La revedere raţionalizării!

Fiecare zi ne aduce mai aproape de noul an şi, odată cu acesta, de alarma crescândă a disponibilizărilor şi reducerilor de subvenţii ce ne aşteaptă în următoarele luni. O frază din ultimul discurs al lui Raul Castro – „continuând pe marginea prăpastiei” – nu este o metaforă, ci dureroasa noastră realitate. Printre măsurile de asistenţă socială eliminate se află şi aşa-numita piaţă a raţiilor, care distribuie o mică cotă lunară de produse fiecărui cetăţean. Nimeni nu poate supravieţui consumând numai ce e înregistrat în „carnetul de raţii”, un document mai important aici chiar decât cartea de identitate. Dar veniturile extrem de scăzute şi preţurile mari din celelalte pieţe din ţară fac ca abolirea acestei subvenţii să fie dramatică şi foarte controversată.

Nu reprezintă doar un sprijin bazal, deşi sărăcăcios, dar are semnificaţia seminţelor pentru păsări care le justifică cuşca. Oricând se ridică tonul critic şi dizidenţii încep să arate cu degetul către sistem, oficialii apar pentru a ne reaminti că guvernul cheltuie milioane în fiecare an pentru a ne asigura câteva boabe de fasole, un pachet de cafea la fiecare trei zile şi felia aceea de bologna care hrăneşte mai degrabă umorul popular decât stomacele corespondente. Aşa a fost timp de mai mult de patruzeci de ani, de când a fost înfiinţată piaţa reglementată. La vremea aceea,  părinţii mei s-au gândit că va fi o măsură temporară, tranziţională, până când economia planificată şi centralizată ar fi început să fie valorificată. După câteva zile de la naşterea mea, numele mi-a fost inscripţionat în registrul consumatorilor, iar douăzeci de ani mai târziu a trebuit să înregistrez numele fiului meu pe aceeaşi listă. Raţionalizarea a devenit atât de înrădăcinată în vieţile noastre, încât mulţi nu ştiu dacă să râdă sau să plângă la auzul veştii desfiinţării sale.

Cu toţii suntem conştienţi că păstrarea broşurii nu este sustenabilă pentru economia naţională, dar puţini ne putem imagina viaţa fără ea. La noi acasă, am decis să punem carneţelul  de hârtie grafică pe care l-am primit în 2011 într-un loc sigur pentru că, dacă într-adevăr este ultimul, va deveni cu siguranţă un document istoric. Cei care apără eliminarea imediată a acestuia sunt convinşi că măsura va conduce către apariţia de tone de bunuri pe piaţa liberă şi presupun că acest lucru va cauza scăderea preţurilor în această piaţă nereglementată de stat. Dar poate cea mai mare schimbare ar putea fi în minţile oamenilor; când observă că mica porţiune de seminţe nu mai este adusă în cuşcă, este posibil să resimtă presiunea palpabilă emanată de fiecare bară. (traducere de Miruna Spătaru)

Anunțuri

Vacanțele se întorc

Să te duci la serviciu pe 25 Decembrie, să ai școală de Revelion sau să fii chemat la “muncă voluntară” când se apropie sfârșitul anului. Toate aceste lucruri erau posibile într-o Cubă fervent ideologizată, cu ateismul ei fals și disprețul pentru festivități, care ne-a lăsat Crăciunuri cenușii, sărbătorite în șoaptă. Ultimele săptămâni ale anilor 1980, 1983, 1987 sunt la fel de plictisitoare, lipsite de culoare, alergând împreună prin mintea mea. Mi-am petrecut multe din acele zile stând la un birou, în timp ce în alte părţi ale lumii oamenii sărbătoreau împreună cu familiile lor, deschideau cadouri, petrecând în intimitatea caselor lor.

