O telenovelă cu protecţie

M-am întâlnit cu o vecină în lift, ne-am salutat, am vorbit despre vreme şi dacă la magazinul din colţ au adus cumva ouă. Eram încă la etajul 6 când, în intimitatea liftului, îmi spune că datorită mie ea poate urmări o telenovelă  columbiană. Iniţial nu am înţeles despre ce este vorba. Ce relaţie poate fi între o bloggeriţă sceptică şi dramaticele telenovele care smulg lacrimile femeilor de pe partea cealaltă a ecranului. Dar femeia insistă. Mai aveam încă patru etaje până la parter, aşa că eu am început să mă gândesc la scrierile lui Félix B. Cañet.

Răspunsul mă surprinde. În momentul în care liftul indică etajul trei, ea îmi povestea de teama ei de parcul întunecat, aflat pe o latură a clădirii noastre, din drumul spre o prietenă la care urmărea serialul, cu o antenă satelit ilegală. Dar acum, mi-a spus cu mulţumire în glas, acea zonă de vegetaţie este păzită nonstop. Îmi exprim nedumerirea dar ea spune că agenţii de la Ministerul de Interne ce au înconjurat casa mea au făcut cartierul mai sigur. Îmi place să cred că acele umbre pe care le văd din balconul meu sunt fanteziile celor care consumă prea multă ficţiune. Vecina mea nu mă lăsa să mă ascund în spatele unui zâmbet, prefera să creadă că îmi este datoare că poate ajunge în siguranţa la clădirea alăturată.

Sunt copleşită de uimire, cineva tocmai mi-a mulţumit că sunt victima maşinăriei de urmărire, ţinta agenţilor. Nu am văzut niciodată un mod mai senin de a înţelege represiunea dar mă amuz cu vecina, ce altceva aş putea să mai fac?! Nevrând să par distantă, o întreb despre subiectul telenovelei pe care “am ajutat-o” să o vadă. Intră cu plăcere în amănunte. Este o ecranizare a secolului al XVIII-lea, cu poveşti ale sclavilor fugari, femei măritate care ascund copii ilegitimi de soţii lor, sunetul biciului pe spatele lor, cărări întunecate păzite pe timp de noapte de supraveghetori şi câini. (traducere de Ana Rusu)

Anunțuri

Agentul 000

Saga agenţilor sub acoperire, a spionilor din structurile grupurilor de opoziţie, departe de a mă nelinişti, m-au făcut să casc. Când unul dintre acei „eroi” este arătat la televiziunea oficială, mă simt de parcă urmăresc un serial de ficţiune, unde personajele sunt actori, scenariul a fost scris de cineva cu talent literar, şi scenele au fost filmate iar şi iar până au părut convingătoare. Strategia poliţiei secrete a fost prea mult promovată pe micile noastre ecrane cubaneze, prea frecvent arătată ca o parte a realităţii noastre cubaneze. Scopul este să ne facă să credem că orice prieten, membru al familiei sau chiar copiii noştri ar putea fi un fel de Mata Hari, pregătiţi să construiască un caz împotriva noastră; să convertească neîncrederea într-un element paralizant.

L-am întâlnit pe Carlos Serpa Maceira o singură dată, când a venit la mine acasă pentru că voia să creeze un blog, şi dorea ca eu să-l ajut în acest demers. S-a întâmplat să ne spună, mie şi lui Reinaldo, că a studiat în Şcoala de Jurnalism la începutul anilor ‘90. L-am întrebat despre câţiva dintre prietenii noştri care au studiat aceeaşi specializare în acei ani şi am fost întâmpinaţi de o confuzie dureroasă. Nu ştia nici măcar unul dintre numele pe care le-am menţionat. Când a plecat, eu şi cu soţul meu am comentat despre amârâtul care inventase o diplomă universitară. Mărturisesc că nu l-am asociat cu Securitatea, dar l-am etichetat cu unul dintre cele mai puternice adjective pe care le folosesc pentru oameni: mincinos patologic.

