Unanimitate

A tuşit înainte să explice de ce se întâlnesc, în drama lucidă care este din ce în ce mai puţin prezentă. Ţinea în mâini, ca pe un scenariu, broşura albastră cu direcţiile principale ale celui de-al Şaselea Congres al Partidului Comunist, iar în spatele mesei, printre cei prezenţi se găseau notabilităţi municipale şi provinciale. Înainte să părăsească podiumul, el a menţionat că ar trebuie să se rezume la ceea ce era scris în acele pagini şi să discute doar economie. A întărit ultimul cuvânt pentru a-l accentua, ca să se asigure că nu vor aborda subiecte precum “dreptul la liberă asociere” sau să ceară permisiunea de a “tranzita liber graniţele ţării”. E-CO-NO-MI-E, a accentuat din nou, mărindu-şi ochii şi ridicându-şi sprâncenele pentru întări suplimentar, uitându-se direct la cei mai incomozi dintre angajaţi.

Cu o astfel de introducere, întâlnirea s-a transformat într-un proces anost, încă o sarcină adăugată la ziua de lucru. Mecanic, zeci de mâini s-au ridicat când au fost întrebaţi dacă sunt de acord cu fiecare punct. O tăcere apăsătoare urmă după întrebarea “Cine este împotrivă?” şi un fel special de oboseală putea fi observată după fiecare “Cine se abţine?” Doar cei tineri contestau actuala prohibiţie faţă de case sau maşini, dar un militant urca imediat la podium pentru a citi o lungă elogiere a Liderului Suprem. Aşa se întâmpla de fiecare dată când cineva semnala o problemă, alţii interveneau şi evidenţiau realizările ţării. Apologeţii erau distribuiţi echidistant în auditoriu şi reacţionau de parcă ar fi citit un scenariu şi ar fi repetat coregrafia. Sentimentul că luai parte la o reuniune regizată rivaliza în intensitate cu dorinţa de a pleca – cât de repede posibil – de a pleca acasă.

În următoarea zi, locul de muncă s-a întors la rutina caracteristică. Un mecanic care stătea foarte aproape de preşedinte nu-şi mai amintea nici măcar un percept. Fata de la depozit a rezumat discuţia din după-amiaza trecută pentru prietenele ei cu un simplu “a… ca de fiecare dată”. Iar şoferul administratorului a ridicat sceptic din umeri când un coleg l-a întrebat ce se întâmplase. Mulţi au trăit acea zi ca pe o mostră din ceea ce se va întâmpla la Centru de Conferinţe în aprilie, o avanpremieră a Congresului Partidului Comunist Cubanez. În doar câteva luni vor vedea aceeaşi regie desfăşurată pe ecranele televizoarelor lor, doar că de această dată au fost chiar ei actorii, ridicându-şi mâinile în unanimitate în faţa privirii grave a directorului. (traducere de Laura Dănescu)

În loc de cablu

Se apropie, dar încă nu a ajuns; au făcut anunţul, dar nu este încă concret. E posibil să putem să-l vedem curând de pe aeroportul Punta de Maisi, dar cu toate astea încă pare îndepărtat şi inaccesibil pentru noi. De mai mult de doi ani, firul de fibră optică dintre Cuba şi Venezuela a fost zăhărelul fluturat prin faţa locuitorilor acestei insule izolate. Firele lui subţiri au servit drept argument împotriva celor care susţineau că limitare accesului la internet este mai degrabă determinată de lipsa voinţei politice decât de cea a lungimii de bandă. Ne-am îndreptat atenţia asupra rătăcirilor tărăgănate ale cordonului ombilical ce va conecta La Guaira* cu Santiago de Cuba**, ambarcaţiunii care a adus-o din Franţa şi ştirilor care anunţau că acesta ne va creşte viteza de transmitere a datelor, imaginilor şi sunetului de trei mii de ori. Dar ceva ne spune că acesta cablu are deja un nume, un proprietar şi o ideologie.

Cu o capacitate de 640 gigabiţi, noua conexiune va fi în principal alocată proiectelor instituţionale monitorizate de guvern. Când presa oficială menţionează avantajele acestui plan, accentuează că “va întări securitatea şi suveranitatea naţională”, dar nici măcar un cuvânt despre lărgirea spectrului informaţional pentru cetăţeni. Cu un cost de 70 milioane de dolari, această conexiune submersă pare destinată mai degrabă controlului nostru şi nu creării unei legături între noi şi restul lumii, dar sunt convinsă că vom reuşi să tulburăm scopurile ei iniţiale. În aceste vremuri, în care mai multe din instalaţiile provenite din aşa-numita Bătălie a Ideilor au fost convertite în hoteluri menite să strângă valută şi există avertismente de lichidare a afacerilor neprofitabile, este foarte probabil ca mare parte din bandă să ajungă în mâinile celor ce pot să plătească pentru ea. Cu sau fără autorizaţie, orele de conexiune vor fi vândute – celui care oferă cel mai mult – într-o ţară în care deturnarea resurselor este o practică zilnică, o strategie de supravieţuire.

