Cubacel, în pat cu cenzura

Noapte neagră, o pană de curent în apropierea cartierului Buena Vista în Playa. Taxi-ul rablagit pe care îl împart cu alte persoane se opreşte, şi cu un gâfâit frânt refuză să mai pornească. Un pasager împreună cu şoferul încearcă să îl repare, în timp ce pe ambele părţi ale străzii vedem cum oamenii stau în afara caselor lor, resemnaţi în faţa  penei de curent. Caut în portofel după mobilul meu, vrând să spun familiei mele că voi întârzia, aşa că să nu-şi facă griji pentru mine. Este o imagine urâtă: suntem în mijlocul întunericului, într-o zonă în care infracţiunile nu sunt joacă de copii, şi colac peste pupăză, telefonul mobil nu funcţionează. De fiecare dată când încerc să apelez un număr primesc mesajul „Apel nereuşit”. În cele din urmă, maşina „toarce” din nou şi reuşim să avansăm, dar serviciul de telefonie nu este restabilit în dispozitivul nefolositor, şi îmi vine să-l arunc pe geam. Când ajung acasă descopăr că nici Reinaldo nu poate suna de pe telefonul său, şi că prietenii mei bloggeri nu pot primi nici măcar mesaje text.

Singura noastră companie de telefonie mobilă a tăiat semnalul toată noaptea de vineri şi o  parte din ziua de sâmbătă, anulând pentru mai bine de 24 de ore un serviciu pentru care am plătit în monedă convertibilă. Cu anunţurile sale de „comunicare instantă”, Cubacel se comportă de parcă ar fi un complice al cenzurii motivate ideologic; suportând mustrările poliţiei politice, pune un mesaj de eroare pe ecranele noastre. Îşi foloseşte puterea de monopol pentru a-i pedepsi pe acei clienţi care deviază de la linia oficială de gândire.  O parte a capitalului său de afaceri, asigurat de investitori străini, este folosit pentru a sprijini infrastructura unui boicot de scurtă sau lungă durată asupra anumitor numere de telefon. Un rol contradictoriu pentru o companie ce ar trebui să ne conecteze cu restul lumii, şi nu să ne lase suspendaţi când avem cea mai mare nevoie.

Nu este prima dată când s-a întâmplat acest lucru. Din când în când, cineva apasă un întrerupător şi ne lasă în tăcere. În mod straniu, se întâmplă când există ştiri importante de raportat şi informaţii urgente de scos la lumină. Anularea forţată a concertului susţinut de trupa Porno Para Ricardo ar putea să fie declicul ce a determinat compania de telefonie să-şi încalce propia maximă, de a ne ţine „în contact cu lumea”. Posibila incinerare a corpului lui Orlando Zapata Tamayo şi tot ceea ce se întâmplă în jurul acelui eveniment ar putea să fie un alt motiv pentru a ne stinge vocile. Ceea ce este sigur este că vineri noaptea –în mijlocul întunericului şi al grijilor- Cubacel m-a părăsit din nou, arătându-mi uniforma militară pe care o ascunde în spatele imaginii sale false de entitate corporatistă. (traducere de George Matu)

Prietenul galanton

Se întoarce vorbind încet, ciocănind uşor la uşa prietenului pe care nu a vrut să-l vadă pentru mai bine de un an. Multă vreme nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat când nu a mai venit, sau de ce, însă privirile lor destăinuiesc  totul. Frica, acel element care încearcă prietenia şi toarnă acid coroziv peste declaraţiile de loialitate, l-a ţinut departe. Acum s-a întors doar pentru câteva minute. În timp ce e în casa noastră, vorbeşte în şoaptă, arătând spre micile microfoane ascunse, pe care şi le imaginează în toate ungherele casei. Îl invităm să mâncam ochiuri, puţin taro, nişte orez, fără niciun cuvânt de reproş. Ne comportăm ca şi cum l-am fi văzut ieri sau am fi vorbit la telefon chiar azi-dimineaţă, ca şi cum nu ar fi fost departe.

