Arta coexistenței

Ieri a fost zi de excursie. Două ore până la Pinar del Rio şi întoarcerea noaptea pe şoseaua de asfalt ce separă oraşul de zgomotoasa Havana. Suflul vântului care intră pe fereastră ciufulindu-mi părul, smucirea gâtului meu de fiecare dată când maşina intră într-o groapă şi spaima unei şosele umede şi întunecoase, presărată cu puncte de control ale poliţiei. Dar aceste disconforturi au fost doar temporare, uitate repede când îmi revin în minte terasa Karinei, plină cu membri şi prieteni ai revistei “Coexistență”. Aseară au anunţat rezultatele concursului publicaţiei, cu premii la categoriile eseistică, scenariu audiovizual, poezie, ficţiune şi fotografie.

Eu şi Reinaldo am făcut parte din juriu, alături de Ángel Santiesteban, Maikel Iglesias şi Orlando Pardo Lazo. După-amiază, am deliberat asupra textelor şi imaginilor pe care le evaluaserăm independent de-a lungul mai multor săptămâni, câteva dintre ele semnate cu pseudonime din mitologia greacă. Când am deschis plicul cu numele reale ale participanţilor, am fost bucuroşi să aflăm că printre câştigători erau nu numai autori cunoscuţi, dar şi tineri care şi-au depus pentru prima dată lucrările pentru un concurs. În jur de ora nouă seară am anunțat câştigătorii, în singura parte a terasei pe care Reforma Urbană nu o confiscase familiei Karinei. În fața zidului, construit de curând de adminstrator, se auzeau fraze cu caracter de daltă, ca un burghiu ce poate să treacă prin orice zid. Pentru câteva ore, a fost ca şi cum zidul urât din cărămidă şi fâşii de zinc nu era acolo deloc, ca şi cum l-am fi dărâmat cu cuvintele noastre. (traducere de Miruna Spătaru)

Câştigătorii Coexistenţei sunt:

Cea mai bună carte de povesti: Francis Sánchez Rodríguez pentru Ieşirea

Cel mai bun eseu: Dimas Castellanos Martí pentru Utopia, Provocări şi Dificultăţi în Cuba de Astăzi

Cea mai bună carte de poezii: Pedro Lázaro Martínez Martínez pentru Aceasta nu este arta poetică…

Cel mai bun scenariu audiovizual: Henry Constantin Ferreiro pentru Când se termină cealaltă lume

Cel mai bun triptic fotografic: Ángel Martínez Capote pentru Impotenţă

Anunțuri

Merg la Jequié

După o respingere, majoritatea celor care îşi doresc permisiunea de a călători renunţă să mai încerce. Puţini, foarte puţini, continuă să insiste când aud fraza “Nu eşti autorizat să călătoreşti”, mai mult de trei ori. Numai o mână dintre oamenii încăpăţânaţi, printre care mă includ şi eu, se întorc la Departamentul de Imigrări (DIE) să revendice aşa-numita carte albă care le-a fost negată în patru rânduri. Cu toate că, cu fiecare nouă cerere, ar părea că posibilităţile devin şi mai izolate, sunt hotărâtă să mă asigur că încarcerarea mea pe această insulă nu se datorează faptului că nu aș fi epuizat toate căile legale.

Sub filozofia aceasta a imposibilului, am lansat o altă cerere adresată DIE a municipalităţii Plaza, de această dată pentru a merge în oraşul Jequié-Bahía în Brazilia. În iulie va avea loc un festival de film documentar unde un tânăr regizor va prezenta un scurtmetraj despre bloggerii cubanezi; dacă îl pierd, va fi pentru că am primit cel de-al şaselea “Nu” în numai doi ani. Ca şi aplicaţiile anterioare, scrisoarea de invitaţie a ajuns la timp, paşaportul meu este la zi şi cazierul meu este impecabil. Teoretic îndeplinesc toate condiţiile existente pentru a trece frontiera naţională, dar încă am opinii critice şi asta mă transformă într-un tip special de nelegiuit.

