În interiorul cartierului, în afara inimii

“Trebuie să predai paşaportul!” Aşa i-au spus după ce a ajuns la Caracas, pentru a preveni să ajungă la graniţă şi apoi să dezerteze. În acelaşi aeroport i-au citit regulile: “Nu ai dreptul să spui că eşti cubanez, nu poţi merge pe stradă în uniforma primită de la spital, şi este mai bine să eviţi orice contact cu venezuelenii”. După câteva zile a înţeles că misiunea lui era una politică, pentru că în afara de a trata problemele cu inima sau infecţiile la plămâni, trebuia să examineze conştiinţe, să sondeze intenţii de vot.

În Venezuela a dat şi peste o parte din corupţia care conduce Barrio Adentro Project. “Cei perspicace” de aici au devenit “Canaliile” de acolo, punând mâna pe putere, influenţă, bani, şi presându-le pe doctoriţele şi asistentele medicale care ajung acolo singure să le devină concubine. L-au cazat împreună cu 6 colegi într-o cameră neîncăpătoare, avertizându-i că dacă vor muri, ca victime ale violenţelor din stradă, vor fi etichetaţi drept dezertori. Dar asta nu le-a cauzat depresii. La sfârşitul zilei, avea doar 28 de ani şi era pentru prima dată când scăpa de protecţia părinţilor, de apatia extrema a cartierului şi de lipsurile de la spitalul unde lucrase până atunci.

La o lună după sosire, i-au dat o carte de identitate, spunându-i că va putea vota la alegerile următoare. La o întâlnire scurtă cineva i-a spus despre cumplita lovitură pe care Cuba o va primi, dacă va pierde un aliat atât de preţios din America Latină. Le-au strigat că  “Sunteţi soldaţii patriei ” şi ca atare “trebuie să garantaţi că drapelul roşu va câştiga alegerile”.

S-au dus demult zilele când se gândea că va salva vieţi sau că va alina suferinţele. Acum vrea doar să plece acasă, să se întoarcă la familia protectoare, să le spună prietenilor săi adevărul, dar deocamdată nu poate. Înainte de asta, trebuie să se încoloneze la secţia de votare, să depună o contribuţie pentru Partidul Socialist Venezuelean, apăsând cu degetul ecranul. Numără zilele până la ultima duminică a lunii septembrie, gândindu-se că apoi se va întoarce acasă. (traducere de Andrei Vlăducu)

Anunțuri

Mici afaceri

Este 8 dimineaţa iar şinele staţiei Factor şi Tulipán încă au prospeţimea zorilor. Singurul tren, care vine de la San Antonio de los Baños, are întârziere. Bătrâni rezemaţi de ziduri revând ziarul de dimineaţă, cumpărat mai devreme, şi oferă ţigări la bucată. Săptămâna asta au suferit o lovitură grea în urma anunţului că s-a încheiat distribuţia pe cartelă a pachetelor de Titan şi Aroma. Veşti proaste şi pentru cei care stau la baza pieţei noastre informale, care îşi vindeau propria raţie de ţigări pentru a supravieţui.

Printre absurdităţile pieţei centralizate din Cuba este faptul că doar cei născuţi înainte de 1955 primesc raţionalizat ţigările. În familia mea, tatăl meu primea raţie, dar mama, cu zece ani mai tânără, nu primea nimic. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, un vechi prieten de-al meu îmi spunea că în viitor vor ajunge să distribuie ultimul pachet de ţigări unui cubanez venerabil, născut la mijlocul secolului XX. Îţi poţi imagina sărbătoarea? Steaguri fluturând, trompetele sunând, un batalion în marş apropiindu-se de bătrân şi prezentându-i ultimul pachet de ţigări raţionalizat.