Totuşi ceva e atât de strâmb încât nu mai poate fi îndreptat.  Aşadar discutăm doar despre familie, despre nepoţelele lui Reinaldo care cresc pe zi ce trece şi noua pasiune a lui Teo pentru chitară. Niciun singur cuvânt despre bucuria incitantă şi suferinţele pricinuite de faptul că ne exprimăm liber într-o ţară înţesată de măşti. Când părea că rămânem fără subiecte, am adus în conversaţie ploaia şi poveştile despre violenţe, care devin, în acest oraş, din ce în ce mai obişnuite în fiecare zi. Pentru a umple golul creat de distanţă, îi povestim despre incapacitatea noastră de a găsi ulei de gătit şi detergentul ce trebuie detectat prin rafturile ascunse ale magazinelor. Evităm, desigur, planurile de viitor, temerile zilnice, cordonul poliţiei şi ce simţim faţă de cei care pleacă.

După o vreme prietenul iese şi suntem convinşi că nu se va întoarce cel puţin un an sau doi, o eternitate sau mai multe. Cine ştie, ar putea fi aici mai devreme decât ne închipuim, elogiindu-ne şi spunându-ne că, atunci când toată lumea, speriată, a fugit de noi, el nu a fost afectat de teamă şi de la distanţa camerei sale a fost cu noi la fiecare pas. (traducere de Alexandru Gabor)

Mandarine aduse cu barca

Este un sac roșu, de tip plasă, cu cinci mandarine în interior. Au fost aduse aici – din Europa – de către un cititor care mi-a descoperit adresa privind urmele lăsate de mine pe blog. După ce i-am oferit un pahar cu apă a scos din plasă fructele – vizibil jenat – ca și cum mi-ar fi dat ceva lesne de găsit aici pe insulă, mai comun chiar decât invazivele buruieni marabu sau, mai mult,  decât intoleranța. A devenit astfel explicabilă reacția mea de a lua rapid geanta și de a-mi băga nasul în toate fructele. În doar câteva secunde, i-am strigat pe toți ai mei pentru a le face cunoscută prezența prețioaselor globuri portocalii, în timp ce grăbită mă apucam deja să le decojesc. Îmi înfigeam cu poftă unghiile în coajă și neîncetat miroseam aroma rămasă pe degete, sărbătorind parcă fiecare bucată îndepărtată.

O pânză de coji îmi acoperea masa, iar cățelul parcă simțea și el entuziast valul de arome care invada casa. Mandarinele au sosit! Parfumul aproape uitat, textura extravagantă, toate s-au întors. Nepoțica mea este și ea extrem de încântată, însă sunt nevoită să-i explic faptul că fructele nu au ajuns nicidecum cu barca sau avionul. Evit să-i tulbur conștiința – are doar opt ani – spunându-i lucruri despre întreaga istorie a Planului Național Citrus și despre extinderea din insula Youth, unde portocalele și grapefruit-urile sunt recoltate de către studenți din alte țări. Și nici nu intenționez să-i povestesc despre statisticile triumfaliste aruncate de pe podium, sau despre sucurile din Insula Tropicală, fabricate inițial din produsele de pe propriile culturi, iar acum din rafinate siropuri de import. Însă îi voi spune că pe măsură ce lunile noiembrie și decembrie se vor apropia, mai toți copiii din școala unde predau vor avea mâinile mirosind a portocale.

Ce vremuri pierdute!  Când nimeni nu trebuia să aducă din alt continent ceea ce puteam și noi produce. (traducere de Robert Sabotici)

Copiii

Uitându-mă la TV am fost captivată de o frază a Zenaidei Romeu, dirijor al grupului cameral care-i poartă numele. Este marţi şi energia acestei femei, un invitat al emisiunii “Con dos que se quieran” **, m-a făcut să stau în faţa ecranului in timp ce cartofii se ardeau pe cuptor. A răspuns iscusit întrebărilor, cu un limbaj diferit de pălăvrăgeala care umple atât de multe emisiuni. În câteva minute a vorbit despre dificultăţile formării unei orchestre exclusiv feminine, despre cât de mult o deranjează lipsa seriozităţii unor artişti şi despre ziua în care s-a tuns pentru a apărea alături de maestrul Miachael Legrand. Toate acestea şi multe altele, le-a povestit cu o energie ce evocă imaginea ei, cu bagheta dirijorală şi partitura mereu aproape.