Părea că vacanţele de Crăciun nu erau niciodată onorate în şcolile cubaneze, iar studenţii aveau pauze doar pentru sărbătorile patriotice şi ideologice. Dar, puţin câte puţin, neanunţat şi niciodată aprobat de parlamentul nostru, studenţii au început să ceară aceste vacanţe. La început, fiecare clasă pierdea 1/3 din studenţii săi, dar virusul absenţei i-a infectat pe toţi. În final numărul studenţilor care au lipsit în ultimele două săptămâni ale anului nu i-au mai lăsat nicio şansă Ministerului Educaţiei decât să declare o vacanţă de două săptămâni. Această mică victorie a cetăţenilor, pe care toţi o percepem ca pe o evadare dintr-o falsă sobrietate pe care au încercat-o să ne-o impună de la un podium, nu a fost menționată în niciun ziar.

Astăzi, fiul meu Teo s-a trezit târziu şi nu se va mai duce la şcoală până anul viitor. Colegii săi nu s-au mai dus la şcoală de miercuri. Privindu-l cum doarme până la 10, făcându-şi planuri pentru zilele care vor veni, este o alinare pentru Crăciunurile plictisitoare ale copilăriei mele. Nu pot să uit toate acele seri de Crăciun pe care le-am petrecut fără ca măcar să realizez că există vreun motiv să sărbătoresc. (traducere de Andrei Vlăducu)

Micul hotel

Locurile de cazare au fost construite pe un teren format din părţile pre-fabricate destinate odinioară ridicării oraşului Omului Nou.  Cum acest personaj himeric nu a reuşit să apără însă de nicăieri, aşa nici resursele necesare unui asemenea proiect nu au mai răsărit de nicăieri, locul rămânând viran până în prezent. Odată ce aşa-numita Luptă de Idei a început să se manifeste, autorităţile au şi demarat lucrările la fundaţia hotelului, stabilit la un număr de peste o sută de camere. Macaralele şi camioanele au ajuns la faţa locului cu o viteză uluitoare, comparabilă cu durata medie în care încep de obicei lucrările în Cuba, însă abia în doi ani zidurile au fost ridicate, ferestrele din aluminiu, instalate iar locul să poată fi în cele din urmă inaugurat. Cu resursele furate din proiect, multe familii din zonă au reuşit să-şi picteze faţadele locuinţelor, să-şi instaleze aer condiţionat în dormitoare şi să-şi renoveze băile.

Cunoscut sub numele de Little Tulip Hotel, acesta a fost iniţial proiectat ca adăpost pentru pacienţii latino-americani care veneau pe insula noastră pentru tratament. În mijlocul marii desfăşurări a ceea ce era cunoscut sub forma de „Operation Miracle”, larga intrare era invadată de zeci de autobuze săptămânale încărcate cu pacienţi. Ulterior, din moment ce numărul persoanelor cu interes exclusiv în tratament a început să scadă, alte grupuri au început să viziteze locul, însă doar în scop de formare politică şi ideologică în vederea implementării „Socialismului de secol 21” în propriile ţări. Vecinii – de dincolo de zid – au început să fie interesaţi treptat de modificarea activităţilor în locul de cazare, aceştia începând să lanseze diverse ipoteze despre care ar putea fi scopul final al acesteia. Unii chiar au încercat chiar să facă pariuri pe ideea că locul urma să fie cedat armatei sau victimelor afectate de efectele produse de ultimul uragan.

Cu toate acestea, în urmă cu doar câteva zile, a apărut un afiş în camera de mese exclusivă a micului hotel cu oferta numită „Cina de Crăciun”. Cu câteva săptămâni mai devreme, tinerii din cartier fuseseră invitaţi să vizioneze meciul dintre Barcelona şi Real Madrid, pe scaunele confortabile ale incintei,  pentru un preţ de intrare de doi peso convertibili. Acum angajaţii din recepţie spun că oricine poate închiria o cameră şi că nu mai este necesar a fi străin pentru a avea acces în frumoasa curte centrală. Fără îndoială, acesta este un semn clar că celebra Luptă de Idei a luat o pauză, adevăratul „miracol” fiind acum propunerea guvernului de a economisi valută în vederea acoperirii costurilor. Pentru a feri deci ţara de naufragiul în abis, aşa cum Raul Castro afirma temător în ultimul său discurs. (traducere de Robert Sabotici)

