Muzeul de mașini

Există un amănunt al realităţii noastre care fascinează turiştii şi surprinde colecţionari din toată lumea: numărul de maşini vechi care încă circulă pe şoselele ţării noastre. Chiar acum, pe o stradă oarecare din Havana, zumzăie motorul unui Chevrolet din 1952, iar un Cadillac, cu mai mulţi ani la activ decât Ministrul Transporturilor însuşi, funcţionează drept maxitaxi. Trec pe lângă noi, pline de rugină sau proaspăt vopsite, pe punctul de a se dezmembra sau demne de a câştiga concursuri pentru starea excelentă a reparaţiilor. Aceste miracole pe roţi constituie o parte din ţara noastră, la fel şi cozile lungi, autobuzele supraaglomerate şi panourile politice.

La început, vizitatorii se arata plăcut surprinşi la vederea parcului tematic creat de aceste vehicule. Fac poze alături de ele şi plătesc până la de trei ori costul unui bilet pentru a sta în interioarele lor spaţioase. După obţinerea permisiunii şoferului, străinii uimiţi descoperă un motor vechi de doar zece ani ascuns în corpul unui Ford de la începutul secolului douăzeci, ca şi roţile adaptate ale unei Lada rusească. Pe măsură ce câştigă încrederea proprietarului, acesta le spune că sistemul de frâne a fost un cadou de la un prieten european şi că farurile principale au aparţinut cândva unei ambulanţe.

Sezoniştii se minunează de gustul şi pratica cubanezilor de a conserva asemenea relicve din trecut, dar puţini ştiu că este vorba mai mult de o necesitate decât de alegere. Nu te poţi duce la un distribuitor autorizat şi cumpăra o maşină nouă chiar dacă ai banii cu care să o plăteşti, aşadar suntem nevoiţi să le păstrăm pe cele vechi. Fără aceste artefacte ale secolului trecut, oraşul nostru ar fi pe zi ce trece mai puţin pitoresc şi imobil. (traducere de Miruna Spătaru)

Vacanţa de vară

Mii de cubanezi se află în vacanța de vară, printre ei studenţii care se bucură de aproape două luni până în septembrie. Vacanţa are loc într-o perioadă a maximelor de temperatură şi toţi analiştii cred că deprivarea socială îşi atinge la rândul ei presiunea maximă la începutul lunii august. Combinaţia de căldură, foamete şi pauză de şcoală îi irită în special pe acei adulţi care visează să îşi poată ţine familia la răcoare, hrănită şi liniştită. Mulţi părinţi sunt nevoiţi să nu mai muncească pentru că nu au pe nimeni cu care să-şi lase copiii şi, în majoritatea locurilor, productivitatea muncii scade în iulie şi august.

Pe timpul verii, plaja te îmbie, în special pe o insulă îngustă unde coasta – chiar la punctul de lăţime maximă – este la mai puţin de 60 de mile depărtare. Dar înotul în mare implică și anumite dificultăţi, în particular legate de transport şi pentru că, odată aşezaţi pe nisip lângă ocean, realizăm că aproape toată mâncarea oferită trebuie plătită în pesos convertibili. Lucru valabil şi pentru umbrele.

Mai devreme sau mai târziu, plictiseala ne conduce către ungherele casei care trebuie reparate. Scaunul care se înclină, drenajul pe jumătate înfundat al chiuvetei, priza care scânteiază, vechea frânghie pentru rufe care nu le mai susţine greutatea şi vasul de toaletă căruia i-a apărut o crăpătură. Pe scurt, variile colţuri ce se deteriorează cu timpul şi cărora trebuie să le acordăm nişte ore atunci când avem zile mai libere. Astfel, la sfârşitul vacanţei, vorbind între colegi, auzim mai multe despre dificultăţile reparaţiei luminii din bucătărie decât de apele calde ale Mării Caraibelor. (traducere de Miruna Spătaru)