Când vom fi conectaţi cu Venezuela, menţinerea preţurilor ridicate la accesarea vastului World Wide Web din hoteluri şi locuri publice va fi chiar mai imorală. Vor pierde astfel şi justificările pentru restricţionarea accesului cubanezilor de acasă, de unde pot să se strecoare în cyberspaţiu, şi va fi mai greu să explice de ce nu putem să avem YouTube, Facebook şi Gmail. Conexiunile piratate vor creşte şi piaţa neagră pentru filme şi documentare se va hrăni din megabiţii ce traversează insula. La locurile de muncă cu acces la internet, angajaţii îl vor folosi pentru a se înscrie la loteria vizelor SUA, vor căuta locuri de muncă pe site-uri străine şi vor intra pe chaturile matrimoniale. Nu vor fi capabili să ne oprească să folosim această conexiune pentru lucruri diferite de cele plănuite de cei care care au făcut această achiziţie, aceeaşi oameni care cred că insula poate fi uşor ţinută ocupată – fără niciun detaliu nerezolvat – cu un simplu cablu de fibră optică. (traducere de Laura Dănescu)

*La Guaira: oraş aflat în nordul Venezuelei, reşedinţă a statului Vargas şi portul principal al ţării.

**Santiago de Cuba: municipiu din sud-estul Cubei, al doilea cel mai important oraş din ţară, aflat la 870km de Havana.

Bătrânul

A cumpărat o cutie de trabucuri tari pe care nu le fumează, o plasă de pânză pentru comisioane, cu toate că avea deja una şi două copii plictisitoare ale ediţiei din aceeaşi zi a Granma. A făcut asta pentru a ajuta bătrânii ce dârdâiau cu ochii injectaţi vânzând nenumărate nimicuri pe străzile Havanei. Persoane cu picioarele înţepenite de artrită, părul încărunţit de ani buni şi un baston pentru a completa anatomia lor fusiformă. Bărbaţi şi femei, bătrâni aruncaţi în piaţa informală expunându-şi marfa sărăcăcioasă în faţa uşilor de pe bulevardele Reina, Galiano, Monte şi Belascoain. Septuagenari forţaţi să-şi vândă raţiile ce scad constant, bunici cu chipul trist care mănâncă graţie dulciurilor şi alunelor pe care le vând ele însele în faţa şcolilor.

Mii de bătrâni cubanezi – la sfârşitul vieţilor lor – sunt nevoiţi să se întoarcă la muncă, de data asta înfruntând ilegalitea şi riscurile. Mâini care – tremurânde din cauza Parkinsonului – oferă gustări dulci în staţiile de autobuz, feţe ridate vând lame de bărbierit pentru numai cinci peso. Pensiile lor sunt extrem de mici, iar binemeritata odihnă de care plănuiau să se bucure s-a transformat în zile tensionate de evitarea poliţiei. Sistemul la a cărui construcţiei ei înşişi au ajutat nu poate să le ofere o bătrâneţe demnă, nu poate să-i scutească de mizerie.

Acel octogenar diform, târâindu-şi picioarele până la colţ, face negoţ cu bureţi de spălat şi tuburi de lipici bun pentru lipit orice. O trecătoare îşi inspectează conţinutul portofelului. Nu are suficienţi bani pentru niciunul dintre cele două produse, dar în următoare dimineaţă se întoarce să cumpere ceva, chiar şi numai unul dintre acele ziare naţionale în ale căror pagini feţele vârstnicilor sunt întotdeauna fericite şi satisfăcute. (traducere de Laura Dănescu)

Eu şi Julia: îmbrăţişarea este posibilă

Barul de pe strada 13, între F şi G  – în acea după-amiază de Decembrie – este plin de agenţi de securitate şi de admiratori. Primii sunt cei care spionează acest blogger neobosit, ca o trupă tragi-comică care dansează în jurul trupului meu, în jurul casei mele; cei din urmă au urmărit chipul strălucitor al actriţei Julia Stiles, cu râsul ei de dincolo de ecranul mare şi plin de culori. Confuzie imensă când au privit la fata care joacă rolul lui Nicky Parsons stând la aceeaşi masă cu autoarea Generaţiei Y şi discutând afectuos. Dar da, faimoasa New York-eză îmi citeşte jurnalul virtual şi este interesată în a scormoni dincolo de suprafaţa imaginilor de pe cărţile poştale care ne exportă realitatea. Abia a voit să vorbească despre ea, deşi eu am vrut să aflu mai multe despre viaţa ei profesională sau chiar să îi cer un autograf.