Doi ani mai târziu, sâmbăta trecută, am primit un scurt mesaj din partea lui Serpa Macier. În doar 90 de caractere cu 4 greşeli de scriere, spunea că trebuie să ne întâlnim urgent sau să-l sun. Nu am făcut niciuna dintre acestea. Era un ultim truc, o momeală disperată  pentru a reuşi să înregistreze o convorbire cu mine care probabil ar fi apărut în programul transmis noaptea trecută.  Faţa sa la televizor nu era o surpriză, încântarea cu care le-a spionat pe Doamnele în Alb şi jurnalistul independent părea patetică. În timp ce genericul serialului rula pe ecran, i-am trimis un scurt mesaj pe telefonul său mobil: „Roma îşi plăteşte trădătorii, dar îi dispreţuieşte”.

Am vrut să spun mai multe, dar are deja suficient, prin  dispreţul primit de la propriul său Cezar, acea instituţie pentru care a lucrat considerându-l nimic mai mult decât un alt „turnător”.(traducere de George Matu).

Nota traducătorului în engleză: Show-ul postului Cubavision transmis pe 26 februarie 2011 – „Pionii imperiului” – poate fi văzut în două părţi, cu subtitrări în engleză, la sfârşitul acestui post, aici. 

Dă faliment sau prosperă

Pentru cei care au crescut într-o ţară unde statul a fost decenii întregi principalul angajator să fii constrâns să îţi asiguri existenţa independent e ca şi cum ai sări în gol. Astfel, muncitorii sunt copleşiţi de frică în ultima vreme, aşteptând publicarea temutei liste cu numelor celor care îşi vor pierde slujba. Nu doar temerile dau târcoale, ci şi oportunismul şi favoritismul. Decizia de a da pe unii afară şi a-i păstra pe alţii ţine de directorul fiecărei unităţi şi deja ştim cazuri în care nu vor rămâne cei mai capabili, ci aceia mai apropiaţi de director. E o ironie că oamenii ţin la nişte slujbe prost plătite şi că pierderea unui sfert din locurile de muncă nu va însemna, cel puţin până acum, o mărire de salariu pentru cei care vor rămâne.

Întâlnirile de restructurare au loc în fiecare unitate de muncă, chiar şi în sectoare sensibile precum Sănătatea publică. Aceste întâlniri decid ceva mai important decât salariile lunare sau afilierea la o instituţie sau companie. Este şi vremea când se dezvăluie o altă Cuba, în care promisiunea angajării tuturor nu mai este perorată pretutindeni şi munca pe cont propriu pare o alegere sumbră şi nesigură. Unii schimbă halatul alb pentru foarfecele frizerului, sau seringa pentru un cuptor în care coc pizza şi pâine. Ei vor afla despre marşul inevitabil de la independenţa economică la independenţa politică, vor da faliment sau vor prospera, vor minţi la impozitul pe venituri sau vor recunoaşte cinstit cât câştigă. Într-un final vor apuca un drum nou şi anevoios, în care statul-tătic nu îi va mai sprijini dar nici nu va mai avea puterea să-i pedepsească.(traducere de Alexandru Gabor)

“Tovarăşul” Granma

În general ridica pumnul în timp ce ţipă cu vocea lui ascuţită şi cu faţa congestionată la oricine se afla într-un dezacord cu el. La fel face şi ziarul Granma, ca şi cum un suflu de viaţă l-a transformat într-o persoană, ca şi cum o vrajă rară ar fi reuşit să transforme hârtia tabloidului în carne şi oase. Se îmbrăca în cămăşi cadrilate, afişându-şi mândru cutele riguroase ale hainelor obţinute prin apretări repetate. Cotidianul singurului partid permis în Cuba are o vârstă indefinită şi o mentalitate de secol XIX, etalându-şi medaliile şi pălăvrăgind constant despre reuşite pe care nu le-a avut, de fapt, niciodată. Nu-i ascultă niciodată pe alţii din cauza tiradelor lui interminabile generate de critici, idei contrare sau cel mai mic iz de disidenţă. Se comportă ca un om ursuz care nu putea discuta nici măcar cu proprii lui copii, care i-a văzut adesea pe cei pe care îi iubea odată plecând de lângă el.

Granma, asemenea altui cunoscut de-al meu, şi-ar întoarce spatele cuiva apropiat lui dacă ar cumpăra mâncare de pe piaţa neagră. Dar ar devora până şi ultima bucăţică fără a întreba de unde a venit cartoful sau felia de pâine de pe masă. Editorialele lui tipărite cu majuscule ar striga sloganuri seci oricând ar şti că vecinii ascultă. Ar face apel – chiar des – la trădări şi intrigi. Reportajele lui plictisitoare despre triumfuri s-ar camufla în fraze conformiste livrate feţelor disperate din jurul lui. Acelaşi ziar care nici până în ziua de azi nu a publicat o fotografie color, s-ar ascunde în spatele unor banalităţi anoste şi al unei furii dezlănţuite. Ar adulmeca cele mai mici ilegalităţi ale supravieţuirii şi le-ar denunţa cu aceeaşi promptitudine cu care acum publică atacuri şi minciuni.