Aşteptând ordine

O cunoștință a mamei mele, care stă foarte aproape de o Doamnă în Alb, i-a spus că au ordine să nu acosteze femeile îmbrăcate în culori deschise care poartă gladiole în mână. Aceeaşi doamnă, care până de curând afişa o expresie de dezgust când vorbea despre slujbele de la Santa Rica şi pelerinajele de pe Fifth Avenue, azi era pe punctul de a bate palma cu Laura Pollán, şi de a-i cere autograful. Poate o altă vecina, care a ţipat “Viermii se răzvrătesc!” în martie la televiziunea naţională, este acum confuză şi aşteaptă noi ordine pentru a se întoarce la vorbăria goală. Mecanismele falsei spontaneităţi au fost expuse de acest armistiţiu: producerea acelui presupus răspuns popular este confirmată de această întrerupere a atacurilor.

Din perspectiva discursului oficial, oamenii care au fost eliberaţi din închisoare în ultimele săptămâni au meritat să devină prăzi. Folosind acest argument, alături de anumite presiuni cunoscute, au mobilizat militanţii Partidului şi membri ai Comitetelor pentru Apărarea Revoluţiei să participe la aşa-numitele mitinguri de repudiere unde au scuipat, insultat şi contestat Doamnele în Alb. Acum, ştrengarii energici care au ajuns să “apere revoluţia de mercenarii finanţaţi de imperialişti” ar trebui să se aştepte la o explicaţie care să justifice eliberarea prizonierilor. Ar fi interesant să mergi la o reuniune a nucleului Partidului ca să vezi cu ce revelaţii secrete mai vin, pentru că dacă nici unuia nu i se oferă, vor ajunge să se autoperceapă ca pioni controlaţi de cei careîntr-o zi îi incită, ca mai apoi, să le ordone să păstreze liniştea.

Cunoştinţa mamei mele nu îşi ascunde confuzia. “Nu e nimeni care să îi înţeleagă. Ieri ne-au chemat ca să îi insultăm, iar azi nu ne dau voie să le atingem un fir de păr,”spune ea. Adevărul este că aici, unde păruse că nimic nu s-ar întâmpla, ne aflăm brusc într-o situaţie unde se poate întâmpla orice. În ce moment a început schimbarea istoriei?Poate în celula umedă, întunecoasă, plină de viermi unde Orlando Zapata Tamayo a decis să se sacrifice; sau în secţia de terapie intensive, steril şi friguros, unde Guillermo Farinas şi-a susţinut decizia de a muri dacă prizonierii nu erau eliberaţi; sau pe străzile Havanei, unde câteva femei inofensive au sfidat o putere omnipotentă, prin strigătele către libertate, într-un mediu unde aceasta nu există. (traducere de Miruna Spătaru)

Armistiţiul – scurt şi fragil- apare să fie limitat la Havana, adică Banes Reina Tamayo continuă să fie victima aceloraşi metode.

Fără fanfară, dar şi fără rezultate

Evenimentul din 26 iulie a început devreme, de frica ploilor de seară şi a arşiţei ucigătoare care enervează publicul. A avut solemnitatea inerenta a sistemului cubanez: greoi, întrecut de vremuri şi pe alocuri prăfuit. Nimic nu a părut să iasă din tipar; Raúl Castro nu a ieşit pe podium, iar discursul nu a fost adresat unei naţiuni care aşteaptă un program de transformări. Absenţa lui la microfon nu ar trebui interpretată ca o intenţie de a descentraliza responsabilitatea şi a lăsa pe altcineva să vorbească la o astfel de comemorare. Generalul nu a vorbit pentru că nu avea nimic de spus, nu avea o lansare a unui pachet de reforme, pentru că ştie că astfel s-ar fi jucat cu puterea şi controlul exercitate de familia lui timp de cincizeci de ani.