Julia şi cu mine facem parte din acea generaţie de americani şi cubanezi care au fost separaţi şi înfruntaţi cu o retorică departe de propriile noastre dorinţe. Urmaşi ai familiilor Montague şi Capulet care au încercat să ne transmită ura şi ranchiuna. Dar, privind obiectiv, nu au reuşit, iar rezultatul a fost mai degrabă opus. Apropiaţi, dar separaţi, asemănători, dar încă dezbinaţi, ca mulţi alţi tineri de aici şi de acolo suntem obosiţi de acest învechit “război rece” şi de consecinţele lui în vieţile noastre. Aşa că întâlnirea cu Julia a avut un caracter reconciliator, ca şi cum în mijlocul luptei doi adversari se apropie unul de celălalt şi încep să se înţeleagă unul pe altul, să se îmbrăţişeze.

Nimeni în cafenea nu a auzit zgomotul armelor cum sunt aruncate deoparte, nici măcar aceia care erau acolo să ne privească cum dărâmăm pereţii ce ne separă. În final, fata zâmbitoare din filme şi fata din Havana ce ar fi trebuit să fie “Omul Nou” s-au îmbrăţişat şi şi-au spus “Pe curând”. Fiecare s-a dus pe drumul ei, s-a întors la viaţa ei, în faţa camerelor de filmat sau în faţa tastaturii, în Big Apple* sau într-o clădire după model iugoslav. Dar, din acea după-amiază, de câte ori aud televiziunea clocotind împotriva vecinilor noştri de la nord mă gândesc la Julia; este un fel de terapie să îmi amintesc râsul ei şi micul armistiţiu izbutit în acea zi. (traducere de Iris Şerban)

*Big apple: Marele măr, porecla oraşului New York

Afacerea cu nicotină

Mâinile se mişcă cu încredere şi viteză, având la dispoziţie doar 30 de secunde să ascundă sub masă trabucurile care vor merge pe piaţa neagră. Două camere de luat vederi scanează încăperea unde frunzele parfumate sunt rulate şi puse în cutii cu nume precum Cohiba, Partagás, H. Upmann. Fiecare ochi de sticlă se roteşte 180 de grade, lăsând nesupravegheat – pentru foarte puţin timp – un punct orb, o porţiune îngustă, nepăzită, cu muncitori care împachetează. Timp suficient pentru a pune acel Lancero sau Robusto – vândut mai târziu în afara pieţei oficiale – dincolo de vederea supervizorilor.

Când studenţii mei spanioli m-au întrebat despre calitatea ţigărilor vândute “în afară”, aş fi glumit cu ei spunându-le că înlăuntrul acelor cutii ar putea găsi copii rulate ale ziarului Granma. Dar mai ştiu de asemenea că o bună parte din aprovizionările clandestine vin din aceleaşi locuri instituţionale unde sunt făcute cele expuse în magazinele legale. Trei din fiecare cinci Habaneros, dacă-i provoci, se vor lăuda că ştiu un adevărat “împachetator” care le poate face rost de puros proaspăt şi autentic. Afacerea cu nicotină implică mii de oameni în acest oraş şi produce o reţea de corupţie şi câştiguri de dimensiuni incalculabile. Provocarea este aceea că produsul final arată exact ca cel pe care îl vinde statul, dar costă de trei sau de patru ori mai puţin.

Printre cele mai obişnuite propoziţii pe care le aude un turist sunt “Domnule! Ţigări!” sau “Doamnă! Habanos!”, strigate din fiecare colţ. Cel puţin nu este aşa de şocant ca atunci când un proxenet încearcă “să vândă”, şoptind oferta: “Fete, Băieţi, Fete cu Fete”. Aşa că secvenţa care începe în fabrică, în cele treizeci de secunde când lentilele camerei se uită în altă parte, se termină cu un străin plătind pentru douăzeci şi cinci de trabucuri o sumă ce altfel ar fi suficientă pentru a cumpăra doar două. Toţi pleacă fericiţi: muncitorul, gardianul, vânzătorul ilegal şi… statul? OK… dar cui îi pasă? (traducere de Iris Şerban)

Devalorizarea pirateriei

Având coperte colorate şi învelitori de nailon, noua provizie de CD-uri şi DVD-uri umple fiecare colţ al oraşului meu. Vânzarea de muzică, seriale TV şi filme este un dintre slujbele independente care s-au extins – din ce în ce mai repede – în ultimele săptămâni. Toată lumea vrea să aibă propriul punct de distribuţie; cei mai creativi oferă compilaţii cu acelaşi actor sau discografia completă a unui cântăreţ. Nu există barierele dreptului de autor, iar serialele americane şi spaniole sunt cele mai achiziţionate. Pirateria nu mai este ceva şuşotit la urechile celor interesaţi; marfa este mai degrabă expusă pe improvizaţii de lemn şi pe rafturi din carton. Oricine poate ambala etichete de cd-uri sau producători, atât timp cât nu este depăşită limita permisivităţii ideologice.

