Lipsa fasolei şi a orezului

Acum câţiva ani am întâlnit o femeie tânără care se pregătea să călătorească în afara ţării pentru prima dată. Avea atâtea dubii despre ceea ce va găsi acolo încât i-a întrebat pe cei care trecuseră graniţa despre câteva mici detalii. Vroia să ştie dacă să-şi ia un pardesiu sau haine mai subţiri pentru vara din Europa şi dacă cu puţinele ei cunoştinţe de englez[ va fi în stare să înţeleagă. A întrebat despre nume, locuri şi chiar restaurante, una din principalele ei frici fiind întrebarea dacă îi va plăcea sau nu mâncarea de acolo. Se temea că nu va găsi în farfuria sa fasolea şi orezul pe care era obişnuită să le mănânce în fiecare zi.

Când mi-a povestit asta am vrut inţial să râd, dar am realizat situaţia neplăcută care avea să-i dea peste cap rutina dietei sale. Încă din copilărie fusese obişnuită cu combinaţia Creole şi a gândului că a avea în faţă o farfurie pline cu legume este un sacrilegiu. Era îngrijorată că va trebuie să mănânce doar broccoli sau spanac, cum a văzut în filme şi că va trebui să reziste aproape o săptămână fără să mănânce fasole neagră şi orez, pe care noi o numim “Moors and Christians”. Tulburarea ei a ajuns în punctul în care şi-a încărcat geamantanul cu câteva cutii cu nedespărţitele ei legume de zi cu zi. Nu s-a mai întors niciodată din acea călătorie stabilindu-se în nordul Italiei, aparent încântată de mâncarea din acest loc.

Sărăcia bucătăriei noastre, urmarea crizei cronice în care trăim, a ajuns la punctul în care experienţa noastră culinară a ajuns la maxim 12 feluri de mâncare. Proteinele care stau în farfuriile cubaneze sunt cele aflate în hot-dog, o tocană turcească sau o bucăţică de ficat de vacă. Aceste produse au cele mai accesibile preţuri în magazinele de peso-convertibil, fiind importate, în mare parte din ţara de la nord menţionată în toate sloganurile politice. Până şi carnea de porc a devenit o raritate iar în cartierul meu, atunci când se găsesc ouă de vânzare, este o adevărată bucurie. Combinaţia repetată de orez cu fasole începe să dispară şi ea odată cu dezastrul din agricultură, seceta şi naţionalizarea ineficientă a terenurilor noastre agricole. Acum trebuie să plătim de trei sau patru ori mai mult pentru a ne bucura de congri – fasole neagră cu orez – pentru care prietena mea era gata să renunţe la călătoria în Europa.(traducere de Andrei Vlăducu)

Avantajul semaforului

Sute de havanezi se deplasează prin forţa propriilor picioare sau rugând şoferii din trafic opriţi la semafor să-i ia şi pe ei. Majoritatea acestor călători ce folosesc „metode alternative” sunt tinere femei, fiind mult mai uşor să capeţi o călătorie dacă porţi o fustă – cu cât e mai scurtă, cu atât mai bine – decât să fii bărbat sau bătrân. La intersecţia celor două bulevarde, femeile pot fi văzute oglindindu-se în ferestre pentru a întreba în ce direcţie se duce maşina şi dacă se pot urca şi ele.  În general şoferii mint nedorindu-şi străini care să le urce în maşină, aşa că spun că merg doar câteva sute de metri după care trebuie să se întorcă.

Ar putea fi făcut un catalog interesant cu toate scuzele de refuz pe care le auzi de la cei care nu doresc să le ajute. Prin cadrul geamului o voce te anunţă că “roţile sunt aproape dezumflate şi ar putea cu greutate să susţină două persoane” sau că “trebuie să-l ia pe şef care stă la câteva blocuri mai în faţă”. Mai sunt cei care poartă ochelari de soare înainte să vină la colţ unde mulţi aşteaptă un drum sau cresc volumul radioului pentru a nu-i auzi pe cei de pe trotuar. Este aceeaşi chestiune, chiar dacă este o replică venită dinspre stat sau privat, acel “nu” devine un răspuns constant auzit din interiorul vehiculelor, adresat celor care se prăjesc sub razele soarelui nostru de vară.

