Alegeri? Pentru ce?*

[O vreme a credintei. O vreme pentru aplaudat si străjuit urnele.]

Ce lung a fost drumul care m-a adus de la micul Pionier care păzea urnele electorale până la adultul cu câţiva ani de absenteism electoral în dosarul ei. În uniformele noastre şcolare, eu şi sora mea mergeam duminicile la vot pentru a saluta în chip marţial de fiecare dată când cineva introducea un buletin în urnă. Îmi aduc aminte cel puţin trei motive de a participa la acele alegeri: încă credeam că puterea e a poporului, era imposibil să spui “nu” când profesorul – împreună cu toată autoritatea pe care o deţinea – ne chema şi pe lângă acestea, în acea perioadă ofereau pâine şi brânză foarte delicioase. Nu, stai, am uitat unul, pentru că ne mai dădeau şi suc de fructe, în cutii de ceară, iar acesta era imposibil de obţinut altfel în mijlocul acelei raţionalizări.

O dată cu venirea anilor nouăzeci, mulţi dintre acei copii care au păzit urnele electorale au crescut în tineri ce şi-au anulat votul cu afirmaţii străjuite de semnul exclamării. Îmi aduc aminte de prima dată când am intrat în cabina de lemn şi eram gata să desenez bucata de hârtie pe care puseseră un “votaţi pentru toţi”. Un vecin m-a avertizat să nici nu-mi treacă prin cap să scriu un slogan în locul docilului “X” de lângă nume pentru că fiecare buletin are un număr de identificare şi “O să ştie că tu ai fost”, aşa m-a sfătuit şi mi-a povestit despre oameni supuşi represiunilor pentru ceva similar. Dar sunt anumite momente în care orice mustrare sau pedeapsă nu contează.

Mai târziu, trecând în revistă cu prietenii şi familia câţi dintre ei şi-au invalidat buletinul de vot, numărul obţinut nu corespundea cu cel anunţat oficial. Fie cei care au susţinut că au desenat în schimbul acordării consimţământului lor, au minţit, fie era statistica oficială cea care nu corespundea realităţii. Astfel, am trecut de la faza a doua, plictiseala, la poziţia în care îmi pierdusem complet încrederea în procesul de selecţie a unui candidat în numele puterii poporului. Aşa că acum stau acasă în fiecare duminică electorală. Nu ştiu dacă încă servesc pâine şi brânză copiilor care străjuiesc urnele, dar ştiu că încă îi trimit să bată la uşile alegătorilor să-i cheme la secţiile de vot. Probabil, circumstanţele rămânând aceleaşi, unii dintre ei vor împlini 16 ani şi vor lua pixul roşu ca să deseneze pe buletin sau vor adopta – aşa cum am făcut eu – absenteismul ca o formă de protest. (Traducere de Laura Dănescu)

*slogan rostit de Fidel Castro în primul an al Revoluţiei ca replică celor ce cereau alegeri prezidenţiale în ţară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s