Copilul lui Chaplin

Bărbatul în costum jerpelit, cu joben şi pantofi imenşi căra o foaie de geam în spate. Ajutorul lui, un băiat de aproape 5 ani, aruncă cu pietre în geamurile magazinelor şi ale caselor pentru ca geamgiul să-şi poată vinde serviciile clienţilor disperaţi. Împreună, cei doi formau o echipă de supravieţuire, un grup de lucru “emergent”, care abia reuşea să producă necesarul pentru a ţine focul aprins în casele lor. Povestea, descrisă în filmul lui Chaplin din 1921, Copilul, mi-a revenit în minte când citeam lista de activităţi liber-profesioniste publicată în ziarul Granma. Ca un repertoriu de lipsuri şi dependenţe, această enumerare de munci private părea mai degrabă potrivită unui sat feudal şi nu unei ţări a secolului XXI.

Citind-o dintr-o răsuflare – stăpânindu-mi dezgustul – este evident că mai sunt doar puţine ocupaţii legate direct de producţie. Antreprenorii ar trebui să poată avea încredere într-un vânzător en-gros pentru a-şi procura materialele brute, iar posibilitatea accesării unui împrumut bancar abia dacă se menţionează, lipsită oricum de detaliile despre dobânzilor aplicate. Nu se menţionează de asemenea posibilitatea ca un întreprinzător să importe mărfuri direct din afara graniţelor, pentru că acest lucru continuă să fie monopolul absolut al statului. Dintre cele 178 de activităţi eligibile, multe sunt oricum deja întreprinse fără licenţă, aşa că includerea lor în această listă schimbă un singur lucru, creând obligativitatea plătirii taxelor. De aici apare şi scepticismul care însoţeşte anunţurile acestor “relaxări”, menite a lăsa iniţiativa privată să contribuie la rezolvarea problemelor serioase ale economiei noastre.

Care vor fi consecinţele întârzierii aplicării măsurilor necesare? Cetăţenii vor continua să formeze cozi şi mai mari în faţa consulatelor pentru a părăsi ţara sau se vor deda în totalitate acţiunilor ilegale şi sustragerii resurselor. Dacă autorităţile consideră că această bură de schimbări va salva sistemul de la prăbuşirea chiar în faţa ochilor lor, cât încearcă să-l reînnoiască, subestimează cu mult sentimentul de urgenţă care traversează întreaga insulă. O astfel de abordare, a jumătăţilor de măsură aplicate tardiv, slăbeşte şi mai mult situaţia socială şi nimeni nu poate să prevadă cum vor reacţiona “puştii” frustraţi – cei dezavantajaţi de concedierile masive şi de lipsa perspectivelor. Să sperăm că nu vor ajunge să spargă toate geamurile. (traducere de Laura Dănescu)

Nicăieri, dar pretutindeni


Este ora două după-amiaza la Departamentul de Imigraţie şi Străini, pe strada 17, între J şi K. O mulţime de oameni aşteaptă pentru autorizaţia de a pleca din ţară, acea autorizaţie de a călători numită „cardul alb”, deşi i s-ar potrivi mai bine numele „bună purtare”, „cardul libertăţii” sau „biletul de ieşire din închisoare”. Pereţii se decojesc şi un avertisment „atenţie, pericol de prăbuşire” e lipit lângă o vilă imensă in Vedado. Mai multe femei – care au uitat să zâmbească şi să fie plăcute – poartă uniforme militare şi avertizează publicul că trebuie să aştepte în ordine. Din când în când strigă un nume şi persoana chemată se întoarce câteva minute mai târziu, cu o expresie extaziată sau o grimasă reţinută.

În cele din urmă mă cheamă, pentru a-mi spune, a opta oară, că nu am permisiunea de a călători, iar asta numai în ultimii trei ani. Specialişti în deprivarea de ceea ce am putea trăi, experimenta şi cunoaşte peste graniţe, oficialii de la DIE îmi spun că nu am autorizaţia să plec „deocamdată”. Cu acest scurt „nu” – servit aproape cu încântare – pierd şansa de a fi la a 60-lea aniversare a International Press Institute, la prezentarea Internet pentru Nobelul pentru Pace din New York. O ştampilă pe dosarul meu şi am fost obligată să vorbesc la telefon despre activităţile Capitalei Tinerilor Europeni, Torino, să comunic editorului Brûlé că lansarea Cuba Libre la Montreal se va face în lipsa mea. Imigraţia absurdă s-a intercalat între ochii mei şi rafturile pline de la Târgul de Carte de la Frankfurt, între mâinile mele şi antologia de texte ce va apărea la Festivalul de Literatură Nonficţiune din Polonia. Nu voi merge la Târgul de jurnalism de la Ferrara, nici la prezentarea documentarului de la Jequié, Brazilia, cu atât mai puţin să particip la Congress of Women Leading the Millennium, nici în Cuneo la evenimentul Scriitorii Oraşului. Vocea mea nu va fi auzită la LASA, care mi-au trimis o invitaţie oficială şi va trebui să mă bucur din depărtare de apariţia cărţii mele Management and Development of Contents With WordPress.