Pentru excursia asta, am decis să bat la cât de multe uşi se poate şi am trimis chiar şi o scrisoare preşedintelui brazilian Luis Inácio Lula da Silva. Cine ştie, după eşecul de a asculta dorinţele propriilor cetăţeni, guvernul ţării mele poate avea auzul receptiv pentru cuvintele unui demnitar străin. Prietenii mei insinuează că am devenit, la biroul DIE, încă o piesă de “mobilier de birou” cu mica etichetă metalică de inventar prinsă de umeri, cum are toată mobila din instituţiile de stat. Pot doar să zâmbesc la glumele de felul ăsta şi să scap de disperare cu un frumos joc de cuvinte: “Mă voi duce, da… Doar aşa te obişnuieşti
cu rămasul.” (traducere de Miruna Spătaru)

Ochi de peşte

Sunt aici pentru a ne observa şi înregistra. Zeci, sute de camere împrăştiate în tot oraşul, ca şi cum nu ar fi de ajuns că există dubițe de poliţie, Comitetele pentru Apărarea Revoluţiei, la fiecare stradă şi forţele de securitate în cămăşile lor ecosez. Camerele au fost instalate cu o eficienţă rar întâlnită la execuţiile oricărui proiect de beneficiu public. Structura lor sofisticată rămâne aceeaşi, fie că se află pe străzile unde jumătate din case sunt pe punctul de a se dărâma, fie în enclavele turistice moderne şi pe somptuosul Fifth Avenue. Îi prind pe cei care fac trafic de carne de vită, vând droguri sau fură un lanţ de aur; însă îi monitorizează şi pe cei care nu îşi ţin armele sub pat, ci mai degrabă opiniile în cap.

Când aceşti “ochi de pește” au început să fie instalaţi peste tot, au generat un sentiment de paralizie printre havanezi. Îmi amintesc că mă uitam după puncte oarbe, unde globurile de cristal nu mă pot vedea. Apoi m-am mai relaxat puţin şi am învăţat să trăiesc cu ele, deşi încă am simţit mâncărimea din ceafă pe care o are persoana care ştie că e urmărită. Printre speculaţiile despre aceste aparate de filmat s-a vehiculat şi aceea că sunt echipate cu programe capabile să detecteze fețe – incluzând o bază de date – care citesc măsurători antropometrice. Dar comentariile de acest gen pot foarte bine să ţină de catalogul fantezist ce acompaniază orice apare nou.

Aceste camere publice, întruchiparea tele-ecranului lui Orwell, au întâmpinat un nou tip de cinematografie. Deşi ele operează automatic, anumite mâini au scurs conţinutul lor reţelelor de informative alternative. Zeci de imagini reies din arhivele poliţiei şi circulă chiar acum, prin memorie flash. Clipuri video unde ne vedem comiţând crime, supravieţuind, furând şi revoltându-ne. Minute de bătăi aplicate de poliţie, accidente de maşină şi imagini ale prostituţiei dintre băieţi tineri şi turişti având de două ori vârsta lor.  O mostră completă dintr-un șocant film snuff care preț de săptămâni întregi rulează de la un ecran la altul, trece de la telefoane mobile până la DVD playere.

Fără a dori asta, poliţia ne-a dat cea mai grosolană mărturie pe care puteau să o dea despre realitatea noastră prezentă. O succesiune de scene care, fără îndoială, va fi stocată în memoria vizuală a acestei ţări.

De închiriat: puţină emoţie

Omul a intrat în mica librărie El Condor a cărei vitrină se află în fața zidului care înconjoară Universitatea din Zurich. “Caut cărţi de Corin Tellado”, a şoptit încet şi am sărit în faţa computerului unde ai inventariat ultimele titluri care vin de la Buenos Aires, Madrid sau Mexic. Am observat un accent havanez în vocea lui, poate pentru că avusese pentru scurt timp contact cu dialectul elvețian-german care va da în cele din urmă alt ritm cuvintelor sale. A spus că era din cartierul La Vibora şi că avea nevoie în mod disperat de nişte reviste spaniole, similare cu Hello.

