Wikileaks și arhivele golite

Acum câteva săptămâni, în timpul unei obișnuite reflecții plictisitoare pe care o auzeam la știri, am aflat de existența lui Wilileaks. Știu că pare incredibil când un blogger, o persoană care utilizează internetul ca mijloc de exprimare, nu pare că știe nimic despre acest site plin de informații. Dar nimic nu mai pare ciudat pe această „insulă a deconectaților”, nici măcar faptul că aflăm mult prea târziu despre evenimente care au preocupat cu mult timp în urmă întreg mapamondul. Îmi amintesc faptul că prima mențiune despre site-ul lui Julian Assange a fost tratată de către media oficială cu foarte multă prudență, teama față de publicarea documentelor clasificate, la care Guvernul SUA ar fi putut avea acces, fiind foarte mare. Dar în momentul în care cuvântul „Cuba” a devenit tot mai prezent în rapoartele de interferență din Venezuela, împreună cu mărturiile despre constrângerile aplicate propriului personal medical, entuziasmul ziarului Granma a devenit brusc murmur de nemulțumire, iar aplauzele s-au transformat în tăcere. Nici măcar Lider Maximus nu a mai îndrăznit să-i pronunțe numele lui Wikileaks.

Ceea ce s-a întâmpt în urmă cu doar câteva zile cu siguranță va schimba modul în care guvernele vor gestiona informațiile și, de asemenea, procesul de transmitere a acestora către cetățeni. Și, de ce să ne iluzionăm, va spori și mai mult nivelul de secretizare a datelor din țările care oricum nu practică dialogul sau  transparența. Între timp, expunerea legăturilor, memorandumurilor și corespondențelor dintre diplomați și departamentele de stat este monitorizată atent de către puterile autoritare, aceștia învățând cât mai riguros să se ferească de posibilele dovezi scrise ale ordinelor de suprimare, încătușare sau ucidere a celor care au încercat să vorbească. Lecția este oricum știută de zeci de ani, însă în ziua în care voi avea acces la dosarele declasificate ale arhivelor din Cuba, voi căuta cu siguranță numele celui care a decis să-i execute pe cei trei bărbați care deturnaseră un iaht în 2003 pentru a reuși să emigreze. Unde este ziarul care menționa presiunea psihologică impusă asupra poetului Heberto Padilla forțat să acționeze în așa fel încât și astăzi mulți dintre noi sunt afectați? În care sertar, raft sau filă stă ascunsă semnătura celui care a decis scufundarea remorcherului 13 Marzo, întâmplare care a ucis femeile și copiii aruncați peste bord de tunul de apă al Gărzii de Coastă?

Sunt atât de mulți cei  care au refuzat să păstreze orice dovadă, dominați de legea nescrisă a represiunii, care i-a făcut să mențină toată ziua la foc mocnit documentele compromițătoare; șefi care nu făceau decât să ridice sprânceana, să indice cu degetul lista condamnaților, să șoptească la ureche un ordin de lichidare fizică, de luptă pe o câmpie din Africa, sau de insultă și agresiune asupra unor femei îmbrăcate în alb. În cazul în care unii dintre ei ar apărea însă într-un Wikileaks local, cu siguranță ar fi sancționați primind pedepesele maxime, fără a se teame însă dacă vor susține că se fac vinovați de un viol sau de un simplu măcel de bovine. Ei știu că „a vedea” este egal cu „a crede”,  așa că vor avea grijă ca niciun material scris cu potențial de învinuire să nu se păstreze și deci să mențină în continuare controlul nevăzut asupra puterii absolute. (traducere de Robert Sabotici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s