Au luat tot ce s-a putut lua. Totuşi, mi-au lăsat – ca şi cum ar fi fost o pedeapsă – materialul brut al scriiturii mele, o realitate ce nu m-ar ierta dacă aş fi absentă. (traducere de Alexandru Gabor)

Interferenţe

Radioul primit de ziua mea de naştere se odihneşte pe un raft de cărţi, acoperit de praf. Dacă îl deschid, abia se aude ceva. Nici măcar posturile naţionale nu pot fi ascultate bine în această zonă plină de ministere ale guvernului şi antene pe care le folosesc pentru a bloca emisia pe unde scurte din afară. Am avut iluzia că voi putea asculta Deutsche Welle pentru a-mi păstra germana vie, dar în locul aşteptatului „Guten Tag” nu se aude din difuzor decât un bâzâit.

Trăim în toiul unui adevărat război al frecvenţelor radio pe această insulă. Pe de o parte sunt emisiunile staţiei radio Marti – interzise, însă extrem de populare pentru compatrioţii mei, transmise din State Unite – şi, pe de altă parte, bâzâitul pe care-l folosesc să bruieze emisia. Radiodifuzoarele vândute în magazinele oficiale sunt lipsite de modulul cu care poţi asculta aceste transmisii, iar poliţia obişnuieşte să caute pe acoperişuri instrumentele care captează mai bine aceste semnale.

Între timp, în casele noastre, oamenii caută acel loc – poate fi un colţ, lângă o fereastră, sau aproape de tavan – unde radioul reuşeşte să ignore bipurile enervante de la interferenţă. E firesc să vezi pe cineva întins la podea, în timp ce încearcă să găsească poziţia exactă unde programele locale sunt acoperite de ceea ce vine din afară. Nu contează ce transmit de pe malul celălalt, poate un fi un program muzical plictisitor, ştirile în engleză sau starea vremii aiurea-n lume. Ceea ce contează este că reconfortează auzul, că sună diferit, că este cu totul altceva decât amestecul fără libertate de sloganuri şi proză transmis zilnic de radioul Cubanez. (traducere de Alexandru Gabor)

Claria, din râuri în canalizare

Fragment dintr-un film documentar de Fabian Archondo şi Fundaţia pentru un nou cinema latino-american

Fiul meu este la vârsta la care ar mânca stâlpii casei dacă nu l-am ţine sub supraveghere. Deschide şi închide uşa de la frigider ca şi cum ar crede că acest mecanism ar produce, doar pentru el, hrană. Apetitul său este atât de insaţiabil şi greu de mulţumit, în toiul lipsurilor şi preţurilor uriaşe, că l-am poreclit Teo, după peştele vorace “La Claria”. Hămeseala sa ne aminteşte de această specie, pe care nişte persoane isteţe au adus-o în ţara noastră pentru a stimula fermele piscicole, devenită acum o pacoste pentru râurile şi lacurile noastre. Desigur, e doar o glumă de familie, pentru că şi adolescentul nostru arţăgos nu poate înfuleca lucrurile care intră în gura acestui peşte umblător.

Gri-albastru, cu o mustaţă mare şi capabil de a supravieţui până la trei zile pe uscat, acest somn african a devenit deja o parte a ţării noastre, şi în mediul urban, şi rural. Unul dintre puţinele animale care pot supravieţui într-un râu poluat ca Almendares, el a reuşit să înlocuiască alte specii, mai gustoase, din frigiderele de la cherhana. Ceea ce a stârnit panică nu este puterea sa de adaptare sau urâţenia sa, ci specificul său extrem de predator. Clarias mănâncă orice în afară de rozătoare şi pui, inclusiv căţeluşi şi orice fel de peşte, broască sau pasăre.