La fel de amuzante, sau terifiante, poveştile despre neruşinarea sau insinuările pe care şoferii – din poziţia lor de putere – le adresează femeilor recunoscătoare că au reuşit să prindă o cursă. Fixându-le prin lentilele fumurii sânii, sau ajustând oglinda astfel încât să vadă imaginea de pe bancheta din spate, până la pipăieli lascive pe care le fac de parcă ar fi nişte păpuşi. Săturate de aceste gesturi, multe preferă să meargă distanţe lungi decât să cadă în ghearele celor care cred că dacă le ajută au dreptul să fie şi impertinenţi. Ce diferenţă plăcută este între acei şoferi care spune “da” şi nu cer nimic în schimb, nici măcar un număr de telefon. Mulţumită lor, o parte din acest oraş reuşeşte să se mişte în fiecare zi, în ritmul nesigur al norocului şi al curajoasei lumini roşii a semaforului. (Traducere de Andrei Vlăducu)

Zgârie-Norii

Clădirea în care am împlinit 25 de ani de viaţă a fost construită de mâinile celor care locuiesc aici, acum mult timp. Cu faţada ei imensă şi arhitectura iugoslavă, acest bloc cu o poveste de 40 de ani a fost ultimul dintre cele făcute sub supravegherea tehnicienilor sovietici. Un nou concept numit “microbrigades” – de-a lungul anilor ’70 şi ’80 – le-a permis oamenilor în căutare de locuinţe să şi le construiască singuri. Acelea erau zilele iluziilor şi mulţi au crezut că aceste blocuri de 12, 18 sau 20 de etaje vor rezolva problema ţării în ceea ce priveşte locuinţele.

Erau atâtea nevoi,  iar progresul construcţiei atât de încet, încât noul stil Est European al cartierelor nu a putut rezolva criza locuinţelor. Când primii locatari s-au mutat aici – după 7 ani de făcut scări şi turnat ciment – am devenit ultimii beneficiari ai unui proiect urban care s-a încheiat cu dezmembrarea lagărului socialist. Nu mai există nici o cale de reîntoarcere la construcţia blocurilor înalte şi chiar Ministerul Construcţiilor a devenit o arhivă de planuri şi vise arhitecturale care s-a destrămat. Cei care au nevoie de un spaţiu trebuie să se mulţumească cu camere împărţite în două sau cu apartamente improvizate pe acoperişuri.

Printre cele 144 de familii care trăiesc în această clădire, copiii au crescut, apoi au venit nepoţii, iar acolo unde a fost loc pentru un cuplu, acum fii, fiicele şi mamele suspină împreună. Din nefericire, structura rigidă a blocului nu permite extinderea balconului sau o diviziune pe orizontală pe care o numim “barbeque”, dar creativitatea a reuşit să facă două camere acolo unde era doar una. Aceşti “zgârie-nori” au devenit în sfârşit un simbol al erei apuse, iar copiii care aleargă de-a lungul coridoarelor lor cu greu îşi pot imagina că erau programate să devină casele luminoase şi colorate în care “Omul Nou” – o creatură pe care nu au reuşit să o creeze niciodată – va trăi. (traducere de Andrei Vlăducu)

Execuţie în Media

Mi-am împletit părul. Nu se sărbătoreşte nimic astăzi, mai bine l-aş lăsa încâlcit şi lipsit de culoare, dar l-am despărţit în trei cosiţe care se întretaie urmărind o logică bine stabilită. Ritualul împletirii îmi calmează senzaţia de anxietate pentru ca, la final, să se aştearnă ordinea în mintea mea, în timp ce lumea rămâne dezordonată. Am trăit un weekend sub o senzaţie de vertigo şi am crezut că ritualul despletirii nodurilor şi reducerea lor la cosiţe subţiri va reuşi să-mi calmeze nervii, dar nu a mers.

