Copiii

Uitându-mă la TV am fost captivată de o frază a Zenaidei Romeu, dirijor al grupului cameral care-i poartă numele. Este marţi şi energia acestei femei, un invitat al emisiunii “Con dos que se quieran” **, m-a făcut să stau în faţa ecranului in timp ce cartofii se ardeau pe cuptor. A răspuns iscusit întrebărilor, cu un limbaj diferit de pălăvrăgeala care umple atât de multe emisiuni. În câteva minute a vorbit despre dificultăţile formării unei orchestre exclusiv feminine, despre cât de mult o deranjează lipsa seriozităţii unor artişti şi despre ziua în care s-a tuns pentru a apărea alături de maestrul Miachael Legrand. Toate acestea şi multe altele, le-a povestit cu o energie ce evocă imaginea ei, cu bagheta dirijorală şi partitura mereu aproape.

Cu toate acestea, nu povestea ei personală a fost cea care m-a pus pe gânduri când m-am întors la cratiţa de pe aragaz, ci cea a copiilor ei. Ea este al treilea sau al patrulea invitat al emisiunii lui Amaury Perez care a recunoscut că proprii ei copii trăiesc în altă ţară. Dacă nu mă înşel, Eusebio Leal* a vorbit deasemenea despre copii săi emigranţi, iar cu câteva zile înainte, Miguel Barnet* a descris o experienţă similară. Cu toţii vorbesc despre asta cu naturaleţe. Vorbesc fără să se gândească că tocmai acest exodiu masiv al tinerei generaţii este dovada principală a eşecului naţiunii noastre. Faptul că urmaşii unei generaţii de scriitori, muzicieni şi politicieni – inclusiv cei ai Ministrului Comunicaţiilor şi ai directorului ziarului Granma – au ales să plece, ar trebui să-i facă să autoreflecteze, să se întrebe dacă au contribuit la construirea unui sistem în care nici proprii lor copii nu-şi doresc să trăiască.

Această migraţie este un fenomen care a lăsat un scaun gol în aproape fiecare casă cubaneză, dar incidenţa mare a acesteia în cazul familiilor care fac parte integrantă din proces este deja un simptom. Numărul copiilor de miniştri, lideri de partid şi exponenţi culturali care s-au mutat în străinătate pare să-l depăşească pe cel al copiilor celor mai critici sau nemulţumiţi. Oare până la urmă, disidenţii şi nonconformiştii au transmis un mai puternic sentiment de apartenenţa copiilor lor? Au remarcat aceste figuri faimoase că progeniturile lor refuză să rămână aici?

Mă uit la Teo pentru o vreme şi mă întreb dacă într-o zi voi fi nevoită să vorbesc cu el de la distanţă, dacă în vreun moment voi fi nevoită să mărturisesc – în faţa unei camere – că nu am reuşit să ajut la construirea unei ţări în care el ar fi vrut să trăiască. (traducere de Laura Dănescu şi George Matu)

Note:

*Eusebio Leal este Istoricul oraşului Havana şi directorului programului de restaurare a Havanei Istorice şi a centrului istoric, un sit din cadrul Patrimoniului UNESCO.

*Miguel Barnet este un scriitor cubanez.

N.tr.:

**Emisiune televizată în care apar ca invitaţi personalităţi din viaţa artistică şi culturală, cubaneză sau internaţională

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s