Ca soluţie la lipsa alimentelor din aşa-numita Perioadă Specială, după colapsul Uniunii Sovietice, autorităţile noastre au importat specii străine, grăbind astfel deteriorarea uriaşă a ecosistemului. Aceeaşi iresponsabilitate a dus şi la introducerea speciei tilapia şi linului, dar urmările sunt incalculabil mai dramatice din pricina acestei creaturi întunecate şi alunecoase, ce domneşte astăzi în apele noastre. Fie că se adânceşte în noroi, se iţeşte dintr-o gură de canal în mijlocul oraşului sau se târăşte de-a lungul şoselei, răspândirea sa demonstrează fragilitatea naturii în faţa directivelor ministeriale. Cei care l-au introdus în ţară vor fi doar o amintire, la fel de repede cum dispare o firimitură în gura unui claria, însă nu mă îndoiesc că acest peşte va fi multă vreme cu noi şi după aceea. (traducere de Alexandru Gabor)

Un patron înveterat

Una dintre temele cele mai discutate când vine vorba despre Cuba este întrebarea dacă realitatea în care trăim poate fi numită „socialistă”. Pentru generaţia mea, care a crescut cu cărţi despre marxism, manuale de comunism ştiinţific şi volumele lui Lenin, este anevoios să găseşti modelul cubanez în aceste cărţi. Când cineva mă întreabă cum stau lucrurile, le spun că pe această insulă trăim sub un capitalism de stat, sau, cum i s-ar mai putea spune, plantaţia partidului… plantaţia clanului de familie.

Teoria mea provine din aceste cărţi pe care am fost nevoită să le citesc, unde exista un factor esenţial pentru a desemna o societate drept „socialistă”: mijloacele de producţie erau în mâinile muncitorilor. Dar ceea ce văd în jurul meu este statul atotproprietar, proprietar al maşinilor, al industriei, al infrastructurii unei naţiuni şi a tuturor deciziilor ce o privesc. Un stăpân care plăteşte cele mai mici salarii posibile şi pretinde aplauze şi fidelitate ideologică necondiţionată din partea muncitorilor.

Acest proprietar hapsân ne previne acum că trebuie să dea afară un milion de oameni din sectorul public. „Pentru a susţine dezvoltarea şi actualizarea modelului economic”, ni se spune că fondul de salarii trebuie redus drastic în vreme ce oportunităţile de afaceri private se vor extinde doar modic şi controlat. Chiar Centrul Muncitorilor Cubanezi, singurul sindicat recunoscut din ţară, spune că disponibilizările bat la uşă şi trebuie să le acceptăm disciplinat. O remarcă jalnică din partea celor care au rolul de a reprezenta drepturile membrilor săi în faţa oricărei puteri, şi nu invers.

Ce va face acest proprietar înveterat, care deţine această Insulă de cinci decenii, când şomerii de azi vor deveni nemulţumiţii de mâine? Cum va reacţiona când autonomia forţei de muncă şi economică a micilor întreprinzători se va transforma în autonomie ideologică? Atunci vom auzi blestemele şi stigmatizarea celor prosperi, fiindcă plusvaloarea, ca şi fotoliul preşedintelui, nu poate fi decât a lui. (traducere de Alexandru Gabor)

Olivia

Prietenul meu Miguel a plecat, epuizat de amânarea operaţiei de schimbare de sex, ştiind foarte bine că nu o să aibă o slujbă mai bună. A lăsat peruca roşie unui prieten care lucra în acelaşi spital şi a vândut, ilegal, camera pe care o avea în Luyanó. În ziua în care a cerut permisiunea să plece şi-a pus costum şi cravată; privindu-se, a zbierat în faţa oglinzii. La biroul de imigrări a încercat să-şi ţină mâinile departe de cuta pantalonilor, pentru ca ultimul suspin de homofobie să nu-i distrugă plecarea.

A evadat înainte ca ei să oprească valul de cubanezi care, pentru o scurtă perioadă, s-a îndreptat spre Ecuador. Căsătoria sa a fost una dintre cele 700 căsătorii contractate între cetăţenii ambelor ţări, majoritatea având ca singur obiectiv obţinerea cetăţeniei în acea ţară sud-americană. Miguel a plătit echivalentul a 6.000$ pentru o nuntă în Havana cu o femeie din Quito, pe care o ştia de numai câteva ore. A falsificat poze din luna de miere, a plătit un funcţionar de la Ministerul Sănătăţii Publice pentru a-i da “eliberarea” şi a dat până şi o mică sumă de bani astfel încât cardul său alb – permisul de ieşire – să nu fie amânat. S-a prefăcut a fi ceea ce nu era, nimic mai uşor pentru noi, cei de pe Insulă, obişnuiţi să ne purtăm măştile.