În discursuri anterioare, cu aceeaşi ocazie, frazele celui de-al doilea secretar al Partidului Comunist Cubanez au creat mai multă confuzie decât certitudine, deci de data asta a evitat replicile analiştilor. Destule îndoieli fuseseră deja provocate cu predicţiile sale din 2007, referitoare la accesul popular la lapte, anticiparea neîmplinită de a fi terminat apeductul din Santiago de Cuba şi expresia nefericită „Eu sunt doar o umbră,” cu care şi-a început discursul anul trecut. Poate din cauza asta a ales tăcerea şi a pus adresarea pe umerii celui mai inflexibil om al guvernului sau: José Ramón Machado Ventura. Nişte lovituri de tun de rău augur au zguduit Havana chiar când prim-vicepreședintele s-a apropiat de podium şi şi-a început prelegerea vehementă, aglomerată de platitudini şi declaraţii intransigente.

Referindu-se la măsurile amânate adresate economiei şi societăţii, Machedo Ventura a declarat că ele se vor înfăptui “pas cu pas, într-un ritm determinat de noi.” Vechea confuzie cu pluralul la persoana întâi, binecunoscuta ambiguitate a consensului aparent. Ritmul, velocitatea şi profunzimea acestor mult aşteptate “orificii” sunt decise de un mic grup care are mult de pierudt dacă le aplică şi  beneficiază de timp dacă le întârzie. Unii vor spune că tăcerea lui Raúl Castro face parte din strategia de a evita fanfaronada şi sfidarea. Dar, peste discreţia politică, ceea ce am văzut astăzi este pură conspirativitate statală. A nu face vreun angajament public pentru schimbare, fără implicări vizibile către transformare, poate constitui un mod de a ne preveni ca acestea nu ţin de voinţa lui politică, ci mai degrabă de o disperare de moment care – crede el – va trece în cele din urmă. Nespunând ceva concret, ne-a sugerat deplinătatea mesajului său: “Nu vă datorez nici explicaţii, nici promisiuni, nici rezultate.” (traducere de Miruna Spătaru)

Capitoliul sau casa liliecilor

M-am strecurat pe scară când muncitorii s-au dus în sala de mese să-şi înfulece prânzul. Era vara anului 1992 şi tentaţia de a urca până la cupola Capitoliului a fost mai puternică decât semnul “Nu treceţi”, scris cu litere roşii. În sus, pânzele de păianjen, zidurile de structură şi crăpăturile din perete alternau cu obiecte acoperite de praf. De la înălţime m-am uitat în jos, înspre locul unde un diamant fals marchează kilometrul zero al autostrăzii naţionale.

Capitoliul Havanei a fost umilit pentru trecutul său, pedepsit pentru asemănarea cu cel de la Washington şi oropsit pentru faptul că a adăpostit – cândva – Congresul. Ca simbol al acelei republici satanizate de propaganda oficială, clădirea impozantă a suferit destinul celor prigoniţi. Înăuntru s-a stabilit Academia Ştiinţelor, separându-se interiorul spaţios, şi un muzeu vechi cu animale împăiate a fost amplasat chiar sub cameră. Câteva colonii de lilieci s-au adăpostit înăuntru, împroşcând pereţii cu fecale, scobind înfloriturile tavanului. Ungherele şi crăpăturile faţadei au devenit cel mai popular urinal pe o rază de câteva blocuri.

Acum câţiva ani a apărut zvonul că un milionar italian donase un sistem de lumini pentru această bijuterie arhitecturală. Dar, unul câte unul, becurile s-au ars şi colosul din piatră şi marmură s-a întors încă o dată în întuneric. Spre surpriza celor care deja îl considerau condamnat, s-au ridicat recent panouri, anunţând restaurarea clădirii impunătoare. Să sperăm că reparaţiile nu vor dura mai mult decât anii construcţiei sale, iar Capitoliul va devenim, într-o zi,  locul Parlamentului cubanez: o clădire magnifică ce găzduieşte dezbateri reale. (traducere de Miruna Spătaru)

Heralzii sfârşitului

Sar din pat, un difuzor bubuie pe afară. Nu înţeleg ce spune, dar mă spăl pe faţă ca şi cum ar fi ultima oară. Poate e începutul războiului atât de des anunţat în ultima vreme. Fiul meu doarme până mai târziu şi vreau să îl trezesc şi să îl previn, dar nu pot descifra cuvintele propulsate de difuzor şi camionul deja s-a îndreptat către bulevard.

