Micul pionier şi preşedintele

A fost primul preşedinte american căruia i-am strigat un slogan. Nu îmi amintesc exact cuvintele de insultă pe care i le-am adresat pentru că au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci. Oricum, îmi amintesc bine sentimentul pe care îl aveam stând cu pumnii încleştaţi şi cu uniforma alb-roşu tremurând la fiecare strigăt pe care i-l adresam lui Jimmy Carter care – conform spuselor educatoarei mele de la grădiniţă – avea să distrugă insula, palmierii, băncile clasei, fericirea…

Iar acum, trei decenii mai târziu, sunt aici în Havana vorbind cu el şi cu alte câteva feţe familiare, membre ale unei societăţi civile în curs de formare. Abia mai semăn cu micul pionier de odinioară, îngropat în isteria sloganurilor politice de atunci, şi cu atât mai puţin seamănă cel cu care acum stau de vorbă, un om total nepotrivit pentru rolul de lider şi totodată de ţină a insultelor mele. Acum el este un mediator, un om pe care nu-l interesează câtuşi de puţin ştergerea Cubei de pe hartă, aşa cum mi se tot băga în cap la şcoală primară. Deci fata care trebuia să devină un „Om Nou” şi fostul comandant al armatei Statelor Unite au întâlnit un moment al vieţii lor în care niciunul nu mai ocupă vechea funcţie, iar noua direcţie a celor doi este una comună, a dialogului; deşi, odată, s-ar fi putut ucide unul pe altul pe câmpul de luptă.

Văzându-l vorbind, mă întrebam dacă oare bănuieşte faptul că odată am fost instruită să-l urăsc devenind astfel personajul negativ al copilăriei mele, apărut în rândul caricaturilor groteşti ale ziarelor oficiale, omul despre care propaganda guvernului spunea că este sursa tuturor relelor pe care le trăim. Sigur că ştie, deşi încă îmi întinde mâna prieteneşte, îmi vorbeşte, îmi pune întrebări. Şi astfel el, care odată era „marele inamic”, îmi adresează astăzi cele mai călduroase cuvinte.

În afara hotelului Santa Isabel unde ne-am întâlnit, în unele şcoli din zonă, încă o fetiţă repetă probabil aceleaşi sloganuri, îşi strânge mâinile, strigă sau îşi fixează privirea asupra unui om despre care spune că îl detestă. Din fericire, şi ea va uita vorbele pe care acum le rosteşte cu voce tare şi îşi va şterge din memorie sloganurile pline de resentimente care astăzi o fac să cânte în acest fel.

Ps. Ataşez acest mesaj împreună cu un dar pe care îl oferim domnului Jimmy Carter în numele câtorva bloggeri şi altor câţiva cubanezi.

Havana, 30 martie, 2011.

Domnule Jimmy Carter:

În numele câtorva bloggeri şi a restului membrilor societăţii civile din Cuba, dorim să vă oferim un cadou. E vorba de o mică mostră din mâncarea pe care liber profesioniştii de aici reuşesc să şi-o prepare din  maní, numele folosit de cubanezi pentru arahide, fructele uscate pe care toţi de aici le cunosc atât de bine. 

Pentru mai bine de jumătate de secol, acestea au fost unele din puţinele produse care au scăpat de planificarea de stat. Chiar şi în cele mai grele zile ai aşa-zisei Perioade Speciale, acestea erau unele din puţinele lucruri pe care le mai puteam cumpăra de pe piaţa liberă, produse de persoane independete le produceau sub formă de conuri şi unt de arahide, exact aşa cum vi le oferim şi noi astăzi. Erau vremuri când tradiţionalul strigăt „arahide, a venit vânzătorul de arahide…” nu se putea auzi practic decât în şoaptă, devenind o frază spusă încet la urechea fiecărui client.