Dată fiind îndrăzneala de a ignora drepturile de autor, este izbitor cum nimeni nu are curajul să ofere programele populare, dar interzise, uşor accesibile în reţelele alternative de informare. Absente din cataloagele publice sunt documentarele –urmărite atât de des în casele cubanezilor – care abordează istoria noastră naţională prin lentile diferite faţă de cele oficiale. Acelaşi este cazul rafturilor de la intrare şi al ecranelor de proiecţie pe care nu sunt expuse filme care arată situaţia din România lui Ceauşescu, din Rusia lui Stalin sau din Coreea de Nord a lui Kim Jong Il. Adevăratele succese ale lumii underground ar periclita licenţa acestor noi şi înstăriţi lucrători independenţi. “Vizitele” de avertizare a noilor antreprenori o spun clar: nici să nu te gândeşti să distribui anumite materiale controversate. Pactul cenzurii este la el acasă.

Dincolo de problema controlului este problema profitabilităţii acestor mici afaceri. Când au apărut pentru prima dată, preţul unui DVD cu cinci filme era în jurul a 50 de pesos naţionali. Astăzi, în tabloul multitudinii de vânzători, a scăzut la aproximativ 30. Mulţi nu supravieţuiesc primului trimestru ca muncitori independenţi. Alţii îşi diversifică producţia şi îşi măresc vânzările. Dar ca să rămână la suprafaţă şi să devină profitabili vor trebui probabil să se orienteze către subiecte interzise în prezent. Peste câteva luni o mare parte din ei vor avea, pe lângă oferta pusă la vedere, un alt raft ascuns pentru clienţii de încredere, satisfăcând căutătorii neobosiţi ai interzisului. (traducere de Iris Şerban)

Țara fantomelor cu mandat prelungit

Sunt doi oameni la colț. Unul poartă în ureche o cască, în timp ce altul bate la ușa clădirii. Toți vecinii știu foarte bine de ce acești doi indivizi sunt acolo. Un disident locuiește chiar la unul din etajele clădirii; doi agenți ai poliției politice urmăresc pe oricine vine sau pleacă și, cu o mașină permanent pregătită, îl urmăresc pe acesta oriunde merge. Polițiștii nu vor să-și ascundă activitatea,  mai ales pentru a arăta care pot fi consecințele pentru oricine-și propune să fie crtitic la adresa regimului. Aflați mereu în spatele lui, ei vor să-l izoleze de comunitate, astfel încât nici măcar pânza de păianjen a vigilenței și protecției ofertă de internet să nu-i mai poată fi de niciun folos.

Acesta nu este însă singurul caz de acest fel. Aici, orice nonconformist își are propriile umbre care-l monitorizează atent din spate, „fantomele” dispunând de tehnologie de ultimă oră în vederea monitorizării atente a oricărei mișcări întreprinse de victimile luate în vizor; de la telefoane cu rază lungă de detectare și până la microfoane instalate în casă, viața privată a acestor disidenți nefericiți a devenit un calvar. Astfel, mulți dintre noi am ajuns să-i numim pe cei de la aparatul Securității de Stat „Armaghedonul”, „Mașina de tocat oameni” sau „Fratele cel Mare”.

Dar nici măcar acești soldați înarmați până în dinți, dar îmbrăcați în civil, nu pot scăpa disprețului și opobriului public. Au apărut deja nenumărate bancuri privind numărul nesfârșit de securiști care pot înconjura un biet disident inofensiv. Șoptind și privind peste umăr, mulți comentează sarcastic: „Este atâta nevoie de mână de lucru masculină în agricultură, și uite-te la ăștia câți sunt în jurul unuia care doar gândește diferit”. Pentru că, nu-i așa, ce imensă dovadă de patriotism ar fi ca, în locul studiilor de criminalistică aplicate pe disidenți neînarmați, toți acești bărbați să contribuie la producția agricolă a țării, în loc să-și petreacă timpul în rolul de umbre ale celor ce pur și simplu gândesc diferit.  Ce bine ar fi să lase odată studiile de securitate din mână și să citească mai bine un tratat despre procedura de însămânțare a roșiilor, care să-i ajute în munca agricolă pe brazdele rămase până în prezent neexploatate. (traducere de Robert Sabotici)