, doar o apăsare scurtă pe o tastă ar fi trimis shout-ul lui de jur împrejurul Web-ului, spunând ceea ce presei internaţionale i-ar fi luat ore să afle.

Când l-am condus la uşă, avea telefonul în mână, ca un felinar cu lumina slabă. În dosarul marcat “Ciorne” un mesaj deja redactat îl va proteja de umbrele care îl aşteptau jos.(traducere de Laura Dănescu)

*N.t.: Printre serviciile oferite de Twitter este si posibilitatea de a posta prin intermediului SMS-ului pentru cei care nu au acces la internet.

Auditorii cu pantofi

Ochi atenţi, timpane ajustate pe sunetul şiret al devierii resurselor şi uniforme maro, aproape pământii. Ei sunt “carmelitas”, o armată veritabilă de inspectori care veghează că furtul să nu afecteze puţinul care ne-a rămas. Ei funcţionează ca un serviciu de pază, autonom administraţiei locului de muncă unde sunt repartizaţi şi răspund, ca soldaţii, unei structuri superioare de comandă şi control. În schimb, primesc un salariu mai mare, câteva kilograme de pui în fiecare lună şi o gustare apetisantă pe care o revând pe piaţa neagră. Ei sunt nouă armată de audit, într-o ţară în care angajaţii nu se autoevaluează prin ceea ce câştigă ca salariu ci prin ceea ce pot “ciupi” pentru a vinde pe piaţa neagră.

Aceşti controlori rămân doar foarte puţin în fiecare industrie pentru a se evita dezvoltarea relaţiilor cu angajaţii sau includerea în lanţul corupţiei. În fabricile de trabucuri trebuie să controleze lucrătorii ca să nu iasă cu frunze sau trabucuri sub haine; în fabrica Suchel din municipiul Cerro verifică buzunarele lucrătorilor pentru şampoane sau extracte de parfum; între staţii verifică dacă fiecare călător are un bilet de călătorie valid; iar la Río Zaza trebuie să se asigure că sacii de lapte sau pastă de tomate nu sunt scoşi din incintă. Deşi antrenaţi să verifice sigilii, lacăte închise şi să consemneze într-un registru toate produsele dintr-un hangar, tot nu au reuşit să oprească frauda. Se pare că sarcina de a crea oaze de eficienţă şi control este imposibilă pe o insulă unde jefuirea statului este o formă de supravieţuire.

Ideea este că guvernul ştie că oamenii fură de la fiecare loc de muncă, dar înţeleg şi că blocarea tuturor canalelor de deviere a resurselor ar crea un climat de puternică tensiune socială. Până acum, ochii închişi faţă de acest furt au fost un mod de păstrare a calmului în rândul inamicilor partidului pentru ca aceştia să nu-şi exprime nemulţumirea în alte feluri, mai vizibile. Majoritatea cetăţenilor este conştientă de ceea ce trebuie să susţină sau să ascundă pentru a evita investigaţiile în propriile vieţi şi descoperirea ilegalităţii implicate în hrănirea familiilor lor. De-a lungul anilor, această permisiune a fraudei a fost un mijloc bun în schimbul pasivităţii şi tocmai de-aici provine dificultatea eradicării ei fără a risca dinamitarea sistemului. “Carmelitas” nu o să fie capabili să stopeze continua scurgere a resurselor pentru că corupţia este seva care îi hrăneşte tocmai pe aceea care trimit auditorii în stradă. (traducere de Laura Dănescu)

PS: Recomand citirea articolului lui Esteban Morales: “Corruption: The True Counter-Revolution?

N.t. : Suchel: fabrică ce produce cosmetice şi parfumuri pentru export

Río Zaza: companie de alimente deţinută de Fidel Castro în parteneriat cu un cetăţean chilian, Max Marambio

Unde e fum…

Caridad nu a putut găsi Sancti Spíritus pe hartă, provincia unde se află compania condusă de chilianul Max Marambio, dar este la curent cu toate zvonurile despre închiderea sau corupţia din interiorul acesteia. A învăţat să descifreze omisiunile presei şi să citească, în recurenţa anumitor subiecte, încercările de muşamalizare a altora mult mai interesante. Astfel, ea nu este fericită de pastila îndulcită dată la ştirile naţionale. Pentru această femeie de 40 de ani din Havana, zvonurile care circulă în ultimele săptămâni au determinat scoaterea de la naftalină a unei zicale vechi pe care o repetă cu încăpăţânare: “nu iese fum fără foc”. Numele companiei Río Zaza este rezonant în orice conversaţie, chiar dacă ziarul Granma doar a menţionat într-o notă scurtă moartea managerului general, Roberto Baudrand.