De bine, de rău, asta nu se va întâmpla. Cei care erau tineri atunci când au început să primească nicotină subvenţionată intră în a şasea decadă a vieţii. Aceia dintre noi care nu au beneficiat niciodată de această provizie au sentimentul că astăzi au mai scăpat de un potenţial reproş. Cred, oricum, că cineva ar trebui să-i compenseze pe bătrânii de la staţia Tulipán şi pe toţi cei de-a lungul şi de-a latul insulei care îşi ţin zilele cu astfel de mici afaceri. (traducere de Andrei Vlăducu)

A reuşit

Ziua în care Juan Juan Almeida şi-a anunţat începerea grevei foamei ne-a readus în minte coşmarul prin care am trecut cu postul lung al lui Guillermo Fariñas. „E cea mai proastă alegere”, îi spuneam noi, prietenii care-l iubim, siguri că nici el nu va suporta regimul strict al înfometării şi nici autorităţile nu vor ceda în faţa revoltei intestinelor goale. Din fericire, ne-am înşelat. A reieşit că vorbăreţul JJ – cum îi spunem noi, apropiaţii – nu numai că era pregătit să-şi încerce norocul în lupta cu guvernul, dar părea înclinat să se sacrifice pentru noi toţi, cei cărora ni s-a refuzat adesea posibilitatea de a călători în afara acestui arhipelag.

Bărbatul jovial de patruzeci şi trei de ani  de ani ne oferă o lecţie dureroasă, însă folositoare pentru că, deşi nu avem alegeri pentru a-i vota direct pe guvernanţi şi nici tribunale care să accepte petiţii împotriva abuzului poliţienesc, şi, cu atât mai puţin, mijloace prin care un cetăţean poate denunţa restricţiile de emigrare care îl forţează să rămână pe teritoriul naţional, ne rămân oasele, pielea, pereţii stomacului şi fragilitatea trupurilor noastre pentru a revendica drepturile care ne-au fost luate. (traducere de Cristina Stoian)

Nu răspunde!

Mobilul sună dar nu răspund. Aştept ca soneria să se oprească şi mă îndrept spre un telefon din apropiere pentru a forma numărul rămas pe ecran. Le-am spus prietenilor mei să-mi dea un apel şi apoi îi voi suna eu, însă unii insistă, uitând cât de scump e un minut de conversaţie în reţeaua mobilă. Am un cod cu ei: două apeluri dacă e urgent şi trei dacă e vorba de ceva ce poate aştepta. Când dispozitivul pe care-l port în geantă vibrează şi sunt pe stradă, caut un telefon public care acceptă monede sau care nu are receptorul distrus.

Chiar dacă firma de telecomunicaţii ETECSA a informat că numărul utilizatorilor de telefonie mobilă va ajunge curând la un million, suntem în urmă în ceea ce priveşte această tehnologie. A primi un apel naţional este o nebunie, configurarea MMS-ului poate însemna ore de ceartă cu operatoarele şi a găsi un loc unde se vând cartele reîncărcabile seamănă cu filmul “Misiune imposibilă”. Precum unui adolescent în creştere căruia nu-i mai vin pantofii, numărul de abonaţi s-a mărit însă infrastructura telefoniei mobile nu s-a îmbunătăţit corespunzător. Nu-i de mirare că această creştere nu urmează dezvoltării integrate a sistemului ci, mai degrabă, provine din dorinţa de colectare cu orice preţ a acelor bancnote colorate şi convertibile care simulează dolarul.

În ciuda reducerii preţurilor, un medic încă nu îşi permite servicii de telefonie mobilă, în schimb poliţia politică se bucură de tarife subvenţionate în moneda naţională.  În plus, nu e posibil să închei un contract şi să achiţi la sfârşitul lunii, ci trebuie să plăteşti în avans pentru a comunica. Mulţi dintre noi se simt înşelaţi de ETECSA, dar monopolul de stat nu permite ca alţi competitori să ofere un serviciu mai bun şi mai ieftin. O ciudată soluţie s-a găsit deja, mii de utilizatori folosind un straniu cod morse cu telefoanele mobile: o sonerie, două, trei… Nu răspunde la celălalt fir! Grăbeşte-te doar spre telefonul cel mai apropiat. (traducere de Cristina Stoian)

Urbanismul sluţit

Clădirea cu numărul 216 a scos un pocnet ascuţit înainte ca zidurile să cedeze şi acoperişul să cadă. Zidurile au căzut dimineaţa devreme când încă nimeni nu se afla pe trotuar. Praful a plutit timp de câteva zile şi s-a impregnat în hainele curioşilor, veniţi să vadă priveliştea şi să ia câteva cărămizi din grămada de grinzi, lemne şi ţigle. Casa vecină de închiriat nu a suferit prea multe pagube şi vecinii au profitat de prăbuşire întrucât a lăsat un perete liber unde se puteau deschide noi ferestre. Un an mai târziu, în locul unde a căzut clădirea de două etaje, s-a acumulat gunoiul întregului cartier şi trecătorii urinau în scobiturile formate de coloane.