Această foarte populară şi „criminală” sursă de hrană, accesibilă aproape oricărui buzunar, a devenit treptat simbolul rezistenţei publice în faţa pretenţiilor totalitare, un bastion al creativităţii şi al ingeniozităţii în faţa centralismului şi controlului. Vă oferim aici maní, suprimarea tuturor greutăţilor, revolta tuturor nesupuşilor, devenită astăzi simbol al unităţii şi centru de întâlnire între noi şi voi. (traducere de Robert Sabotici)


Anunțuri

După emisiune

Dacă aş fi angajat o agenţie şi un publicitar abil pentru a disemina activitatea blogerilor alternativi, probabil că nu aş fi avut acelaşi succes în semnalarea existenţei noastre, în Cuba, cum a reuşit emisiunea “Războiul Cibernetic” difuzată luni de televiziunea naţională. Rezultatul tangibil a fost contabilizat prin numărul mare de telefoane pe care le-am primit, venite din partea unui număr mare de persoane care au înţeles să-şi arate solidaritatea. Ochelarii mei de soare – la fel de mari ca ochii unei bufniţe – nu mai sunt îndeajuns pentru a mă camufla şi a trece neobservată în oraş. După fiecare câteva sute de metri cineva de pe stradă se apropie de mine pentru a-mi adresa încurajări şi îmbrăţişări călduroase, în genul celor care îţi iau respiraţia.

Ce s-a întâmplat cu această insulă dacă cei care sunt înfieraţi de oficialităţi au devenit aşa de atractivi pentru restul oamenilor? Ce s-a întâmplat cu timpurile în care o campanie negativă a televiziunii naţionale se încheia cu ani şi ani de ostracizare şi defăimare. Când a dispărut ura pentru cei înfieraţi? Jur că nu eram pregătită pentru asta. Îmi închipuiam că la 24 de ore după acest calup de minciuni,  formulate în stilul Big Brother, toţi mă vor evita şi vor trece pe celălalt trotuar când mă vor vedea. Rezultatul în schimb a fost diferit: priviri complice, o bătaie pe umăr, mândria vecinilor care sunt surprinşi de faptul că o femeie tăcută şi fragilă care trăieşte la etajul 14 este în aparenţă inamicul numărul unu – cel puţin săptămâna asta – până să apară următoarea listă de înfieraţi.

Şi nu sunt singura. Aproape toţi blogerii al căror nume apare în imagine împărtăşesc aceeaşi soartă. Vânzătorii din piaţă atunci când le întind un fruct, şoferii de taxi le spun “Astăzi nu trebuie să plătiţi domnule, este din partea casei”. Dacă producătorii emisiunii ar fi luat în calcul o astfel de reacţie la nivelul societăţii, probabil ne-ar fi cenzurat feţele. Dar este destul de târziu. Cuvântul blog este acum în mod ireversibil legat de figurile noastre, asociat cu acţiunile noastre, legat de îngrijorări populare şi sinonim cu acea zonă interzisă a realităţii care devine din ce în ce mai mult admirată. (traducere de Andrei Vlăducu)

Cimitirele de ţară

Cimitirele de ţară sunt pitoreşti şi posace: morminte albe, bătute de soare toată ziua, drumuri prăfuite, bătătorite de paşii celor îndureraţi. Însă există un cimitir în oraşul Banes, ce a fost martorul unor strigăte neobişnuite în ultimele doisprezece luni. Cruci în preajma cărora intoleranţa nu are vreo ruşine, unde nu se coboară vocea aşa cum se face de regulă în faţa unui mormânt. Pentru mai multe zile, pe lângă acestea, intrarea a fost păzită ca şi cum cei vii pot stăpâni spaţiul celor morţi. Duzini de ofiţeri de poliţie aduşi cu scopul de a împiedica prietenii şi cunoştinţele lui Orlanda Zapata Tamayo să comemoreze un an de la moartea sa.

Cei care patrulează acum pe mormântul acestui zidar ştiu foarte bine că nu l-ar putea acuza vreodată, aşa cum au făcut-o alţii, de a fi membru al oligarhiei ce dorea recuperarea proprietăţilor. Acest metis născut după triumful Revoluţiei nu era autorul vreunei platforme politice, nici nu a ridicat armele împotriva guvernului. Totuşi a devenit un simbol tulburător al celor care se agaţă de posesiunile materiale livrate de putere: piscine, iahturi, whisky, conturi bancare dolofane şi case de vacanţă în întreaga ţară. Un bărbat îndoctrinat politic a fost eliberat prin moarte, lăsându-şi adversarii slăbiţi în urmă, cu încă un eşec.