“Camaradul” întruchipat de Granma ar fi una dintre acele fiinţe umane pe care eu – cât despre tine, nu ştiu – nu l-aş invita niciodată în casa mea. (traducere de Laura Dănescu)

Egipt 2.0

Întuneric şi lumină în piaţa Tahrir, un nimb fosforescent roşu întrerupt de bliţurile camerei de fotografiat şi ecranele strălucitoare ale telefoanelor mobile. Nu am fost acolo, şi totuşi ştiu cum s-a simţit fiecare egiptean venit noaptea trecută în centrul Cairo. Eu, care niciodată nu am fost în stare să strig şi să ţip în public, copleşită de fericire că ciclul autoritarismului sub care m-am născut s-a sfârşit, ştiu că aş face acelaşi lucru până m-ar lăsa vocea, aş îmbrăţişa pe toată lumea, aş fi atât de uşoară ca şi cum mi s-ar fi ridicat o povară de pe umeri. Nu am trecut prin nicio revoluţie, cu atât mai puţin printr-o revoluţie civică, dar săptămâna aceasta, în ciuda reţinerii din ştirile oficiale, am simţit că Suezul şi Marea Caraibelor nu sunt atât de departe, nu sunt atât de diferite.

În timp ce tinerii egipteni se organizau pe Facebook, noi urmăream consternaţi scurgerile de informaţii ale unui ciberpoliţist, pentru care reţele sociale sunt „inamicul”. Acest cenzor al kilobiţilor şi şefii săi au tot dreptul să se teamă de aceste site-uri virtuale, unde indivizii se pot întâlni în afara controlului Statului, Partidului şi ideologilor. Citind cuvintele unui tânăr egiptean Wael Ghonim, „Dacă vrei să eliberezi o ţară, oferă-i Internet!”, înţeleg şi mai bine secretomania autorităţilor noastre, indiferent dacă ne permit sau nu să ne conectăm la Web. S-au obişnuit să deţină monopolul informaţiei, de a reglementa ce ajunge la noi şi de a reinterpreta pentru noi ceea ce se întâmplă atât în interiorul, cât şi în exteriorul graniţelor noastre. Ei ştiu acum,  şi-au învăţat lecţia de la Egipt, că fiecare pas pe care ni-l permit în spaţiul virtual ne aduce mai aproape de Piaţa Tahir, ne conduce iute către acea piaţa ce s-a zguduit şi un dictator care a demisionat. (traducere de Alexandru Gabor)

Târg de Informatică 2011 pe Insula deconectaţilor

În momentul de faţă, la Pabexpo, centrul de expoziţie situat în cea mai bogată parte a oraşului, sunt expuse produse informatice create în interiorul şi în afara ţării noastre. Oaspeţi de peste tot sunt aduşi împreună acolo, inclusiv un grup mare de străini, pe care mi-i imaginez mai interesaţi de a vedea tehnologia noastră Paleolitică decât de a face afaceri cu firme locale. De exemplu, Grupul Karsperski prezintă o versiune a binecunoscutului său program antivirus, dezvoltat în colaborare cu Segurmática, o companie naţională. Totul a fost făcut să pară ca o expoziţie de tipul acesta din orice ţară a lumii, cu excepţia unui detaliu: aceasta este Insula Deconectaţilor.

Deja intraţi de mult în anul 2011, locuitorii „Arhipelagului Cubanez” nu pot cumpăra bilete pentru autobuz, tren sau avion de pe web, nu cunoaştem senzaţia administrării conturilor noastre bancare online, iar cumpărarea unui produs prin intermediul ecranului unui computer este ceva ce am văzut doar in filmele străine. Până astăzi, compatrioţii mei nu au rezolvat niciodată probleme birocratice prin e-mail, nici măcar cea mai simplă cerere pentru un certificat de naştere. Nici măcar nu vorbesc despre rezervarea unei vacanţe de pe paginile web sclipitoare ale agenţiilor de voiaj Cubatur sau Isazul. Printre sutele mele de prieteni, nimeni nu a reuşit să-şi încarce de aici propriul telefon mobil de pe acele portaluri care oferă acest serviciu, fără a trebui să stea la lungile cozi de la biroul ETECSA[i]. Noi suntem oameni care nu avem oportunitatea să ne plătim facturile online şi care trăim ca piraţi software confruntându-ne cu imposibilitatea de a cumpăra versiuni licenţiate.