Locatarii au mers la un adăpost cunoscut drept Venus, aflat la câteva blocuri de staţia centrală de tren. Au sosit acolo cu speranţa că va fi o şedere scurtă între cămăruţele şi cearşafurile atârnate pe post de pereţi. Au petrecut însă mai mult de 20 de ani în camerele umede, pline cu paturi suprapuse. Copiii lor au crescut acolo, s-au îndrăgostit şi au procreat, împărţind baia şi bucătăria, cu zidurile înnegrite de funingine.

La început au crezut că vor fi mutaţi într-un loc mai bun, dar uraganele şi deteriorările au distrus fondul de locuinţe şi în fiecare an mii de oameni sunt adăugaţi la numărul de victime. De-a lungul timpului, au uitat cum este să deschizi uşa propriului cămin, să te dezbrăci într-o cameră fără să te gândeşti la zecile de priviri curioase, să faci un duş fără ca cineva să bată la uşă, cerându-şi rândul cu disperare. Au uitat cum se trăieşte în afara adăpostului. (traducere de Cristina Stoian şi Miruna Spătaru)

O insulă fără mare

De pe zidul digului nu e mare lucru de văzut. Un platou albastru din când în când învolburat care-şi izbeşte valurile înspumate de bulevardul care-l limitează. Nu se întrezăresc bărci cu pânze, abia se văd două ambarcaţiuni peticite, autorizate de căpitanul portului. Vara, adolescenţii se aruncă în apele calde, însă iarna se îndepărtează temători de valurile agitate şi de vântul rece. Un vas îşi urmează ruta de la est la vest în fiecare seară; o umbră a orizontului care are grijă ca potenţialii barcagii să nu fugă prin strâmtoarea Floridei.

Chiar acum suntem în acele luni ale anului în care bulevardul de pe coastă intra în cele mai mari turbulenţe. Însă totul se întâmplă între recif şi bulevard, acest dinamism nici nu visează să se extindă pe întinderea sărată care se afla de cealaltă parte. Când am început să trăim cu spatele la mare? Din ce moment acea parte a ţării, care este de asemenea a noastră, a încetat să ne aparţină? A mânca peşte, a te plimba cu yahtul, a privi clădirile din cadenţa unui val, a te bucura de contrastul de albastru care se vede încă de pe prima creastă. Întâmplările himerice dintr-un oraş cu litoral, amăgirile înţepătoare pe o Insulă care pare să plutească în neant şi nu în Caraibe.

Trăiesc cu iluzia că, într-o zi, pentru a închiria chiar şi o şalupa cu vâsle să nu fie nevoie să am un paşaport străin. Bărcile cu pânze vor stăpâni golful şi ne vor face să ne amintim că trăim într-o Havană maritimă, născută din strigătele piraţilor şi gălăgia portuară. Pargo-ul* va înlocui pisica de mare şi crapul din farfuriile noastre şi începând cu zidul din Malecón – şi picioarele atârnând peste reciful calcaros – vom saluta o flotă de vase care pleacă şi revine în El Morro. (traducere de Cristina Stoian)

Nota traducătorului: Pargo sau red snapper este un peşte care se găseşte în special în reciful din Golful Mexicului şi pe coasta de sud-est a Atlanticului a Statelor Unite. Numele original în spaniola latinoamericană este Huachinango sau Pargo.

Fidel Castro, prezent şi trecut

Întoarcerea lui Fidel Castro în viaţa publică după o absenţă de patru ani stârneşte emoţii contrare. Reapariţia sa a luat prin surprindere poporul care aşteaptă, la capătul disperării, reformele anunţate de fratele Raúl. În vreme ce unii fantasmează în privinţa întoarcerii sale, alţii sunt nerăbdători să vadă ce va urma.

Revenirea unui personaj faimos este o temă familiară, atât în viaţă, cât şi în ficţiune – să ne amintim de Don Quijote, Casanova sau Juan Domingo Perón. Însă o altă temă familiară este deziluzia – a celor care află că persoana care se întoarce nu mai este cea care a plecat, sau cel puţin nu cum  şi-o amintesc. Adesea un sentiment de disperare îşi face loc în rândul acelora care stăruie să se reîntoarcă. Fidel Castro nu face excepţie de la această meteahnă inerentă a remake-urilor.

