Eliberare

Aceasta nu este o cronică a unei femei care reuşeşte să scape de soţul ei abuziv şi nici povestea unui adolescent care pleacă de lângă părinţii autoritari. Titlul se referă la un alt proces de emancipare – complicat şi feudal – şi anume că doctorii, asistentele şi farmaciştii trebuie să depună o cerere pentru a putea părăsi ţara. Sub numele semnificativ de “eliberare”, există un proces obligatoriu pe care angajaţii din sănătate trebuie să-l îndeplinească pentru a fi lăsaţi să plece, temporar sau permanent. În dosarul posibilului călător este inclusă şi informaţia posesiei unei case sau maşini, deoarece statul le va confisca dacă acesta nu se întoarce în ţară într-un termen de 11 luni. Actele necesare trec prin mai multe nivele de autorizare care le poate întârzia un an sau un deceniu. Mulţi nu primesc nici măcar un răspuns.

Mario a văzut pacienţi într-un cabinet de specialitate şi a început să fie văzut ca un dezertor când şi-a exprimat dorinţa de a se reuni cu familia lui de peste mare. A fost la scurt timp sancţionat fiindu-i atribuită o poziţie de medic generalist într-o cameră de urgenţe aflată la depărtare mare de casa lui. I-au amintit în fiecare zi că diploma care atârna de perete în camera lui de zi i-a fost atribuită de Revoluţie, pe care el acum o trădează. Forţat să înghită până la capăt pedeapsa a îndurat cei patru ani de repetate ghionturi şi investigaţii pentru cererea lui de a pleca din ţară, pe care ministrul sănătăţii încă nu a semnat-o. “Avem mult cazuri, avem timp”, a repetat secretarul, iar nevasta lui Mario a izbucnit în plâns la telefon când a auzit. Între timp copii acestuia creşteau fără tată, undeva într-un loc îndepărtat.

Aflat într-o stare de neputinţă, Mario a ajuns să-i reproşeze mamei lui pentru că l-a încurajat să studieze medicina. “De ce nu m-ai avertizat!” a ţipat el într-o după-amiază când nu mai putea suporta halatul alb care între timp devenise o ghiulea de picior. Când într-un final i-au permis să se îmbarce în avion, acestuia i se retrăsese linia părului din jurul frunţii, iar un tic nervos luase controlul asupra mâinilor lui. Pentru cei care l-au întâmpinat într-un aeroport îndepărtat el nu mai era acel ortopedist întreprinzător de acum câţiva ani, ci era cineva care decisese să nu mai aibă nimic de-a face cu spitalele. Procesul chinuitor de “eliberare” i-a luat acestuia orice dorinţă de a face sănătos un genunchi sau de a corecta o gleznă; nu putea să nu se gândească că profesia a fost cea care l-a separat de familia lui. (traducere de Laura Dănescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s