Eu şi Julia: îmbrăţişarea este posibilă

Barul de pe strada 13, între F şi G  – în acea după-amiază de Decembrie – este plin de agenţi de securitate şi de admiratori. Primii sunt cei care spionează acest blogger neobosit, ca o trupă tragi-comică care dansează în jurul trupului meu, în jurul casei mele; cei din urmă au urmărit chipul strălucitor al actriţei Julia Stiles, cu râsul ei de dincolo de ecranul mare şi plin de culori. Confuzie imensă când au privit la fata care joacă rolul lui Nicky Parsons stând la aceeaşi masă cu autoarea Generaţiei Y şi discutând afectuos. Dar da, faimoasa New York-eză îmi citeşte jurnalul virtual şi este interesată în a scormoni dincolo de suprafaţa imaginilor de pe cărţile poştale care ne exportă realitatea. Abia a voit să vorbească despre ea, deşi eu am vrut să aflu mai multe despre viaţa ei profesională sau chiar să îi cer un autograf.

Julia şi cu mine facem parte din acea generaţie de americani şi cubanezi care au fost separaţi şi înfruntaţi cu o retorică departe de propriile noastre dorinţe. Urmaşi ai familiilor Montague şi Capulet care au încercat să ne transmită ura şi ranchiuna. Dar, privind obiectiv, nu au reuşit, iar rezultatul a fost mai degrabă opus. Apropiaţi, dar separaţi, asemănători, dar încă dezbinaţi, ca mulţi alţi tineri de aici şi de acolo suntem obosiţi de acest învechit “război rece” şi de consecinţele lui în vieţile noastre. Aşa că întâlnirea cu Julia a avut un caracter reconciliator, ca şi cum în mijlocul luptei doi adversari se apropie unul de celălalt şi încep să se înţeleagă unul pe altul, să se îmbrăţişeze.

Nimeni în cafenea nu a auzit zgomotul armelor cum sunt aruncate deoparte, nici măcar aceia care erau acolo să ne privească cum dărâmăm pereţii ce ne separă. În final, fata zâmbitoare din filme şi fata din Havana ce ar fi trebuit să fie “Omul Nou” s-au îmbrăţişat şi şi-au spus “Pe curând”. Fiecare s-a dus pe drumul ei, s-a întors la viaţa ei, în faţa camerelor de filmat sau în faţa tastaturii, în Big Apple* sau într-o clădire după model iugoslav. Dar, din acea după-amiază, de câte ori aud televiziunea clocotind împotriva vecinilor noştri de la nord mă gândesc la Julia; este un fel de terapie să îmi amintesc râsul ei şi micul armistiţiu izbutit în acea zi. (traducere de Iris Şerban)

*Big apple: Marele măr, porecla oraşului New York

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s