Acum se aşteaptă la vremuri dificile pentru că poliţia ecuadoriană a început să investigheze cei 37. 000 de cubanezi intraţi în ţară în ultimii ani. Totuşi nu pare speriat. Este homosexual, unul dintre aceia urcat în camioanele poliţiei sub o ploaie de lovituri, de ceva ani fiind şi monitorizat pentru poziţia lui critică. După ce a experimentat ambele tăişuri ale lamei cenzurii, nimic nu îl înfricoşează. Când va fi chemat să depună mărturie – daca va fi chemat – se va duce purtând rochia roşie pe care întotdeauna a vrut să o poarte aici. Nimeni nu îl va opri din gesticulat în timpul interogatoriului, pentru că Miguel a scăpat deja de acel Miguel care a fost odată, pentru a deveni – fericit – Olivia. (traducere de Laura Dănescu)

Promisiuni deşarte

Am jurat să nu mai vorbesc niciodată despre acel domn cu barba frumos aranjată şi cu uniformă kaki care mi-a castrat* încărcat fiecare zi din copilărie cu prezenţa lui constantă. Îmi susţin decizia de a nu mai vorbi despre Fidel Castro cu mai multe argumente: el reprezintă trecutul; noi trebui să privim spre viitor, spre acea Cuba în care el nu o să mai fie prezent; menţionarea lui ar distrage în mod impardonabil atenţia de la dificultăţile prezente. Dar astăzi, din nou, a dat buzna în viaţa mea cu una din ieşirile lui caracteristice. Mă simt obligată să comentez încă o dată acest subiect, după declaraţia dată jurnalistului Jeffrey Goldberg, în care afirmă că “modelul cubanez nu mai funcţionează nici măcar pentru noi”.

Dacă nu mă înşală memoria, au exclus mulţi membri ai Partidului Comunist pentru fraze similare sau chiar mai temperate şi au îndepărtat nenumăraţi cubanezi care au primit sentinţe mari. Liderul Suprem i-a arătat constant cu degetul pe cei care au încercat să explice că sistemul nu mai funcţionează. Şi nu numai că nonconformiştii erau pedepsiţi dar noi toţi eram forţaţi să purtăm o mască a subterfugiilor, necesară supravieţuirii pe o insulă pe care el încercă să o redeseneze în felul lui. Făţărnicie, şuşoteli, disimulare, toate pentru a ascunde aceeaşi părere pe care, acum, comandantul “resuscitat” o aruncă frivol unui jurnalist străin.

Poate e unul din momentele acelea de sinceritate pe care le întâmpină oamenii în vârstă când îşi evaluează viaţa. Ar putea chiar să fie o altă încercare disperată de a atrage atenţia, ca acel fiasco cu prezicerea unui atac nuclear sau tardiva mea culpa, de acum câteva săptămâni, privind opresiunea homosexualilor. Văzându-l că recunoaşte eşecul modelului “lui” politic, mă simt ca şi cum m-aş uita la o scenă în care actorul gesticulează şi ridică tonul doar pentru a păstra atenţia publicului. Atât timp cât Fidel Castro nu ia microfonul pentru a anunţa sfârşitul creaturii sale depăşite nu se schimbă nimic. Dacă nu repetă fraza aici în Cuba şi, pe lângă asta, se amestecă în mersul schimbărilor necesare, ne întoarcem de unde am plecat. (traducere de Laura Dănescu)

Notă: Ieri, la auzul ştirii, am scris un scurt tweet: “Fidel Castro se alătură opoziţiei, spunându-i lui Jeffrey Goldberg că modelul cubanez nu mai funcţionează nici măcar pentru noi.” Imediat după, un prieten căruia îi trimisesem mesajul, disident, m-a sunat. Vorbele lui erau ironice dar adevărate: “Dacă El s-a alăturat opoziţiei, eu mă mut acum de partea conducerii.”

*Nota traducătorului: textul original a fost dictat prin telefon, iar corectura provine de la o eroare apărută în transcriere.