Coridoare goale

10 dimineaţa. Pe coridoarele unde săptămâna trecută oamenii s-au adunat şi au discutat în timpul orelor de lucru, astăzi nu se vede nici un suflet. Ce s-a întâmplat în cele 17 etaje ale Ministerului Agriculturii astfel încât nimeni nu iese din biroul său? Răspunsul este simplu: Mulţi se tem să nu fie pe lista următorilor disponibilizaţi, aşa că se feresc să creeze impresia că nu îşi respectă atribuţiile şi  par nefolositori. Dacă până acum vociferau în afara birourilor, cu mâinile încrucişate, acum strategia pe care o adoptă este aceea a unor oameni care par ocupaţi, chiar dacă trebuie să stea în spatele unui birou pentru opt ore.

Această scenă nu este o exagerare. Un prieten care lucrează la una din agenţiile de stat, unde numărul mare de angajaţi este o boală cronică, mi-a descris-o. Mi-a explicat că nu mai este nici măcar coada din trecut, din faţa aparatului cu apă, dar asta nu îi va salva de disponibilizări. Instituţia le-a spus că doar cei care vor fi indispensabili vor rămâne în timp ce alţii au fost deja anunţaţi de iminenta concediere. Prietenul meu clipeşte din ochi şi râde concluzionând sarcastic. “Cu siguranţă nu-l vor da afară pe director, nici pe secretarul care provine din nucleul Partidului Comunist şi cu atât mai puţin pe femeia care conduce sindicatul”.

Sunt surprinsă de amestecul de teamă şi dispreţ cu care cubanezii au primit vestea reducerii drastice a personalului, şi care este deja implementată. Pe de o parte nimeni nu-şi doreşte să-şi piardă slujba, dar pe de altă parte există sentimentul că a fi şomer nu este cu mult mai rău decât a lucra pentru stat. Când i-am recomandat prietenei mele să-şi ia o licenţă pentru a deveni angajată autonomă, să facă nasturi sau umeraşe, a sărit din scaun agitându-şi mâinile: „Nu! Nu! Dacă numele meu este pe următoarea listă voi face un scandal care va fi auzit până în biroul ministrului şi pe fiecare coridor.” Dar nu o cred; ca mulţi alţii preferă să se ferească de proteste deschise. (traducere de Andrei Vlăducu)

De la miere la fiere

Purta o şapcă trasă peste urechi dar oricum am recunoscut pe faţa lui trăsăturile fostului vicepreşedinte. Carlos Lage a trecut prin faţa mea la intersecţia străzilor Infanta şi Manglar cu acel pas tipic celor daţi afară, ritmul în care cazi când toată speranţa de reabilitare s-a pierdut. M-am simţit prost pentru el, nu pentru că mergea în soare şi de curând rămăsese fără şofer, ci din cauza tuturor celor care îl priveau cu acea linişte punitivă, privirile de răzbunare.  O femeie a trecut pe lângă mine şi am auzit-o spunând, „Săracul, uite cine a trebuit să facă toată treaba murdară şi în final i-au făcut asta.”

După un an şi jumătate de la destituirea lui Carlos Lage şi Felipe Pérez Roque, încă nu am aflat ce anume a condus la decăderea lor politică. Într-un moment nefiresc de discreţie, videoclipul arătat membrilor Partidului Comunist – cu explicaţia motivelor bruştei căderi în dizgraţie – nu a fost filtrat de reţele alternative de informaţie. Nu ne-au convins nici cu pozele în care cei doi sunt la o petrecere, bând şi zâmbind; dacă asta ar fi de ajuns ca să îţi pierzi poziţia, nu ar mai exista nici măcar un singur ministru în funcţie, iar scaunul prezidenţial ar fi neocupat. Fraza scrisă de Fidel Castro într-una din Reflecţiile* sale – anume, că atât ministrul de Externe, cât şi vicepreşedintele deveniseră dependenţi de „mierea puterii” – pare a fi mai degrabă confesiunea cuiva care cunoaşte prea bine lăptişorul de matcă al unui guvern care nu duce lipsă de explicaţii pentru greşelile altora. Aşadar nu ştim de ce Saturn şi-a devorat copiii de data asta, rămânând în urmă gustul cuiva care îşi mănâncă ultimele progenituri, generaţia care l-ar putea înlocui.

Am simţit compasiune pentru Carlos Lage, văzându-l cu şapca lui trasă peste faţă în timp ce se grăbea să treacă neobservat. Am avut impulsul să strig la el şi să-i spun că expulzarea l-a salvat de la un viitor de batjocură şi că devenise astfel un om liber. Dar a plecat prea repede, asfaltul emana atât de multă căldură, iar femeia aceea se uita la el cu atâta ironie, încât am apucat doar să trec strada. L-am lăsat pe exilat cu singurătatea lui, dar credeţi-mă, vroiam să mă strecor pe lângă el şi să-i şoptesc: nu fi trist, faptul că ai fost dat afară este în realitate ceea ce te-a salvat. (traducere de Miruna Spătaru)

Nota traducătoarei: Fidel Castro publică frecvent editoriale în ziarul Partidului Comunist Cubanez, Granma.