Cu toate acestea, nu povestea ei personală a fost cea care m-a pus pe gânduri când m-am întors la cratiţa de pe aragaz, ci cea a copiilor ei. Ea este al treilea sau al patrulea invitat al emisiunii lui Amaury Perez care a recunoscut că proprii ei copii trăiesc în altă ţară. Dacă nu mă înşel, Eusebio Leal* a vorbit deasemenea despre copii săi emigranţi, iar cu câteva zile înainte, Miguel Barnet* a descris o experienţă similară. Cu toţii vorbesc despre asta cu naturaleţe. Vorbesc fără să se gândească că tocmai acest exodiu masiv al tinerei generaţii este dovada principală a eşecului naţiunii noastre. Faptul că urmaşii unei generaţii de scriitori, muzicieni şi politicieni – inclusiv cei ai Ministrului Comunicaţiilor şi ai directorului ziarului Granma – au ales să plece, ar trebui să-i facă să autoreflecteze, să se întrebe dacă au contribuit la construirea unui sistem în care nici proprii lor copii nu-şi doresc să trăiască.

Această migraţie este un fenomen care a lăsat un scaun gol în aproape fiecare casă cubaneză, dar incidenţa mare a acesteia în cazul familiilor care fac parte integrantă din proces este deja un simptom. Numărul copiilor de miniştri, lideri de partid şi exponenţi culturali care s-au mutat în străinătate pare să-l depăşească pe cel al copiilor celor mai critici sau nemulţumiţi. Oare până la urmă, disidenţii şi nonconformiştii au transmis un mai puternic sentiment de apartenenţa copiilor lor? Au remarcat aceste figuri faimoase că progeniturile lor refuză să rămână aici?

Mă uit la Teo pentru o vreme şi mă întreb dacă într-o zi voi fi nevoită să vorbesc cu el de la distanţă, dacă în vreun moment voi fi nevoită să mărturisesc – în faţa unei camere – că nu am reuşit să ajut la construirea unei ţări în care el ar fi vrut să trăiască. (traducere de Laura Dănescu şi George Matu)

Note:

*Eusebio Leal este Istoricul oraşului Havana şi directorului programului de restaurare a Havanei Istorice şi a centrului istoric, un sit din cadrul Patrimoniului UNESCO.

*Miguel Barnet este un scriitor cubanez.

N.tr.:

**Emisiune televizată în care apar ca invitaţi personalităţi din viaţa artistică şi culturală, cubaneză sau internaţională

De culoarea muştarului

O serie de acoperişuri, bulevarde şi străzi înguste, reproduse din plastic şi vopsea. Un oraş la scală mică, închis în sala Machetei Havanei din cartierul Miramar. Lentile galbene îţi permit să te plimbi, dintr-o privire, de-a lungul străzilor, după colţuri, urcând micile coline şi de-a lungul serpentinelor ţărmului. Aceeaşi lupă ne ajută să ne delectăm cu domul Capitolului văzut de deasupra sau cu faţada întunecată a castelului El Morro. O machetă în miniatură a oraşului care, din orice clădire înaltă, pare să continue la nesfârşit, captivă într-o replică diminutivală, prinsă în câţiva metri pătraţi de carton.

Ghidul acestui muzeu straniu explică – odată ce-ai intrat – că lucrarea a fost pictată în patru culori diferite: maro pentru construcţiile din perioada colonială; culoarea muştarului pentru clădirile de la 1902 până la 1959; culoarea osului pentru clădirile ridicate în ultimele cinci decenii; şi alb – izbitor şi distant – pentru monumentele şi proiectele viitoare. Toţi vizitatorii şi turiştii ajung să spună acelaşi lucru, “Havana are culoarea muştarului!”. Şi le spun că au dreptate, continuând să le explic câte un detaliu pe ici pe colo.

Da, oraşul meu are culoarea muştarului, picant şi acru, asezonat de vechi şi din ce în ce mai îndepărtat de modernitate. O mostră în mărime naturală unde sunt zile în care unii şi-ar dori să fie – precum Macheta Havanei – de plastic sau de carton doar ca să nu simtă atâta suferinţă. (traducere de Laura Dănescu)

Arta de a vorbi fără a spune nimic

Când creşti citind tot ce apare în ziare, reuşeşti să vezi mai departe de retorică, ajungi la subiectul ascuns al articolului respectiv. Noi, cubanezii, am devenit detectivi ai cuvintelor, experţi în descoperirea celor mai ascunse înţelesuri. Cu ajutorul Draft Guidelines for the Communist Party’s VI Congress îţi poţi ascuţi mai bine simţurile, este un exemplu model al exerciţiului de vorbire fără a vorbi, ceea ce aici se numeşte discurs de stat.