Tania nu se dezminte pe sine

Îmi amintesc foarte bine ziua Bienalei Havannei, când Tania Bruguera în show-ul ei numit “Şoapta lui Tatlin” a instalat o pereche de microfoane pentru ca toata lumea să se bucure de un minut de libertate pe scenă. La scurt timp, acest artist ireverenţios şi universal s-a dus în Columbia şi a şocat pe toată lumea când, în timpul concertului, a dat cocaină publicului. În Cuba, cadoul ei pentru noi a fost o doza intensă de opinii fără reţineri, în Bogota şi-a uimit publicul când a afirmat că drogurile stau la baza multor probleme ale naţiunii respective. Autorităţile columbiene au fost scandalizate, dar în cele din urmă au acceptat că arta încalcă în mod natural graniţele. Dar unii din noi care am fost prezenţi la show-ul ei de aici, în continuare nu avem voie să participam la piese de teatru, filme sau concerte.

Acum o săptămână am aflat că Tania (Tania noastră) s-a decis să înfiinţeze Partidul Imigranţilor cu sediul în New York şi Berlin. Acest partid îi va proteja pe care au fost duşi în SUA, unii copii de acolo trăiesc cu teama că vor fi deportaţi. De asemenea, se va ocupa de iugoslavii de la Madrid care nu au acte, de nigerienii care se ascund de poliţia din Paris şi de „Tamili” care îşi falsifică paşapoartele ca să rămână în Zürich. Noua ei muncă în artă şi politică este legată de aceia care, mânaţi de propriile vise, probleme economice, război, reunificări de familie, s-au stabilit în altă ţară fără a avea acte.

Recunosc că am impulsul de a mă înscrie în acest partid dat fiind că noi, cei 11 milioane de cubanezi, suntem segregaţi în propria noastră naţiune. Sunt anumite parţi din teritoriul nostru la care nu avem acces, nave care defilează în apele noastre ţinându-ne baricadaţi, pământ dat spre arendă unor persoane care pot dovedi că nu sunt născute aici şi companii mixte pentru persoane care spun “madame et monsieur” sau care vorbesc în dialectele spaniole. Să nu mai spun de restricţiile pe care le avem în ceea ce priveşte intrarea şi plecarea din ţară, restricţii care evocă punctele de control din aeroport cu privire la reţinerea unor imigranţi ilegali. Sunt momente în care simţim ca naţionalitatea noastră este ca o viză expirată, un permis de reşedinţă anulat, permisiunea de a sta aici doar pentru a fi revocată în orice moment. (traducere de Ana Maria Rusu)

O nouă rundă de joc

O femeie în vârstă se plimbă de-a lungul străzii Paseo del Prado cu o pancardă agăţată de gât. Era scris de mâna cu cerneală albastră „Apartament în Cerro cu 2 camere” în schimbul a ceva asemănător în Playa. Oamenii au început să vină la ea cu diferite propuneri de schimb de case, oferind chiar şi case într-o ţară unde era interzis să le cumperi sau să le vinzi. Acest gen de oameni au şi intermediari, cunoscuţi sub pseudonimul de „agent de schimb”, tot mai mulţi în condiţiile unei pieţe imobiliare inexistente, în care publicitatea şi vânzările la negru au fost diabolizate.

Dintre toate întrebările pe care mi le adresează elevii mei de la cursul de spaniolă, în timp ce îi învăţ despre oraşul acesta ciudat în care m-am născut, cea mai grea este “Cine locuieşte în anumite case sau în anumite cartiere?”. Iar eu încerc să le explic faptul că într-un asemenea cartier poţi vedea femei care sunt menajere, persoane care locuiesc în case în care nu există nici măcar apă rece. Probabil vei găsi o femeie care locuieşte în ditamai casa în care tavanul stă să cadă şi a cărei grădină este un total haos, toate ierburile fiind crescute peste tot, legumele nemaiavând loc să crească. Între timp, chirurgii au acumulat capital din implantul cu silicon dar nu puteau obţine legal o casă, având în vedere pentru ce le trebuia. Aşadar umila menajera şi doctorul ajung la un consens, nu ţin cont de lege şi decid să facă schimb de case. Însă pentru a obţine asta trebuiau să mituiască 3-4 oficiali de la Institutul caselor. Un an mai târziu, el se bucura de pajiştea sa înflorită iar ea de suma de bani primită în schimb.