Vineri mi-au pronunţat numele la plictisitorul program al Mesei Rotunde, combinat cu concepte precum cel de “cyber-terorism”, “comandou-cibernetic” sau ”război media”. Să fii menţionat într-un sens negativ de majoritatea programelor oficiale de televiziune este, pentru orice cubanez, confirmarea morţii sale sociale. O multitudine de insulte publice îndreptate împotriva cuiva care are păreri critice, fără a-i permite dreptul la câteva minute pentru replică. Prietenii mei m-au sunat, alarmaţi şi speriaţi, că locuinţa mea este deja plină de acei oameni care se uită sub salteaua patului şi caută în spatele tablourilor. Am răspuns la telefon, oricum, cu cel mai jovial ton de care dispuneam, “Spune-mi pe cine denigrezi şi o să-ţi spun cine eşti”, le-am repetat celor care erau îngrijoraţi. Dacă eşti insultat de mediocri, oportunişti, dacă eşti măcelărit de funcţionarii unei puternice maşinării care este pe cale să moară, ia-o ca un compliment… am murmurat ca pe o mantra toată noaptea.

Ziua următoare, realitatea a rămas acuzaţia mea în discursul oficial iar vecinii mei, alergând după orezul tot mai puţin prezent, nu au avut timpul şi nici impulsul de a urmări asemenea scenarii tendenţioase de la televizor. Ceea ce am observat este că “execuţia media” nu mai funcţionează. Acum câţiva ani, acuzaţiile guvernului i-ar fi făcut pe toţi să stea departe de mine şi de casa mea, dar acum ei îmi fac cu ochiul şi dau din cap ca un semn de complicitate. Au folosit defăimarea de atâtea ori ca metodă de a-i reduce la tăcere pe ceilalţi, astfel încât adjectivele lor incendiare au ajuns să nu mai aibă nici un efect asupra unei populaţii bolnave şi obosite de atât de multe slogane şi atât de puţine rezultate.

Balsamul tămăduitor a venit în aceeşi duminică. Un argentinian a ascuns trofeul meu, Premiul Perfil (premio Perfil), în ţară şi aproape în unison un chilian a reuşit să aducă o ediţie în spaniolă a cărţii mele Cuba Libre la mine în casă, ambele împachetate în ziare. (Traducere de Andrei Vlăducu)

Masa este nesigură…

Cuvintele de la finalul frazei indică un text care va fi publicat pe blogul Voices Behind the Bars. Este Pedro Arguelles de la închisoarea Canaleta şi discutăm despre negocierile dintre Biserică şi Guvernul Cubanez. O problemă dificilă de discutat cu un prizonier ale cărui fraze optimistice pot hrăni o speranţă ce se poate transforma în frustrare. Am informaţii reduse, recunosc, media oficială ne prezintă imagini puţine cu întâlnirea dintre Cardinalul Jaime Ortego şi Generalul Raul Castro, fără să ne expună punctele din agendă care se vor discuta. Dar, mă aventurez să-i spun, în stradă se vorbeşte că întâlnirea s-a făcut pentru a negocia eliberarea prizonierilor politici, fiind confirmată de autorităţile bisericii într-o conferinţă de presă la care jurnaliştii independenţi şi blogării nu au fost invitaţi.

Pe de o parte problema m-a intrigat iar pe de altă parte mi-a lăsat un gust amar. Este ca şi cum ai încerca să stai pe o masă care se sprijină în două picioare, în timp ce al treilea – care nu există sau e ignorat – ar cântări în mod majoritar pentru decizie. Este o discuţie limitată faţă de acea parte importantă a naţiunii care nu a fost chemată la întâlnire: grupurile şi asociaţiile societăţii civile. Ceva care este responsabilitatea militarilor şi a cetăţenilor, catolicilor şi ateilor, membrilor de partid şi a disidenţilor, nu ar trebui discutat doar de cei în uniformă şi robă de cardinal. Vizibilă este absenţa de la aceste întâlniri a vorbitorilor din partea oamenilor ce au avut de suferit, care au fii, soţi şi taţi condamnaţi pentru raţiuni politice. Cum poţi decide pentru cei răniţi fără să le dai lor o şansă să se exprime, fără să le dai voie să se reprezinte, atunci când soarta lor este în joc.