Şcolile de jurnalism sunt cele pe care ar trebui să le înveţe anumite lecţii. Una dintre ele – pe care noi, cubanezii am învăţat-o citind preponderant printre linii – este că ascunderea unui subiect intensifică interesul faţă de acesta şi conduce la speculaţii asupra detaliilor. În timp ce ei ne cheamă să participăm la evenimente de reafirmare revoluţionară şi de condamnare a campaniei media împotriva Cubei – din care nu au publicat nici măcar un document – toată lumea presupune că trebuie să fie ceva foarte important ceea ce încearcă să muşamalizeze făcând atât zgomot. Întârzierea în confirmarea întâmplării din cadrul acestei companii a ajuns şi la presa internaţională, jurnaliştii independenţi şi bloggerii luând subiectul din mâinile reporterilor oficiali. Ei sunt chemaţi să laude succesele, nu să scoată mizeria ascunsă sub covor.

Caridad a avut dreptate în privinţa norului de fum, care acum a devenit un foc nimicitor. Ceva necurat este ascuns în spatele tăcerii şi diversiunilor. Miroase a bani şi fraudă, cu un iz de corupţie care nu mai este restrânsă, ci mai endemică specifică sistemului. Armata de contabili care va fi desfăşurată în zilele următoare nu va fi capabilă să oprească sângerarea. Ar fi nevoie de tot atâţia ca să controleze inspectorii, să monitorizeze monitorii şi să supervizeze supervizorii. Norul de fum care se rostogoleşte din acest foc este deja uriaş şi noi toţi îl putem vedea în spatele sloganelor.(traducere de Laura Dănescu)

Celălalt interviu

Nu îmi face plăcere să trec prin viaţa apărându-mă de atacuri, probabil pentru că mi-am petrecut mare parte din ea ca ţintă a criticilor. Am învăţat şi că uneori e mai bine să înghiţi insultă şi să mergi mai departe pentru că denigrarea îl mânjeşte mai degrabă pe cel care o lansează decât pe victimă. Totul are însă o limită. Altul este cazul în care îmi sunt puse în gura cuvinte pe care nu le-am spus, cum s-a întâmplat cu interviul publicat de Salim Lamrani în Rebelión. La începutul lecturii nu am observat distorsiuni majore dar în a doua parte nu m-am putut recunoaşte. Este adevărat că în introducere încearcă să stârnească cititorilor lui o aversiune faţă de mine, dar este dreptul fiecărui intervievator să descrie după propria viziune obiectul întrebărilor lui.

Marea surpriză a apărut în felul în care este prezentat textul interviului: mari omisiuni, distorsiuni şi chiar şi fraze inventate atribuite mie. Ar fi fost doar o altă încercare, printre multe altele de a-mi atribui poziţii pe care nu le împărtăşesc şi declaraţii pe care nu le-am făcut, dacă nu s-ar fi adăugat şi faptul că media cubaneză a fost foarte repede dispusă să redea interviul retuşat. Ieri, când l-am văzut pe prezentatorul celei mai plictisitoare emisiuni de pe televiziunea naţională referindu-se, fără să-mi menţioneze vreodată numele, la o serie de întrebări care “m-au dezbrăcat” am început să înţeleg totul. Motivul falsificării nu a fost graba în transcriere şi nici dorinţa jurnalistului de a-şi demonstra cu orice cost ipoteza, chiar distorsionând cuvintele intervievatului în acest scop. Ceva mai important de atât se fabrică prin intermediul acestui text neautentic, iar acum fac un popas în drumul blogului meu pentru a semnala acest fapt.

Am o memorie foarte vie a acelei după-amiezi de acum aproape trei luni – într-un mod curios dl. Lamrani a aşteptat atâta timp să ne publice conversaţia – şi a cuvintelor pe care le-am schimbat. Îmi aduc aminte întrebările lui stereotip, uneori neinformate cu privire la realitatea cubaneză, având o foarte mică asemănare cu cele care acum apar în interviu, prelucrate pentru a-l face să pară un specialist. Nu m-aş caracteriza ca o persoană care răspunde monosilabic, dar a fost un efort să mă aflu în faţa unei astfel de chibzuinţe. Pe măsură ce întâlnirea noastră la Hotel Plaza a avansat, am putut simţi cum simpatia lui pentru poziţia pe care o afirmam creştea. În final, am simţit că barierele au căzut şi că el a înţeles că nu suntem adversari, ci doar oameni care privesc acelaşi fenomen din două perspective diferite. O îmbrăţişare de final din partea lui mi-a confirmat acest fapt. Dar, evident, supunerea lui faţă de “cauză” a fost mai puternică decât etica profesională, iar profesorul de la Sorbona a ajuns – chiar vizibil în partea a doua a interviului – să-mi falsifice discursul. Pe iPhone-ul lui dureros de la modă, frazele mele moderate probabil că au fost primite ca un virus de calculator, ştergând stereotipurile, cu un apel la oprirea conflictelor pe care oamenii ca el preferă să le hrănească. (traducere de Laura Dănescu)