Mii de cubanezi îşi propun să facă asemenea schimburi şi răsuflă uşuraţi când citesc articolul 278 din Planul de măsuri al celui de-al Şaselea Congres al Partidului Comunist. După cum scrie acolo, „formele flexibile de schimburi, achiziţionări, vizionări sau chirii de apartamente vor fi acceptate”. Mulţi au interpretat aceste cuvinte ca pe un steag alb al păcii în ceea ce priveşte piaţa neagră a caselor şi cred că le este permis să cumpere sau să vândă o casă. Eu nu sunt convinsă. Nu cred că autorităţile noastre sunt pregătite să accepte distribuirea imediată care ar avea loc în acest oraş şi în toată ţara, dacă acceptă ca oamenii pot decide singuri ce să facă cu proprietăţile lor. La câteva luni după adoptarea acestor măsuri, diferenţele sociale (astăzi ascunse în spatele unei case nevopsite) ar fi şi mai vizibile. Inegalităţile în creştere ar prolifera în ciuda ipocriziei oficiale care încearcă să le ascundă. (traducere de Ana Maria Rusu)

Ce să cumperi?

Banii au venit într-un plic alb, adus la uşă de un agent – alternativ şi ilegal – care distribuie astfel de mandate. Era acompaniat de o scrisoare din partea unchiului care a plecat la New Jersey acum 30 de ani și nu s-a mai întors niciodată. I-a scris “Foloseşte-i ca să sărbătoreşti Crăciunul”, încheind scrisoarea cu un scurt “Pa”. Doamna a închis uşa, încă neîncrezătoare că ruda emigrată i-a trimis aceşti 50 de dolari ai salvării la sfârşitul anului. A strigat către copii săi, în timp ce marea întrebare începea să se contureze în mintea ei: “Ce voi cumpăra acum?”.

La început s-au gândit să repare acoperişul prin care picură de fiecare dată când plouă, dar, după ce au scăzut taxa de 20% percepută în Cuba la schimbarea dolarilor americani, nu i-ar mai fi rămas suficient de mulţi bani pentru a cumpăra materialele. Altă posibilitate ar fi fost să-i investească într-o licenţă care să îi permită să vândă limonadă în faţa casei sale. Dar fiul său a convins-o cu rapiditate să nu facă asta, pentru că profitul obţinut în urma unui asemenea serviciu ar fi apărut într-un timp mult prea lung, când ei au nevoie imediată de bani. A argumentat că soţia lui va da naştere unui copil în trei săptămâni, astfel prioritară fiind cumpărarea tuturor lucrurilor necesare unui copil. Dar stăpâna casei a refuzat să transforme toţi banii în Pampers; ar fi putut folosi micul capital să-şi repare maşina de spălat, care era stricată de ani de zile. “În afara de asta, am nevoie de o pereche de încălţări, pentru că mă dor picioarele mergând la serviciu cu aceleaşi încălţări de ani de zile.” Unchiul – aflat la mare distanţă – nu avea nicio idee despre tulburarea pe care banii săi îi provocau.

