Dispute

Acum câteva luni am avut plăcerea să vorbesc într-un hotel din Havana cu un jurnalist străin care a scris un lung articol împotriva mea. Conversaţia a fost foarte plăcută deşi i-am reproşat că a scris un articol atât de lung fără a intervieva anterior obiectul diatribei sale, o persoană vie şi uşor accesibilă în Havana. După două ore de întrebări şi răspunsuri, am realizat că amândoi vroiam în esenţă acelaşi lucru: o atitudine de respect faţă de ideile noastre. El este angajat într-o campanie împotriva hegemoniei trusturilor de presă din ţara lui, iar eu muncesc pentru ca cubanezii să se poată elibera de monopolul informaţional al statului. Văzute în această lumină, aspiraţiile noastre sunt similare.

Una dintre strategiile cel mai des folosite în discursul oficial cubanez este aceea de a segmenta cetăţenii, până se ajunge ca fiecare grup individualizat să refuze să le asculte pe celelalte, fără să vadă că au observaţii similare asupra realităţii şi o dorinţă comună de desăvârşire naţională. Astfel, critică este demonizată şi nu este permisă jurnaliştilor oficiali invitaţi la televiziune să participe în acele discuţii atotcuprinzătoare şi plictisitoare unde toată lumea are acelaşi punct de vedere. Repetând tactica “compătimirii reciproce”, oamenii care stau la o cafea mai degrabă îşi confirmă asemănările decât să-şi examineze în profunzime diferenţele. De fiecare dată când aud pe cineva denigrat cu adjective puternice ca “mercenar” sau “trădător” realizez că persoana care aruncă aceste calomnii este înfricoşată de orice dezbatere în care ar trebui să se oprească din vociferare şi să-şi argumenteze ideile. Ofensatorii sunt în general cei cărora le e frică de o dezbatere sănătoasă pentru că le lipsesc argumentele.

Am citit cu surpriză şi optimism corespondenţa dintre Silvio Rodriguez şi Carlos Alberto Montaner. Când două figuri plasate într-o astfel de polaritate pot să se angajeze într-o dezbatere fără să recurgă la ţipete sau ameninţări, este un semn că inducerea tensiunii nu mai funcţionează. Deodată am văzut cum susţinătorul “utopiei” şi “duşmanul de frunte” al guvernului au început să corespondeze şi să-şi dezbată poziţiile. Mă întreb dacă acesta nu este un semn al unui nou început, din moment ce un membru – ce se află în interiorul ţării – al partidului comunist poate să iniţieze un dialog cu o persoană ce aparţine opoziţiei. Suntem martori oare la prăbuşirea pereţilor interiori ce ne izolează pe noi, unii de alţii? Câţi alţii nu ar mai fi dispuşi să lase deoparte insultele şi să se aşeze la discuţii? Mi-ar plăcea să cred că da, doar însuşi simplul act de a răspunde unui oponent este dovada că el este respectat, fiind cea mai bună cale de validare a existenţei sale şi a dreptului lui de exprimare. (traducere de Laura Dănescu)

N.t.: Silvio Rodriguez (stânga) născut în 1946 în Cuba, este unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi şi compozitori din Cuba, unde trăieşte şi lucrează ca parlamentar.

Carlos Alberto Montaner (dreapta) născut în 1943 în Havana trăieşte acum în Spania. Este un susţinător vechi al Revoluţiei Cubaneze şi este cunoscut în special ca un jurnalist şi autor anti-castroist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s