Saharov tropical

Uneori e greu de crezut că în interiorul corpului fragil al lui Guillermo Farinas, în spatele chipului fără sprâncene, se află dorinţa de a înfrunta descurajarea. De asemenea, este surprinzător că, în cele mai critice momente ale vieţii lui, nu a încetat niciodată să fie îngrijorat de problemele şi dificultăţile celor din jur. Chiar şi acum, cu vezica biliară îndepărtată şi dureroase cusături pe suprafaţa întregului abdomen, atunci când vorbesc cu el, este permanent preocupat de familia şi sănătatea mea, de cum se descurcă la şcoală fiul meu. Acesta este modul prin care acest om trăieşte efectiv pentru ceilalţi! Deci nu e de mirare că a refuzat chiar şi mâncarea în semn de protest pentru ţinerea în închisoare a celor 52 de deţinuţi politici – printre care el cunoştea doar câţiva dintre cei ce aveau să fie eliberaţi.

Există însă premii care pot oferi unei persoane şansa de a putea fi pusă în lumină, deşi cu puţin timp în urmă nimeni nu auzise foarte multe despre ea. Şi sunt nume care se adaugă strălucitor în rândul valorilor, iar unul dintre acestea este chiar Fariñas, căruia i-a fost acordat Premiul Saharov pentru libertatea de gândire. După acest sfârşit de octombrie, următorii beneficiari ai înaltei distincţii a Parlamentului European vor avea încă un motiv de a fi fericiţi. Iar unul din motive este şi faptul că acum premiul are o miză mai mare, cu atât mai mult cu cât el a fost oferit persoanei din Villa Clara, un fost soldat care a preferat să lase arma şi să se înroleze în lupta pentru pace.

Cine oare, mai bine decât el, ar fi reuşit să facă faţă unei imense provocări, pe care a depăşit-o cu succes, oferindu-ne tuturor o lecţie înalt-umană despre demnitate şi integritate, despre sacrificiul de a fi supus unor nenumărate suferinţe şi lipsuri care îl vor afecta de acum întreaga viaţă? N-am fi găsit, cred, un nume mai potrivit pentru tot ceea ce a însemnat psihologul şi jurnalistul a cărui principală trăsătură s-a numit „umilinţă”, alături de figurile de pe listă a unui Nelson Mandela, Aung San Suu Kyi sau Doamnele în Alb ale Cubei. Un om simplu care, în faţa microfoanelor, jurnaliştilor sau camerelor de luat vederi, nu şi-a schimbat atitudinea. Cu o modestie atât de mult admirată de către prietenii săi, Coco – deoarece chiar „umilul” îi este porecla – a făcut ca Premiul Saharov să pară cu mult mai important.(traducere de Robert Sabotici)

Terapie ocupaţională

Unii fac figurine de hârtie, alţii mărgele colorate în şir pe un colier care pare că nu se mai termină niciodată, sau lipesc bucăţi textile pe o nesfârşită cuvertură. Terapie ocupaţională o numesc ei; ţine-ţi mâinile ocupate pentru ca mintea să n-o ia razna. Uneori, astfel de preocupări mă ajută să divorţez uşor de realitate, deşi evit să folosesc acele şi lipiciul; prefer cleştele şi şurubelniţa. Mă ocup cu deconectarea circuitelor, refacerea  cablurilor şi pot deschide orice fel de aparat pentru a vedea dacă aranjamentul interior al circuitelor este cu ceva mai logic decât realitatea noastră absurdă. Fac şi desfac tehnologie. Poate că într-o zi voi reuşi să creez un dispozitiv care, nu numai că va relaxa tensiunile, dar va servi, în cele din urmă, şi pentru a ne conecta la Internet. (traducere de Robert Sabotici)

Tarará

Încă două săptămâni în tabara de pioneri Tarará şi sora mea şi cu mine ne-am fi  întors acasă, povestind despre scăldatul în ocean. Dar de data asta era diferit, pentru că urma să participăm la o activitate de a prezenta cuiva foarte important că această zonă, cândva cu case private, a devenit acum un loc al delectării pentru copiii muncitorilor. Pe marginea rîului ne ţineam de mîini şi, îmbrăcaţi în costume specifice fiecărei regiuni, am făcut cinci cercuri mari reprezentând continentele. Mi-a revenit să fiu Lituania.