Maria Mariotti, proprietara localului, l-a abordat, explicându-i că nu avea nimic deocamdată, dar că pot fi comandate de la distribuitor. “Ce titluri doriţi”, întrebă mica femeie, jumătate peruană, cealaltă japoneză. “Orice puteţi obţine. Sunt pentru mama mea, care trăieşte din ele”, a spus el, încercând să-şi justifice interesul persistent în romane de dragoste. A spus că, neavând bani de trimis în Cuba, încearcă lunar să trimită familiei anumite publicaţii pe care le pot închiria altora. Afacerea lor de început consta în împrumutul de reviste ca Vanities sau People, pentru cinci pesos cubanezi, către o comunitate largă de cititori, dornici să aibă la îndemână ultimele actualităţi. Clienţii puteau păstra revistele timp de o săptămână şi, apoi, treceau din mână în mână până se deteriorau şi erau scoase din circulaţie.

Câteva zile după acea comandă, prietena mea a plecat către Târgul de Carte de la Barcelona 2003, unde a elogiat-o pe Maria del Socorro Tellado Lopez. A reuşit să se apropie de ea şi să-i spună despre familia aflată de cealaltă parte a Atlanticului, care a supravieţuit în fiecare lună mulţumită condeiului ei. Autoarea cărţii Painful Deception (1990) a fost impresionată de poveste şi a donat o selecţie de cincizeci din titlurile sale, împreună cu o scrisoare de mână pentru doamna din La Vibora. Cadoul acela a provocat o explozie de recunoştinţă în librăria elveţiană, în special din partea fiului librarei alternative. Ştia ce înseamnă să poată adăuga noile volume la colecţia maternă. Paginile lor vor reuși ca într-o casă în paragină în Havana să fie mai mult săpun, nişte ulei, puţină pâine, pantofi pentru copii, laolaltă cu vise pentru zeci de vecini.

Când educaţia e la pământ

De câteva zile îl ajut pe fiul meu să se pregătească pentru examenele finale de liceu. Mi-am scos de la naftalină noțiunile despre ecuații de gradul al doilea, formulele de calcul ale ariei unei piramide şi descompunerea în factori. După mai mult de douăzeci de ani în care nu m-am întâlnit cu aceste complexităţi matematice, am reconectat neuroni pentru a-l ajuta să se pregătească şi a evita suportarea preţului mare al unui meditator. Nu o singură dată, în aceste zile de studiu, am fost pe punctul de a renunţa, confruntată cu realitatea faptului că numerele nu sunt punctul meu forte. Dar am rezistat. Numai când Teo s-a întors de la cea mai dificilă testare pe care o avea, spunând că a făcut bine, am putut să mă simt uşurată, mulţi dintre colegii lui fiind în pericolul de a repeta clasa. Motivul este acela că, în cei trei ani de gimnaziu, acestor elevi li s-au prezentat trei metode diferite de evaluare. Au fost afectaţi şi de lipsa de instruire a aşa-zişilor “profesori-emergenţi” şi de orele lungi de cursuri predate de televizor. Timp de două semestre, grupa fiului meu nu a avut profesori pentru engleză şi informatică, iar ora atribuită educaţiei fizice consta într-o alergare nesupravegheată continuă în curtea şcolii. Lipsa cerinţelor standardizate şi calitatea proastă a educaţiei ne-a lăsat pe noi, părinţii, să încercăm să peticim nenumăratele lacune ale cunoaşterii.

Din fericire, şcoala lui Teo nu este una dintre cele mai proaste. Deşi mirosul băii se lipește de ziduri şi de haine, pentru că nimeni nu vrea să lucreze ca om de serviciu pentru salariul mizer pe care îl oferă postul, cel puţin nu este atât de mult hazard ca în alte şcoli din Havana. Nu se vând nici note, ceea ce e o ușurare, practică foarte comună de altfel în instituţiile educaţionale. Profesorii pe care i-a avut Teo, în ciuda pregătirii deficitare, sunt oameni amabili, pe care comunitatea de părinţi a încercat să îi ajute. Comparativ cu problemele pe care le-a întâmpinat o prietenă de-a mea cu şcoala tehnică unde studia fiica ei, nu am putut fi mai fericiţi cu nivelul moralităţii din liceul fiului nostru. Din spusele prietenei mele, contactele sexuale între adolescenți şi profesorii lor au devenit metoda eficientă de a lua notă mare. Fiecărui test îi revine o taxă şi puţini rămân imuni în fața ofertei tentante ce poate include un telefon mobil sau o pereche de pantofi Adidas, în schimbul notelor excepţionale.