Aici trăim într-o etapă care este mai degrabă caracteristică primei jumătăţi a secolului douăzeci decât secolului douăzeci şi unu. De aceea, Târgul de Informatică apare ca o privire în viitor, o vitrină de magazin care arată altora ceea ce noi nici măcar nu am gustat. După ce vizitatorii se vor întoarce acasă, vor lăuda abilităţile informaticienilor cubanezi şi îşi vor aminti gustosul Mojito pe care l-au primit la petrecerea de adio. Între timp, noi rămânem în întunericul deconexiunii, pornind computere autistice ce nu se pot conecta la altele. Visăm –într-adevăr – la o zi în care, la completarea unui formular pe Internet ne va apărea fraza care să ne confirme: „Vă mulţumim pentru achiziţie, biletul dumneavoastră pentru Guantanamo a fost rezervat. Vă dorim călătorie plăcută!”. (traducere de George Matu)


[i] ETECSA (Empresa de Telecomunicaciones de Cuba S.A) este compania deţinută de guvern ce oferă servicii de telecomunicaţii în Cuba.

Sfârşitul cenzurii

În hotel, aşezată pe canapea cu laptopul deschis, urmăream clipirea lentă a led-ului de transmise WiFi, în timp ce mai toţi clienţii din jur se holbau la mine. Îmi spuneam că ar putea fi o zi în care aş încerca să intru pe propriul blog, utilizând un proxi anonim şi păcălind din nou cenzura prin câteva trucuri numai de mine ştiute care, până acum, mi-au satisfăcut accesul la „fructul oprit”. În partea de jos a ecranului sunt anunţată că navighez cu o viteză de 41 kilobiţi/secundă. Glumind cu o prietenă, chiar îi spuneam că ar fi mai bine să ne strângem părul la spate pentru a nu fi amendate pentru depăşire de viteză. Dar, cei drept, drumul îngust pe o singură bandă pare să nu ne afecteze în această după-amiază de februarie liberă. Chiar nu vreau încă o stare de deprimare, deşi accesul la Internet este extrem de limitat din cauza diverselor filtre. Am venit aşadar să verific dacă lunga noapte a cenzurii întunecă în continuare blogul Generaţia Y. Cu un singur click, reuşesc să intru pe site-ul care, din martie 2008, nu a mai putut fi accesat de către public. Sunt uimită să revăd pozele care m-au surprins în camera mea râzând atât de tare încât mi se vedeau până şi plombele din gură.

După trei ani, spaţiul meu privat este din nou accesibil în Cuba.

Nu ştiu care ar putea fi totuşi motivul încetării perioadei de limitare a accesului la Internet, însă pot presupune cu uşurinţă faptul că evenimentul din 2011, celebrarea Expoziţiei Internaţionale Havana Computer Science, a reprezentat o nouă ocazie a puterii de a arăta lumii măsurile de transparenţă şi liberalizare de care noi ne bucurăm aici.

Sau poate pur şi simplu s-a observat în general efectul imediat provocat de orice tentativă de cenzură: faptul că, în urma oricărei măsuri restrictive, sunt atraşi şi mai mulţi internauţi, cyber-poliţia neavând altă soluţie în ultimele luni decât de a opri cenzura. Totul nu ţine decât de o simplă procedură tehnică ce urmează a fi în curând efectuată, aruncând din nou umbre asupra jurnalului meu virtual, timp în care vor avea ocazia de a-l denunţa încă o dată cu voce tare. Momentan, planurile mele se îndreaptă către platformele www.vocescubanas.com şi www.desdecuba.com pentru a le oferi ocazia de a-şi petrece cât mai mult timp cu noi.

Aceasta reprezintă încă o victorie a cetăţenilor asupra demonilor controlului. Am luat în sfârşit ceea ce ne aparţine. Aceste spaţii virtuale sunt ale noastre, iar ei vor trebui să accepte ceea ce nu mai pot nega. (traducere de Robert Sabotici)