Şi-au petrecut restul săptămânii gândindu-se ce ar fi putut face cu cei 40 de pesos convertibili pe care i-ar fi primit de la bancă. Discuţia căpăta uneori accente agresive, atunci când fiica, care nu mai locuia în casă, a susţinut că o parte din bani erau ai ei. Niciunul dintre ei nu s-a gândit serios să facă ceea ce exilatul le-a sugerat: să-şi cumpere dulciuri, o sticlă de vin şi carne de porc pentru ajunul Crăciunului. Într-un sfârşit de sâmbătă al lunii decembrie toaleta s-a stricat. Au găsit un meşter care să o repare pentru 38 CUC şi să schimbe câteva ţevi. Viaţa a stabilit singură priorităţile cheltuielilor. Femeia stătea pe canapeaua din sufragerie întrebându-se, din nou, ce va face acum, cu cei 2 CUC care i-au mai rămas. (traducere de Andrei Vlăducu)

Wikileaks și arhivele golite

Acum câteva săptămâni, în timpul unei obișnuite reflecții plictisitoare pe care o auzeam la știri, am aflat de existența lui Wilileaks. Știu că pare incredibil când un blogger, o persoană care utilizează internetul ca mijloc de exprimare, nu pare că știe nimic despre acest site plin de informații. Dar nimic nu mai pare ciudat pe această „insulă a deconectaților”, nici măcar faptul că aflăm mult prea târziu despre evenimente care au preocupat cu mult timp în urmă întreg mapamondul. Îmi amintesc faptul că prima mențiune despre site-ul lui Julian Assange a fost tratată de către media oficială cu foarte multă prudență, teama față de publicarea documentelor clasificate, la care Guvernul SUA ar fi putut avea acces, fiind foarte mare. Dar în momentul în care cuvântul „Cuba” a devenit tot mai prezent în rapoartele de interferență din Venezuela, împreună cu mărturiile despre constrângerile aplicate propriului personal medical, entuziasmul ziarului Granma a devenit brusc murmur de nemulțumire, iar aplauzele s-au transformat în tăcere. Nici măcar Lider Maximus nu a mai îndrăznit să-i pronunțe numele lui Wikileaks.

Ceea ce s-a întâmpt în urmă cu doar câteva zile cu siguranță va schimba modul în care guvernele vor gestiona informațiile și, de asemenea, procesul de transmitere a acestora către cetățeni. Și, de ce să ne iluzionăm, va spori și mai mult nivelul de secretizare a datelor din țările care oricum nu practică dialogul sau  transparența. Între timp, expunerea legăturilor, memorandumurilor și corespondențelor dintre diplomați și departamentele de stat este monitorizată atent de către puterile autoritare, aceștia învățând cât mai riguros să se ferească de posibilele dovezi scrise ale ordinelor de suprimare, încătușare sau ucidere a celor care au încercat să vorbească. Lecția este oricum știută de zeci de ani, însă în ziua în care voi avea acces la dosarele declasificate ale arhivelor din Cuba, voi căuta cu siguranță numele celui care a decis să-i execute pe cei trei bărbați care deturnaseră un iaht în 2003 pentru a reuși să emigreze. Unde este ziarul care menționa presiunea psihologică impusă asupra poetului Heberto Padilla forțat să acționeze în așa fel încât și astăzi mulți dintre noi sunt afectați? În care sertar, raft sau filă stă ascunsă semnătura celui care a decis scufundarea remorcherului 13 Marzo, întâmplare care a ucis femeile și copiii aruncați peste bord de tunul de apă al Gărzii de Coastă?

Sunt atât de mulți cei  care au refuzat să păstreze orice dovadă, dominați de legea nescrisă a represiunii, care i-a făcut să mențină toată ziua la foc mocnit documentele compromițătoare; șefi care nu făceau decât să ridice sprânceana, să indice cu degetul lista condamnaților, să șoptească la ureche un ordin de lichidare fizică, de luptă pe o câmpie din Africa, sau de insultă și agresiune asupra unor femei îmbrăcate în alb. În cazul în care unii dintre ei ar apărea însă într-un Wikileaks local, cu siguranță ar fi sancționați primind pedepesele maxime, fără a se teame însă dacă vor susține că se fac vinovați de un viol sau de un simplu măcel de bovine. Ei știu că „a vedea” este egal cu „a crede”,  așa că vor avea grijă ca niciun material scris cu potențial de învinuire să nu se păstreze și deci să mențină în continuare controlul nevăzut asupra puterii absolute. (traducere de Robert Sabotici)