Sunt treizeci de pagini de text cu probleme exclusiv economice, mai mult din aria Ministerului de Finanţe decât din cea a unui partid politic. Este adevărat că adoptă metoda rezolvării tuturor problemelor prin intermediul sloganurilor, neexistând vreo listă cu ce trebuie făcut propriu-zis. Pentru cei care consideră că scepticismul meu este exagerat, îi invit să arunce o privire la temele congreselor trecute şi să vadă cum s-au rezolvat.

Privind cu atenţie verbiajul, un aspect pozitiv este că sectorul bugetului de stat, acea lipitoare uriaşă hrănită cu sângele meu, al tău, al tuturor, va fi micşorat. Extinderea scenei pentru autoocuparea forţei de muncă este de asemenea reconfortantă, dar de fiecare dată când întreb pe cineva dacă îşi va face actele necesare să îşi scoată licenţă mi se răspunde acelaşi lucru, că nu vor să devină plătitori de taxe. Este greu să treci peste neîncredere şi un guvern care scufundă economia naţională prin programele sale consecvent stupide are prea puţină credibilitate când pomeneşte în discursul său salvarea bugetului.

Este dezamăgitor că niciun singur rând nu se referă la extinderea drepturilor civile, inclusiv restricţiile suferite de cubanezi la intrarea sau ieşirea din propria ţară. Nu există nici un cuvânt despre libertatea de asociere sau de exprimare, fără de care autorităţile vor continua să se poarte mai degrabă ca nişte şefi de secţie din fabrică decât ca reprezentanţi ai oamenilor.

Membrii partidului se vor întâlni în aprilie, vor aproba câteva legi, asemănătoare cu cele din anii trecuţi şi vom ajunge toţi să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu toată cerneala şi toată hârtia. Ce s-a întâmplat cu programul acela care spunea „corectează şi îmbunătăţeşte” în loc de „schimbă sau sfârşeşte”? (traducere de Ana Maria Rusu)

Catastrofe personale

Câte drame umane pentru fiecare victimă a prăbuşirii zborului 833. Similaritatea numelor din lista pasagerilor sugerează că părinţi şi copii, fraţi şi surori, tineri căsătoriţi cu bebeluşi sunt cu toţii pierduţi. Îmi amintesc că printre numele menţionate la ştiri era şi un turist japonez, care şi-a pierdut viaţa la mii de kilometri de cealaltă insulă, atât de diferită de a noastră. Mă tot gândesc la el şi la ceilalţi care au murit, avionul ar fi trebuit să însemne un drum, un pod, o autostradă, însă nu staţia finală.

Tragedia celor 40 de pasageri cubanezi se răsfrânge imens. Au cumpărat biletul fatal cu trei luni înainte de ziua plecării şi au stat la o lungă coadă pentru a beneficia de un mod de transport care, în această ţară, este rar şi extrem de scump. Probabil erau liniştiţi că drumul de la Santiago de Cuba la Havana va fi fost mai puţin haotic decât trenul naţional. Prezenţa lor în ATR 72/212 a fost concluzia unui şir de sacrificii care au început odată cu nevoia – sau dorinţa – de a călători în interiorul Cubei şi s-a încheiat doar când soarta lor s-a împlinit.

Nenorocul se iveşte la orice colţ, ştim asta, însă e dificil de procesat ideea că oamenii urcă scările unui avion şi la scurt timp după aceea numele lor sunt citite, cu o voce solemnă, la televiziunea naţională. Îmi trec prin minte imaginile unei posibile îmbrăţişări cu familia care aşteaptă la aeroport, cu mama care a aflat în Buenos Aires sau Amsterdam că fiul ei nu se va mai întoarce sau cu soţia pilotului spunându-i „la revedere”, ca şi-n alte dăţi, cu gândul că se va întoarce curând acasă. Sunt catastrofe personale, drame umane, care au apărut în minutul în care avionul s-a prăbuşit pe pământ. (traducere de Alexandru Gabor)