Am evitat să scriu despre problema dificilă a deteriorării sistemului educaţional, mărturisesc, de frica situaţiei în care fiul meu ar resimţi efectele opiniilor mamei sale. În cei trei ani în care a fost la gimnaziu, abia am scăpat câteva critici la adresa statutului infrastructurii școlare, dar acum nu mai pot îndura. Ei vor fi profesioniştii de mâine, doctorii care ne vor îngriji trupurile în sălile de operaţie, inginerii care ne vor construi casele, artiştii care ne vor hrăni sufletele cu creaţiile lor; acest groaznic cadru educaţional pune totul în pericol. Nu putem continua să fim satisfăcuţi numai cu faptul că elevii noștri stau în băncile lor şi copiii nu hoinăresc pe străzi la cheremul altor riscuri. Între pereţii sălii de clasă se pot dezvolta vicii serioase, deformări etice permanente şi o incubaţie a mediocrităţii de proporţii alarmante. Nici un părinte nu ar trebui să rămână tăcut în fața acestei amenințări.

Bunicii mi se odihnesc în grădină

O vază de culoare albăstruie stă de câteva zile printre plantele din grădina noastră, la înălţimea de paisprezece etaje. Încă nu ştim clar ce să facem cu cenuşa bunicilor mei. Deocamdată sunt adăpostiţi între ferigi şi umbriţi de pomul-trompetă* care creşte până peste zidul balconului. Mama a reuşit – după ce a apelat la prieteni şi a încurajat material oficialii – să îşi incinereze părinţii, care zăceau într-un panteon public în Cimitirul Columbus. Odată terminată acțiunea focului, produsul rezultat a ajuns să se odihnească înăuntrul unui recipient de lut care arăta, prin fiecare centimetru, că ar conţine rămăşiţele unei persoane.

În amforă sunt Ana şi Elisha, cei doi bunici alături de care m-am născut şi am crescut într-o locuință închiriată în centrul Havanei. Ea spăla şi călca pentru întreaga stradă, el lucra la căile ferate şi îşi fuma pipa în faţa a două fetiţe curioase, eu şi sora mea. Ambii semianalfabeți, crescuseră o mică familie cu frecuşul săpunului pe scândura de spălat rufe şi cu bătăile târnăcopului şi lopeții pe calea ferată. Cei doi aveau acea combinaţie de geniu şi autoritate care ne făcea să îi iubim și să ne temem. Aveau origini asturiene și canariene, poate de asta “Papan” se delecta cu muzica country şi toată lumea din cartier o poreclise pe Ana “galiciana”. Lucrurile lor cele mai de preț erau un șifonier, un pat din lemn de mahon şi un dulăpior de porțelanuri cu cești pe care nu le foloseam niciodată, erau numai decoraţii pentru micul dormitor-sufragerie.

Bunicul meu a murit în acelaşi an în care a avut loc exodul din Mariel. Inima lui era căptușită cu grăsimea de porc din jumările atât de apreciate. S-a dus în pace şi a lăsat-o pe Ana în văduvie pentru cel puţin cinci ani. Plecarea ei a fost mult mai tristă; stătea într-un scaun, cu ghinion, la cantina El Lluera, când doi beţivi au intrat aruncând cu sticle şi una a lovit-o în frunte. Timpul petrecut cu bunicii noştri s-a sfârșit devreme. Adio răsfăţului, ciorapilor cârpiți de mâini iscusite şi laptelui cald dinaintea somnului. În tot acest timp nu am fost deloc să le văd mormintele, dar granitul gri nu putea să înlocuiască amintirile pe care le aveam cu ei.  Astăzi – cu încăpățânare – ei s-au întors să fie cu mine, într-un vas mic, la fel de simplu şi efemer ca propriile lor vieți. (Traducere de Miruna Spătaru)

Nota trad: pomul-trompetă este o plantă agăţătoare nord-americană, campsis radicans, cu florile în forma unei trompete.