Uneori sfârşitul unei persoane îi pecetluieşte numele pentru totdeauna în istorie. E şi cazul lui Mohammed Bouazizi, tânărul tunisian care şi-a dat foc în faţa unei clădiri a guvernului pentru că poliţia i-a confiscat fructele pe care le vindea în piaţă. Urmările autodafeului au fost total imprevizibile iar „efectul de domino” pornit în lumea arabă a fost imens. Moartea unui cubanez pe 23 februarie 2010 a creat o comemorare stânjenitoare pentru guvern. Chiar acum, când Raul Castro serbează trei ani în fruntea conducerii, mulţi se întreabă ce se va întâmpla la Banes, în micul cimitir unde morţii sunt mai păziţi decât deţinuţii din închisoare.

Deşi au luat toate măsurile de pază posibile, poliţia politică nu-i poate împiedica pe oameni, în spaţiul intim al propriilor case, să invoce numele lui Zapata Tamayo mult mai des decât lungul şir de titluri al generalului-şi-preşedinte. (traducere de Alexandru Gabor)


Prietenii Salamandrelor

La scurt timp după ce am aflat că bomboanele sunt dulci şi că focul arde, am realizat că şi cetăţenii cubanezi au dreptul să se înscrie în cadrul unor organizaţii create de guvern, dar dacă vrem să ne facem un astfel de grup al nostru, atunci suntem pedepsiţi. Aşa că de mici suntem înscrişi automat la Tinerii Pionieri. La vârsta de 14 ani fetele sunt înrolate în cadrul Federaţiei Femeilor, vecinii fac parte din Comitetul de Apărare al Revoluţiei, în acelaşi timp muncitorii/ angajaţii formează o parte din singurul sindicat autorizat al ţării. Studenţii devin şi ei membrii ai federaţiei şi restul cetăţenilor sunt înregistraţi într-un singur grup la un nivel naţional. Toţi apărem ca făcând parte dintr-o organizaţie.

De fiecare dată când cineva aplică pentru o slujbă, pentru admitere la facultate sau se străduiesc să obţină dreptul de a cumpăra o casă, trebuie să completeze un formular în care sunt întrebaţi despre ceea ce face el/ea în cadrul organizaţiilor din care fac parte. Lista începe bineînţeles cu Partidul Comunist sau Uniunea Tinerilor Comunişti. Acum mi se pare ridicol când îmi amintesc cum ţineam un creion în mână şi marcam cu X-uri mici în dreptul grupurilor cu acronime de genul OPJM, CDR sau FCM. Eram ca un pilot automat, fără convingere, vroiam doar să îi fac să creadă că sunt un cetăţean care se conformează din punct de vedere revoluţionar, că sunt “normală”.

Mulţi ani nu am scandat un slogan şi nici nu am aparţinut nici unei organizaţii din partea autorităţii. Când sunt întrebată, spun că sunt un cetăţean independent, sunt ca un electron liber iar platforma mea politică este limitată la lupta pentru dezincriminarea diferenţelor de opinie dar sunt conştientă că suntem departe de a atinge acest obiectiv. În ciuda schimbărilor şi promisiunii de deschidere este încă interzis să critici – fie în cazul conducerii unui minister, fie un program şcolar – şi, în mod cert, nimeni nu s-a gândit să înfiinţeze un partid independent, nici măcar un club pentru “Prietenii Salamandrelor”. (traducere de Ana Rusu)

Şi cei 10% din afecţiune?

