Despre oroare, fără resentiment

În seria de întâmplări ale vieţii, am dat peste „Scrisori din Burma”, scrisă de Aung San Suu Kyi, într-o librărie din Havana. Nu am găsit-o într-unul din magazinele individuale ce vând cărţi uzate, ci într-un magazin de stat local care vinde ediţii colorate în monedă convertibila. Micul volum, cu o poza ei pe copertă, era amestecat printre manualele de self-help şi cărţile de reţete culinare. M-am uitat la ambele parţi ale rafturilor ca să văd dacă pusese cineva cartea acolo pentru mine, dar angajaţii dormeau toropiţi de căldura zilei, una dintre ele gonind muştele de pe faţa ei fără a se sinchisi de mine. Am cumpărat o colecţie nepreţuită de texte scrise de această dizidentă, între anii 1995 şi 1996, încă surprinsă să le găsesc în ţara mea unde noi, ca şi ea, trăim sub regim militar şi cenzura strictă a cuvântului.

Paginile cuprinzând cronica lui Aung San Suu Kyi – reflecţii asupra vieţii cotidiene alături de discursuri şi întrebări politice – abia au atins rafturile din casa mea. Toţi vor să citească descrierile sale calme ale Burmei, marcate de frică, dar şi ancorate într-o spiritualitate care face ca situaţia ei prezentă să devină şi mai dramatică. În puţinele luni de când am găsit Scrisorile, proza vie şi mişcătoare a acestei femei a influenţat modul în care ne uităm la propriul nostru dezastru naţional. Firul speranţei pe care reuşeşte să îl împletească în cuvintele sale insuflă o viziune optimistă pentru naţiunea sa şi pentru lumea întreagă. Nimeni nu a fost capabil să descrie oroarea cu atâta seninătate, aşa cum a făcut-o ea, fără ca strigătele să îi copleşească stilul şi fără ca ranchiuna să se reflecte în ochii ei.

Mă întreb cum au ajuns textele acestei disidente burmeze în librăriile din ţara mea. Poate la o achiziţie en-gros cineva a introdus în teancuri coperta aparent inocentă, unde o femeie orientală îşi pune nişte flori, la fel de frumoase ca şi ea, în spatele urechii. Cine ştie dacă au crezut că este opera vreunui scriitor de ficţiune ori poezie, recreând peisajele ţării sale, motivată de estetică sau nostalgie. Probabil cine a pus cartea pe raft nu ştia despre arestul la domiciliu al autoarei sau despre Premiul Nobel de Pace, meritat pe deplin în 1991. Prefer să îmi imaginez că cineva a fost conştient că vocea ei ajunsese la noi. O faţă anonimă, nişte mâini plasând repede cartea pe raftul nostru, ca atunci când ne apropiem să putem simţi şi recunoaşte propria noastră durere.(traducere de Miruna Spătaru)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s