Granma de vineri, Cuba de sâmbătă

Cine şi-ar fi imaginat cu doar câţiva ani în urmă că ziarul auster Granma va deschide o secţiune care va deveni cea mai citită şi comentată? Sub titlul “Scrisori către editor” ies la lumină în fiecare vineri scrisori – trimise de cititori – care tratează aspecte economice şi organizaţionale ale societăţii noastre. Iniţial, umbla vorba că organele oficiale ale Partidului Comunist Cubanez vor testa un Glasnost de probă, care apoi se va extinde în restul presei, dar rezultatul a fost o dezbatere limitată, în special pentru că se desfăşura într-un mediu marcat de tendinţe rezistente la schimbare şi reacţionare.

Tonul criticii a crescut şi în acelaşi cotidian care nu a imprimat niciodată o poză color, apar acum nuanţe diferite pentru abordarea vechilor probleme. S-a ajuns să se vorbească inclusiv de “privatizare” şi de “sfârşit de subvenţii”, toate acestea însoţite de fraze atât de critice precum “mentalităţile noastre învechite” şi îndemnări de tipul “trebuie să fim realişti”. Până aici pare că polemica a izbutit să se instaleze într-o publicaţie care a reuşit de-a lungul anilor să le evite; dar e mai bine să nu ne entuziasmăm prea tare. Acum la începutul “Scrisorilor…” se clarifică faptul că e vorba despre “păreri cu care poţi fi sau nu de acord”.  Totul într-o punere în scenă a toleranţei pe care, unii dintre noi, discriminaţi pentru părerile lor, nu o resimţim defel în viaţa reală.

Când încântarea este lăsată deoparte şi cineva face distictia cu privire la faptele care vorbesc de la sine, se poate observa adevărata amploare şi seriozitate ale discuţiei. Iese în evidenţă faptul că există o limită strictă cu privire la tematica subiectelor, pentru că niciodată nu au fost atinse puncte de interes precum restricţiile de călătorie, lipsa libertăţii de exprimare, sancţionarea celor care gândesc diferit, prizonierii politici, revendicarea alegerilor libere pentru preşedinte sau necesitatea de a conta pe presa nesubordonată aparatului guvernamental. În mod curios, scrisorile par să se refere doar la diversiunea resurselor, la indisciplina socială, la modul de producţie, la ineficienţa anumitor birocraţi şi cererea de realizare a unor controale mai severe. Acest lucru poate apărea ca rezultat al filtrării opiniilor sau pentru că proprii cititori se abţin să abordeze anumite chestiuni pentru că ştiu că nu vor ieşi niciodată la lumină.

Pe de altă parte, Granma de vineri a creat falsa impresie potrivit căreia critica este permisă şi oricine poate vorbi “fără ocolişuri”. Dar e suficient să citeşti publicaţia în întregime pentru a realiza că trebuie îndeplinite anumite criterii stricte pentru a face parte din grupul select al celor care se pot exprima. Trebuie lăsată o frază la întâmplare pentru a “menţine actualul nostru sistem” sau „o notă de dezvinovăţire” care să-i vizeze pe “liderii istorici ai procesului” şi să se adauge o propoziţie în care vina atribuită dezastrului nostru naţional să nu ţină de teritoriul nostru. Niciodată – să nu vă iluzionaţi – că se vor putea citi, în paginile terne ale ziarului, îndoielile compatrioţilor mei cu privire la conducerea lui Raul Castro şi disfuncţionalităţile acestui capitalism de stat – sau de clan de familie – sub care trăim.

Cuba de sâmbătă, de marţi, de duminică, plină de neclarităţi şi de teamă, abia dacă se întrezăreşte în “Scrisorile către Editor”. Singura publicaţie a partidului unic nu va da glas acestor temeri acelora care, pentru partid, nu înseamnă câtuşi de puţin avangarda naţiunii. Ar fi ca şi cum Saturn, după ce şi-a devorat copiii, ar continua cu propria inimă. (traducere de Cristina Stoian)

nota trad: Granma este principala publicaţie a Partidului Comunist Cubanez.