Mama mea a închiriat costumele de la un magazin din strada Galiano – din el nu a rămas decât o conductă care se scurge spre trotuar. Eu purtam o bluză cu mâneci lungi şi o vestă groasă, brodată şi foarte colorată, cu o bentiţă şi ghetre peste pantofi. Îmbrăcămintea era complet nepotrivită pentru soarele arzător din iulie 1984, dar am rămas aşa pentru câteva zile, curioasă faţă de cine ar putea fi distinsul oaspete. În apropiere, câţiva colegi se topeau de căldură, acoperiţi în stilul multicolor şi ceremonios mongol. Liderul fluiera iar noi trebuia să ne întoarcem şi să tăiem iarba, aşteptând să ne vadă distinsul vizitator cum ne răsucim.

În ziua planificată pentru spectacolul nostru de dans al lumii, am descoperit că cineva îmi şterpelise una dintre ghetre iar sora-mea avea primele semne de insolaţie. Am dansat în cerc fără prea mare chef, deşi se zvonea că fratele lui Lider Maximo va veni dintr-o clipă într-alta. Un convoi de maşini sport – trei Alfa Romeo verzi – a trecut podul, peste rîul Tarará. Un minut mai tîrziu ni s-a spus că putem ieşi din formaţie; vizitatorul iminent era deja plecat. Raul Castro, la fel ca în filmul Welcome Mr Marshall, ne-a lăsat pe toţi împopoţonaţi, repetând coregrafia. (traducere de Alexandru Gabor)

Neoliberalism

Cu începutul disponibilizărilor în masă, autorităţile noastre anticipaseră cel mai înfricoşător coşmar pe care propriul aparat de propagandă l-a anunţat oficial pentru ziua în care s-ar produce un colaps al sistemului. Măsura drastică a fost justificată ca etapă a perfecţionării sau actualizării modelului economic cubanez, eufemisme cu care se încearcă mascarea utilizării crescânde a regulilor de piaţă în funcţionarea economiei.

Guvernul actual nu face decât să pregătească munca politicienilor ce vor urma; ei vor fi cei bucuroşi să anunţe partea frumoasă a tranziţiei, când libertăţile civile şi drepturile economice vor trece în prim plan. Contrar imaginii prezentate de către propagandiştii regimului, stâncile de care se loveşte nava Revoluţiei, cu toate cuceririle sale la bord, nu se află prea departe de ţărmul pe care răsună sirenele capitalismului, ci aici, în iluzia Utopiei, pe acest ţărm. (traducere de Miruna Spătaru)

Lipici nebun

Oamenii strigă de la balcon la balcon şi la început am impresia că se insultă reciproc, dar nu e asta. Femeia de la clădirea din colţ îi spune alteia că au lipici nebun la micul magazin de la Boyeros şi Tulipán. Amândouă au ochii larg deschişi, gesticulează, “Credeam că a dispărut pentru totdeauna”, “Nu a mai fost deloc nicăieri”, spun ele. Am chicotit cu privirea la vârful pantofului, având şi eu mare nevoie de acest fixativ instant pe care îl anunţă vecinii ca şi cum magazinele de raţii ar fi primit stoc de carne de vită. Dacă ajung la timp şi îmi iau un tub de lipici magic, aş putea să repar tasta de la computer care tot sare din loc şi soneria, pe care abia o auzi când sună cineva.

Înconjurată de lista mea de lucruri stricate, încep să mă întreb dacă vor fi făcute statistici despre cât de mult lipici nebun se foloseşte în fiecare an pe insulă. Nu e un produs strict necesar, dar există cumva o relaţie între nevoia de a ne repara bunurile şi gravitatea crizei economice a ţării. Dacă n-ar fi cazul, atunci de ce fuge toată lumea după un adeziv a cărui reclamă spune că poate reasambla orice. Deseori, am urme de lipici rămase pe coate sau pe haine după ce am făcut una din reparaţiile cu care mă confrunt zilnic. Ultima oară când m-am concentrat pe aceste treburi, am ajuns cu degetul mare şi arătătorul lipite între ele, până ce apa fierbine a reuşit să le separe, lipsindu-mă şi de o bucată de piele în proces.

În multe magazine, când ajunge acest adeziv instantaneu, ai crede că se organizează o mare reducere. Oamenii cumpără zeci de tuburi, ca şi cum puterea mare de aderenţă ar putea lipi o realitate distrusă de frustrare. Nu suntem un popor excesiv de auster, care nu suportă să arunce lucruri inutile, dar e dificil să dăm atenţie datelor de expirare hotărâte de producători. Când se strică ceva, rareori există un înlocuitor. Deci voi lăsa postul de aici şi voi merge să îmi cumpăr porţia de lipici nebun, doza mea necesară de remediu instantaneu. Poate câteva picături mă vor ajuta să culeg bucăţelele acelui viitor pe care noi l-am scăpat pe jos, făcându-l ţăndări, împrăştiate în toate părţile. (traducere de Miruna Spătaru)