Luni, toate casele de schimb din ţară au avut o zi plină. Cel mai aproape de casa mea a avut la deschidere o coadă de aproape 50 de oameni, care s-au revoltat în faţa casierei. Ştirea că a fost restabilită paritatea între peso convertibil cubanez şi dolarul american a fost anunţată la ediţia matinală a buletinul de ştiri. Cu o stânjeneală jurnalistică vizibilă în loc să spună deschis în ce constă schimbarea, crainicii au dat citire rezoluţiei, doar limbaj tehnic şi altele – ca şi cum ar fi fost publicată în Monitorul Oficial. La final puţini ştiau cu certitudine valoarea prezentă a verzişorilor veniţi din nord. Chiar şi aşa, mii de oameni s-au înghesuit la bănci şi chioşcurile de schimb pentru a schimba bani cu chipurile lui Lincoln, Franklin sau Washington.

A fost o zi plină de frustrare deoarece unii s-au hrănit cu iluzia că astfel se va micşora distanţa între „moneda naţională”, în care sunt plătite salariile, şi cealaltă monedă, pesoul convertibil cubanez, cunoscut drept chavito şi indispensabil pentru a acoperi cea mai mare parte a nevoilor noastre. Dar nu, măsura a fost doar de subapreciere a pesoul convertibil cu 8% faţă de dolar. Termenul „paritate” a creat o mare confuzie pentru că clienţii enervaţi cu greu au înţeles că încă se menţine o taxă de 10% la schimb pentru a transforma dolarii în bani lichizi. Astfel guvernul speră să stimuleze trecerea dolarilor în circuitul bancar, continuând să penalizeze dolarii care ajung în ţară prin mijloace private, adesea aduşi de aşa-numiţii „măgăruşi”. Schimbările bancare sunt necesare şi urgente, iar rezoluţia adoptată este o infimă parte din reparaţiile ce se impun unui sistem monetar absurd. Ritmul acestor măsuri este sufocant; lentoarea ne goleşte buzunarele.

Astfel, acum două zile, la coada din faţa casei de schimb din apropiere iritarea era vizibilă şi chiar s-au iscat certuri între cei care aşteptau. Apogeul a fost atins când o bătrână a primit 87 de peso-cenţi pentru fiecare dolar. „Fiul meu trudeşte din greu pentru a trimite aceşti bani şi iată cum se schimbă”, a spus ea. Un activist de partid, care aştepta şi el la rând pentru a preschimba moneda „duşmanului”, i-a răspuns să nu se mai plângă atât de mult, pentru că, la urma urmei era privilegiată, având noroc că primeşte bani din afară. El i-a spus „măcar atât poţi face, să dai 10% ţării, pentru că are nevoie de ei”. Doamna i-a răspuns iute şi atât de clar încât toată lumea nu a mai scos un cuvânt, „Da, e adevărat, primesc ajutor din străinătate, dar în fiecare zi sufăr de dorul copiilor mei. Ţara îmi va oferi cu 10% mai multă afecţiune?” Rândul s-a împrăştiat în câteva minute. (traducere de Alexandru Gabor)

Dago la televizor

După ce îl ajut pe fiul meu la tema despre Decameronul lui Boccaccio, mă apuc să văd un serial la televizor despre un alt tip de suferinţă umană, foarte departe de Italia medievală. Sunt mai mult de 30 de minute de transmisie închegate de concluzii forţate şi “dovezi” şubrede despre relaţia dintre opozanţi – artiştii plastici şi jurnaliştii independenţi – şi puterile străine. Scenariul a fost scris din frică, din tremurul produs în instituţiile cubaneze, responsabili fiind acei indivizi care interacţionează, învaţă şi prosperă dincolo de limitele statului.

Copleşită de plictiseală, brusc văd faţa familiară a lui Dagoberto Valdes, însoţită de o descriere ca “element contrarevoluţionar”. Ţip de bucurie pentru că, lângă poză,  au menţionat revista Coexistenţa, pe care o conduce. Un websurfer ştie bine ce avalanşă de accesări poate urma după atacul unui website la televiziunea naţională, chiar şi într-o ţară cu conectivitatea atât de scăzută precum cea de faţă. Dar dincolo de entuziasmul meu pentru statistici, realizez că prietenul meu trece printr-o umilire publică transmisă la o oră de vârf. Dago este denigrat dur, fără drept la replică, demonizat într-un mod care îi face pe unii dintre colegii mei să mă sune, speriaţi, “Or să îl trimită la închisoare? Poate va fi împuşcat?”. Încerc să îi calmez, disperarea şi neputinţa liderilor noştri de a ţine sub control noile fenomenele informative cetăţeneşti îmi par o primejdie mai mare. Dar nu le spun celor ce mă întreabă cât de îngrijorată sunt, cât de profund de îngrijorată sunt pentru acest om din Pinar del Rio a cărui profesie era odată colectarea frunzelor de palmier.