Pedro, Pablo şi Adolfo m-au sunat din nou. Nu ştiu ce să le spun despre întâlnirea care a avut loc în spatele uşilor închise şi despre negocierile învăluite în mister. Mi-aş dori atât de mult ca numele lor să fie pe lista celor care ar putea fi eliberaţi astfel încât m-am lăsat purtată de speranţe. Dar să nu comitem nici o greşeală. Atât timp cât libera exprimare şi exercitarea ei continuă să fie incrimante în codul nostru penal, va fi întotdeauna o listă de condamnaţi care să fie eliberaţi din celule. Eforturile Bisericii Catolice ca mediator este de salutat, chiar dacă autorităţile cubaneze ar trebui să-şi asculte toţi cetăţenii, chiar şi pe cei care i se opun. Trecând printr-o viaţă în care dialogul nu este încurajat, ba chiar criticat serios, ne-a lăsat astăzi cu o masă care are doar două picioare. Mai multe picioare ar putea să-i ofere echilibru şi diversitate, nu trebuie decât să le recunoască şi să le lase să existe.(Traducere de Andrei Vlăducu)

Încă un Pepe

Eu aveam 19 ani şi el murise cu o sută de ani înainte. La şcoală eram terifiaţi când în testele de gramatică ne puneau să analizăm sintaxele lui complexe. Ni s-a repetat de atâtea ori că Jose Marti a fost “autorul intelectual al asaltului taberei de la Moncada” că începuserăm să ne imaginăm trupul lui în acea dimineaţă cu împuşcături şi omoruri. În manifestele politice ni se amintea de el – scos din context – referindu-se la oraşele care se zbăteau în mizeria Perioadei Speciale*. Îmi amintesc că noi le transformam într-un mod sarcarstic din “sărăcia se întâmplă: ceea ce nu se întâmplă este dezonoare” în “sărăcia se întâmplă, ceea ce nu se întâmplă este 174”, referindu-ne la traseul autobuzului care face legătura între Vedado şi La Vibora.

Nu erau puţini cei care, dezinformaţi fiind, îl blamau pe Apostol pentru ceea ce se întâmplă, iar în zilele negre ale lipsei de alimente au vandalizat busturile acestuia. Excesiva distorsiune a ideii de Marti – refăcută în favoarea puterii conducătoare – i-a îndemnat pe zeci dintre colegii mei să-I respingă opera odată pentru totdeauna. Doar un mic grup dintre noi au continuat să-I citească încântătoarele poeme şi versurile lui libere, cultivând în noi un alt Pepe, mult mai uman şi mai apropiat. Eram atunci la Institutul Pedagogic, o trambulină care îmi permitea să merg mai departe în Psihologie sau Jurnalism, două profesii în care el s-a angajat într-un mod brilliant. Aşa cum mi-a fost prezentat acolo, era un domn cu o expresie energică care în mod incontestabil a fost cultivată, definită oficial ca inspiraţie în tot ceea ce a trăit.