Când vor da socoteală cei ce ne terorizează? Cei care au petrecut decenii întregi fluturând fantoma cataclismului dinaintea fețelor noastre. Este foarte uşor să anunţi, să ceri război când ai  buncăr, soldaţi,  vestă antiglonţ. Acelor vestitori ai sfârşitului le-ar sta bine să încerce să fie aici, printre zumzetele difuzorului şi copilul care îşi deschide ochii şi întreabă, speriat, „Mami, ce se întâmplă, de ce e aşa mult zgomot?” (traducere de Miruna Spătaru)

Excluderea, adevărata contrarevoluţie

Termenul “revoluţionar” are un înţeles diferit în Cuba zilelor de astăzi faţă de ceea ce am găsi în orice dicţionar lingvistic. Pentru a merita un astfel de epitet, este de ajuns să afişezi mai multă conformitate decât criticism, să alegi obediența în locul rebeliunii, să susţii vechiul înaintea noului. Pentru a fi considerat un soldat al cauzei, sunt obligatorii muţenia convenabilă şi pasivitatea în fata marşului arbitrariului şi exceselor, fără a îndrepta degetul înspre nivelele cele mai înalte de responsabilitate. Un cuvânt care odinioară inspira fractură şi transformare a evoluat într-un simplu sinonim pentru „reacţionar”. În mod paradoxal, cei care cred în păstrarea esenţei revoluţiei sunt exact aceiaşi care exhibă o mai mare imobilitate politică şi care promovează şi mai abitir pedepsirea reformiştilor.

Esteban Morales, care se bucura până de curând de privilegiul de a apărea live în fața microfoanelor TV, a aflat de acest tip de mutaţii semantice ca victima directă a lor. Membru al Partidului Comunist, personalitate academică, specialist în probleme referitoare la Statele Unite, acesta a avut ideea periculoasă de a scrie un articol împotriva corupţiei. Întrebările sale aveau de a face în principal nu cu deturnarea zilnică a resurselor – cum este numit furtul de la Stat – care ne spune câte familii cubaneze reuşesc să supravieţuiască până la sfârşitul lunii, ci, mai degrabă, cu decăderea morală din cercurile de sus, în interiorul claselor puterii, unde delapidarea şi frauda ating nivele extreme. El a avut ideea neinspirată de a pune în scris că „există oameni în funcţii guvernamentale şi de stat care îşi asigură situaţia financiară pentru momentul căderii Revoluţiei”. Concluzia e la îndemâna oricui doar privind ceafa groasă a managerilor, maşinile lucioase Geely ale ofiţerilor corporaţiei CIMEX sau gardurile înalte din jurul caselor ierarhiei comericale, însă Morales a avut îndrăzneala de a formula acest lucru chiar din interiorul sistemului.

Săturat de apelurile de a critică constructiv, de a spune lucrurilor pe nume, de a discuta deschis, Esteban Morales a crezut că acest articol va fi interpretat ca o preocupare legitimă a unui om care doreşte să salveze procesul. A uitat că alţii cu intenţii similare fuseseră etichetaţi deja că fiind dezbinători, victime ale manipulării externe, dependenţi de „mierea” puterii şi devianţi din punct de vedere ideologic. Pentru mai puţin de atât, au existat jurnalişti care şi-au pierdut slujbele, studenţi au rămas fără locurile la universitate şi economişti, avocaţi şi chiar agronomi au fost stigmatizaţi. Odată pedepsit cu suspendarea pe termen nelimitat din nucleul PCC , profesorul, ce avusese o reputaţie neştirbită, şi-a început drumul despre care toţi ştim unde începe, dar nu şi unde se încheie. Experienţa spune că drumul sancţiunilor nu este parcurs niciodată în direcţia opusă. Exilaţii înţeleg în cele din urmă că oamenii pe care obişnuiau să îi considere „inamicul” ar putea, la un anumit punct, să se dovedească a fi cei înzestraţi cu semnificaţia originală a cuvântului „revoluţie”(traducere de Miruna Spătaru).

Nota trad: PCC = Partidului Comunist Cubanez