Când cea mai slabă parte a emisiunii “Motivele Cubei” se încheie, iau telefonul mobil şi trimit nişte tweet-uri. Asta e marea diferenţă, mă întreb în timp ce tastez, dintre campaniile guvernamentale din anii trecuţi şi cele care au loc în mileniul acesta al computerizării şi reţelelor sociale? Acum, o bună parte din compatrioţii mei preferă să se uite la un program tras de la o antenă parabolică ilegală decât să fie îndoctrinaţi de un serial despre agenţi sub acoperire, căpitanii Ministerului de Interne, vorbind suspect de mieros, sau de emisiuni tip reality-show, în care camere ascunse arată ce se întâmplă. Dar în contrast cu anii ’70 şi ’80, Dago acum are un website, un blog şi chiar un cont de Twitter pentru a spune tot ceea ce nu este lăsat să spună ca răspuns pentru calomniile din raportul oficial. El este un cetăţean cu propriul canal de ştiri, având capacitatea de a disemina idei care, în faţa unui astfel de atac, devin principala sa vină şi singura lui protecţie. (traducere de Miruna Spătaru)

Misiunea bărbatului sau Viagra Creole

„Punga de cadouri” de luna trecută nu  a fost foarte plină. Livrările au fost limitate şi nu a avut de ales decât între nişte banane şi câteva kilograme de pui. Vor veni poate şi vremuri mai bune. Oricum, s-a simţit norocos atunci când, ajuns în cartierul său, vecinii l-au întrebat supăraţi de unde a cumpărat cele zece ouă pe care le avea la el. După ce a roşit puţin, le-a spus, plin de mândrie, că nu erau decât parte din solda primită de orice membru al Ministerului Forţelor Armate.

A purta o uniformă verde-măslinie pe această insulă însemnă să ai parte de foarte multe avantaje. Nu numai că te poţi bucura de recompense sub formă de mâncare sau diverse alte obiecte, dar fiecare individ beneficiază de un anumit grad de libertate în faţa legii, putând evita proceduri pe care un simplu cetăţean este obligat să le respecte, şi poate chiar obţine mult mai rapid o locuinţă de exemplu. Acelaşi oficial, care acum îşi ascunde mâncarea de ochii vecinilor săi, mi-a spus odată că gradul de căpitan i-a folosit odată ca „soluţie de control la purtător” atunci când fiul său a fost acuzat de crimă. Nu i-a trebuit decât să îmbrace uniforma de militar, cu epoleţii la vedere, pentru ca judecătorul să trimită „tânărul confuz” în arest la domiciliu, în loc de arest la penitenciar.

Dar, omul nostru, cu cască şi pistol la cingătoare, aspiră întotdeauna la mai mult. Doar înalţii oficiali, cei care deţin posturi înalte în ierarhie, primesc în mod frecvent cantităţi preţioase de PPG, droguri cunoscute şi sub denumirea de Viagra Cubaneză. Nu i-a mai rămas însă decât puţin timp pentru a urca în ierarhie înainte de momentul pensionării, însă vrea să fie sigur că, până ce cariera lui se va încheia, va primi lunar pastiluţele cu doza de vitalitate. Acum, Ministerul,  pe care l-a slujit devotat o viaţă întreagă, îl va ajuta să-şi îndeplinească până la capăt rolul de bărbat, pentru că un soldat adevărat va trebui totdeauna să fie pregătit să cucerească – în cinstea liderilor care îl conduc – nu numai câmpul de luptă, ci orice cearşaf al oricărui pat care i s-ar ivi vreodată în cale. (traducere de Robert Sabotici)