În zilele care au dus către a 100-a aniversare a morţii sale mi s-a întâmplat să scriu un mic editorial pentru revista pe care o făceau câţiva dintre studenţi. Cu titlul Scrisoare după scrisoare, publicaţia era plină de poeme, analize literare şi secţiuni dedicate greşelilor de limbă pe care le-am auzit pe coridoarele Departamentului de Literatură Spaniolă. Am scris scurt, dar pasional, un text în care spuneam că noi formăm “o altă generaţie de 100 de ani” care îşi va face datoria pentru salvarea ţării de alte pericole. Acea fină violare a normelor interpretând în sens propriu eroul-naţional m-a făcut să mă întâlnesc pentru prima dată cu băieţii aparatului de stat.  Doar pentru că aveau capacitatea să descifreze şi să analizeze scrierile lui, păreau că vor să-mi spună asta ca pe un avertisment, dar eu am zâmbit cu dinţii încleştaţi spunându-mi: Eu cunosc un alt Marti, de neimaginat pentru ei şi mult mai rebel. (Traducere de Andrei Vlăducu)

Nota traducătorului:

*Perioada Specială: Perioada foarte dificilă a anilor ’90 după căderea URSS şi încheierea exporturilor către Cuba.

Intermediarii controlului

Al 10-lea Congres al Asociaţiei Micilor Fermieri s-a întrunit ieri într-un moment critic al sectorului Agricol Cubanez. Dacă la TV au transmis o sesiune lungă a unei şedinţe cu uşile închise, în casele noastre îngrijorarea continuă în ceea ce priveşte să găsim şi să putem plăti alimentele pe care să le punem pe masă. Orezul, companionul de zi cu zi din farfuriile noastre – indispensabil pentru mulţi, plictisitor pentru alţii – este ultimul produs care va fi pus pe lista raţionalizată de alimente. Într-o ţară în care mulţi oameni simt că nu au mâncat dacă nu au cel puţin câteva linguri din această grăunţă, absenţa ei devine o sursă de disperare şi de alarmă.

După atâtea chemări la eficienţă, anunţul – cu o mare enfază – despre distribuirea terenurilor vacante şi discursurile care îndeamnă la muncă în ferme, rezultatele curente ale ultimului an de producţie agricolă ne arată că producţia de orez a scăzut cu 13% şi producţia totală cu 3,1% (13% and livestock production by 3.1%). Sloganurile şi stilul plat, care spune că fasolea este mai importantă decât armele” sau avem nevoie de o cultivare completă a pământului”, nu se transformă în mâncare. Dar ce s-a întâmplat? Cum este posibil ca o insulă cu un sol bogat să fie plină cu oameni care aşteaptă cu anxietate câteva banane, yuccas şi malangas. De ce carnea de porc a devenit o delicatesă pe care o putem savura o dată sau de două ori pe lună la un preţ abuziv şi exorbidant? Cum au reuşit să transforme multe din fructele noastre gustoase în pozele unui album cu lucruri dispărute? Naţionalizarea, controlul şi centralizarea ne-au dus către această situaţie şi mi-e frică că acum încercăm să scăpăm din această situaţie cu aceleaşi metode care ne-au adus aici.

Soluţia nu apare datorită unei chemări venite din partea unei uniforme militare ce îndeamnă la sacrificiu maxim şi lucrarea pământului pentru naţiune. Nici nu va apărea dintr-o conferinţă condusă de cei care, pentru o bună perioadă de timp, nu s-au obosit nici măcar să stârpească buruienile terenurilor agricole. Sper să citesc în raportul final al acestei întruniri dorinţa de a pune capăt tuturor restricţiilor absurde. Având în vedere gravitatea situaţiei, privind mâncarea, m-am gândit că vor înceta să demonizeze şi să încrimineze omul de mijloc, fără de care cutiile cu roşii nu ar ajunge pe piaţă. Vom rezolva soluţia nivelului mic de productivitate când ne vor spune că fermierii pot să-şi vândă toate produsele direct către populaţie – da, plătind taxe bineînţeles- dar fără să treacă prin “le droit de seigneur” impus de stat. Dacă fermierii nu sunt lăsaţi să cumpere liberi îngrăşăminte, să decidă ce să planteze şi cum să-şi investească banii câştigaţi din vânzări, tot ceea ce va rămâne va fi o conferinţă – încă una ţinută, fără efecte majore directe pentru furculiţele şi farfuriile noastre.(traducere de Andrei Vlăducu)