Bărbatul care a apărut, săptămâna trecută, la aniversarea Zilei Revoluţiei nu are nimic în comun cu soldatul hotărât care a cedat puterea fratelui său în iulie 2006. Bătrânul cu limba împleticită şi mâinile tremurânde părea o nălucă a liderului militar cu profil grec care, în timp ce un milion de voci îi scanda numele în piaţă, anunţa amnistii, execuţii, proclama legi fără a fi cineva consultat şi perora dreptul revoluţionarilor de a face revoluţii. Deşi a îmbrăcat din nou cămaşa sa militară verde-oliv, bărbatul care domina ore nesfârşite programele televiziunii, ţinând lumea în suspans de cealaltă parte a ecranului, este de nerecunoscut.

Marele orator al vremurilor de mult apuse se întâlneşte acum cu un auditoriu format din tineri, într-un mic teatru şi le citeşte rezumatul ultimelor sale reflecţii, publicate deja de presă. În loc de a provoca acea teamă care îi făcea să tremure şi pe cei mai îndrăzneţi, acum el stârneşte doar compasiunea galeşă. După ce o tânără reporteră l-a întrebat calm ceva, răspunsul său i-a împlinit cea mai mare dorinţă: „Pot să te sărut?” Unde este prăpastia pe care, atâta vreme, nu a îndrăznit nimeni, nici cei mai temerari, să o treacă?

Faptul că întoarcerea lui Fidel Castro la microfoane nu a decurs foarte bine este confirmat chiar de fratele său, care a refuzat să îi preia ideile în cel mai recent discurs din Parlament, evitând prevestirile  întunecate ale fostului lider despre un nou armageddon nuclear, iminent după ce Statele Unite ar lansa un atac militar asupra Coreei de Nord sau Iranului. Mulţi experţi au observat că bărbatul cunoscut ca Lider Maximum abia poate înţelege nenumăratele probleme din propria ţară, şi totuşi se zgâieşte la paiul din ochiul vecinului. Reţeta e cunoscută, cu discuţiile sale despre problemele globale de mediu, epuizarea capitalismului ca sistem şi, cel mai recent, predicţiile unui război nuclear. Alţii constată o nemulţumire camuflată în indiferenţa sa aparentă faţă de evenimentele din Cuba. Însă se uită dictonul: Chiar dacă nu critică, dacă Cezar nu aplaudă, lucrurile merg prost. Este de neconceput ca Fidel Castro să fie străin de dorinţa de schimbare ce devorează clasa politică cubaneză; ar fi o naivitate să credem că o aprobă.

Ani de zile, atât de multe vieţi şi slujbe au atârnat de gesturile mâinilor sale, de felul în care îşi ridică sprâncenele sau de ticul urechilor sale. Spectatorii lui Fidel îl găsesc acum imprevizibil, şi mulţi se tem de ce e mai rău, cu opoziţia sa televizată în calea reformelor.

Astfel se explică neliniştea lupilor tineri, care nu vor să alimenteze furia bătrânului comandant, care a împlinit 84 de ani. Adepţii schimbărilor mai profunde se târâie discret prin coridoarele puterii, aşteptând următoarea recidivă.

Între timp, cei îngrijoraţi de supravieţuirea „procesului” sunt alarmaţi că declinul său vizibil pune în pericol mitul Revoluţiei cubaneze, personificat de el însuşi. L-au urcat pe piedestalul istoriei secolului XX, păstrându-i chipul din perioada de maximă glorie. Însă brusca sa reapariţie a scufundat aceste eforturi. A ieşit din nou în faţă, expunându-şi fără jenă infirmităţile şi anunţînd sfârşitul lumii, ca şi cum ar dori să ne convingă că viaţa după el nu ar mai avea sens.

În săptămânile trecute, cel care odinioară era numit Unicul, Calul sau pur şi simplu EL, ni s-a arătat sărăcit de charisma sa cuceritoare. Deşi a mai intrat o dată în fluxul de ştiri, e hotărât: Fidel Castro, din fericire, nu se va mai întoarce vreodată. Articol publicat in Washington Post. (traducere de Alexandru Gabor)