Se întoarce vorbind încet, ciocănind uşor la uşa prietenului pe care nu a vrut să-l vadă pentru mai bine de un an. Multă vreme nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat când nu a mai venit, sau de ce, însă privirile lor destăinuiesc totul. Frica, acel element care încearcă prietenia şi toarnă acid coroziv peste declaraţiile de loialitate, l-a ţinut departe. Acum s-a întors doar pentru câteva minute. În timp ce e în casa noastră, vorbeşte în şoaptă, arătând spre micile microfoane ascunse, pe care şi le imaginează în toate ungherele casei. Îl invităm să mâncam ochiuri, puţin taro, nişte orez, fără niciun cuvânt de reproş. Ne comportăm ca şi cum l-am fi văzut ieri sau am fi vorbit la telefon chiar azi-dimineaţă, ca şi cum nu ar fi fost departe.
Totuşi ceva e atât de strâmb încât nu mai poate fi îndreptat. Aşadar discutăm doar despre familie, despre nepoţelele lui Reinaldo care cresc pe zi ce trece şi noua pasiune a lui Teo pentru chitară. Niciun singur cuvânt despre bucuria incitantă şi suferinţele pricinuite de faptul că ne exprimăm liber într-o ţară înţesată de măşti. Când părea că rămânem fără subiecte, am adus în conversaţie ploaia şi poveştile despre violenţe, care devin, în acest oraş, din ce în ce mai obişnuite în fiecare zi. Pentru a umple golul creat de distanţă, îi povestim despre incapacitatea noastră de a găsi ulei de gătit şi detergentul ce trebuie detectat prin rafturile ascunse ale magazinelor. Evităm, desigur, planurile de viitor, temerile zilnice, cordonul poliţiei şi ce simţim faţă de cei care pleacă.
După o vreme prietenul iese şi suntem convinşi că nu se va întoarce cel puţin un an sau doi, o eternitate sau mai multe. Cine ştie, ar putea fi aici mai devreme decât ne închipuim, elogiindu-ne şi spunându-ne că, atunci când toată lumea, speriată, a fugit de noi, el nu a fost afectat de teamă şi de la distanţa camerei sale a fost cu noi la fiecare pas. (traducere de Alexandru Gabor)
Generaţia Y 