Conacul, ţara

Casa ei cu cinci dormitoare stă să se prăbuşească. A primit-o în anii şaptezeci, când familia pentru care lucrase ca servitoare a plecat în exil. La început, trecea prin toate camerele în fiecare zi, prin terasa interioară, mângâia balustrada de marmură a scărilor spre etajul al doilea, se juca umplând bazinele celor trei băi doar pentru a-şi aminti că acest conac neoclasic era acum al ei. Bucuria a durat ceva vreme, până când au apărut primele becuri arse, scorojirea vopselei şi buruienile din grădină. Primise un loc de muncă ca femeie de serviciu la o şcoală, însă nici şase salarii nu erau suficiente pentru a menţine splendoarea veche a acestei case, ce părea tot mai mare şi mai neprimitoare.

De mii de ori, femeia din această poveste se gândise să vândă casa moştenită de la foştii angajatori, dar nu putea face nimic în afara legii. Timp de decenii, în Cuba a fost interzisă piaţa imobiliară şi tot a fost posibil era schimbul de proprietăţi printr-un concept cunoscut popular ca „troc”. Au apărut zeci de decrete, restricţii şi limitări, pentru a reglementa şi controla această activitate, iar mutatul a devenit un calvar. Un atotputernic Institut al Locuinţelor a supervizat punerea în practică a unor condiţii absurde. Cu atât de multe reglementări, procedurile s-au întins pe parcursul a mai mult de un an, astfel că, înainte de a se muta în noile case, familiile erau stoarse de vlagă, completând formulare, angajând avocaţi şi mituind inspectori.
Astfel de nelinişti au generat noi speranţe că al şaselea congres al Partidului Comunist va reforma proprietatea imobiliară. Atunci când, în raportul final, s-a spus că vânzarea şi cumpărarea caselor ar fi acceptate şi doar legalizarea acestei decizii mai lipseşte, sute de mii de cubanezi au răsuflat uşuraţi. Doamna proprietară a conacului, în momentul anunţului, stătea în faţa televizorului, evitând picăturile scurse din tavan chair în mijlocul sufrageriei. Ea s-a uitat în jur la coloanele cu capiteluri decorate, uşile imense de mahon şi scara de marmură, din care balustrada fusese smulsă şi vândută. În sfârşit  putea pune la poartă un anunţ: „De vânzare: casă cu cinci dormitoare, necesitând urgent reparaţii. Doresc să cumpăr un apartament cu un dormitor, în alt cartier”. (trad de A.G.)

Anunțuri

Ochi migdalaţi

Călătoresc în grupuri prin cartierele din Havana. Sute de studenţi chinezi învaţă limba spaniolă în Cuba şi intră-n contact direct cu o realitate în vreme ce alţi străini, turişti, stau doar câteva săptămâni. Datorită lor în oraş sunt din nou prezenţi acei ochi asiatici, atât de obişnuiţi în prima jumătate a secolului XX, şi acel mers asiatic, care îţi lasă impresia că picioarele abia ating solul, a revenit. Se adună în Chinatown, chicotind în faţa unor restaurante cu felinare de hârtie şi perdele roşii, unde meniul oferă mai multe specialităţi locale şi italiene decât feluri de spanac şi fidea.

Într-o dimineaţă, m-am întâlnit cu mai mulţi chinezi rătăciţi în apropiere de gara centrală. Aveau pungi goale, chipurile obosite şi abia mergeau. O fată m-a întrebat, după ce s-a uitat într-un mic dicţionar, unde se găseşte salată. Era una din acele luni dogoritoare când singurele legume pe tarabele din piaţă erau castraveţii. Dar ei aşteptau ca un miracol agricol să umple farfuriile lor cu frunzele moi. I-am explicat că soarele a fost foarte puternic şi legumele au fost recoltate doar în zonele înalte, că lipsa ambalajelor a îngreunat sosirea lor în oraşe şi vor avea preţuri foarte mari.

După câteva minute, acei ochi migdalaţi s-au rotunjit după explicaţia mea bizară. „Salată! Salată!” au insistat şi unul dintre ei a tradus în toate limbile pe care le ştia „salată verde, laitue, Kopfsalat, alphas…” Am zâmbit, nu este vorba despre o neînţelegere, am spus, doar că nu ştiu unde s-ar putea găsi legume. Era clar însă ei nu m-au crezut. „Mergeţi la Piaţa Patru Drumuri şi vedeţi dacă găsiţi acolo”, a fost ultimul lucru pe care m-am gândit să îl spun, să nu le spulber de tot speranţele. Şi au plecat într-acolo, epuizaţi, cu sacoşele goale fluturând în vânt, cu eleganţa lor orientală ceva mai palidă, fără legumele care să-i readucă la viaţă.(traducere de A.G.)

Sex pe fugă, adăpost temporar

”Pentru adăpostul cald de la 214…” începea un cântec al lui Silvio Rodriguez, pe care, în naivitatea mea adolescentină,  îl ascultam ca şi cum ar fi fost o ghicitoare. Apoi, un prieten cu experienţe de viaţă mai bogate mi-a lămurit fără jenă fraza. Era pur şi simplu adresa unui motel cunoscut din Havana, unde cuplurile se refugiau pentru o partidă pe fugă de sex, într-o ţară lipsită de locuinţe. În faţa acelor locuri aşteptau femei cu ochelari de soare şi având feţele acoperite cu eşarfe, în timp ce bărbaţii plăteau recepţionerului pentru cheia de la camera. Un ciocănit insistent la uşă avertiza că timpul lor s-a scurs şi alţii aşteaptă să intre.

Motelurile din Havana, scenele unor atât de multe infidelităţi, pasiuni subite şi nesfârşite iubiri urmate de căsătorii oficiale şi mulţi copii. Aceste locuri, odinioară înfloritoare, au trecut printr-o perioadă de stigmatizare, apoi au intrat într-un declin abrupt. S-au transformat din locuri ale plăcerii în locuinţe înghesuite pentru victimele construcţiilor prăbuşite. Pare echitabil: necesitatea a înlocuit plăcerea, extazul carnal a făcut loc nevoilor unei familii. Unul după altul, motelurile din oraş au fost închise publicului şi camerele lor mici au fost ocupate de persoane care au pierdut casele în urma uraganelor sau incendiilor. Dragostea neoficială s-a mutat în tufişuri, cotloanele întunecate sau, pe nevăzute, în aceeaşi cameră unde dormea bunica. Cei cu monedă forte au putut închiria camere în case private care, pentru câteva ore, se dau pe 5 pesos convertibili.

Acum, când treci noaptea târziu prin Parcul Fraternităţii, nu este neobişnuit să auzi gemete în umbră, zgomotul  surd al hainelor frecându-se una de alta. Majoritatea oamenilor de vârsta mea şi cei mai tineri nu au avut niciodată propriul lor acoperiş sub care să mângâie partenerul sau un pat propriu unde să stea unul în braţele celuilalt. Oameni care nu au ştiut ce înseamnă să trăieşti într-un oraş cu neoane la moteluri, având camerele mici, unde poţi face dragoste cel puţin o oră. Nici nu înţeleg cântecul, acum depăşit, al acelui cantautor şi nici denumiri precum Hotel Venus, Al 11-lea şi Al 24-lea, The Countryside sau Ayestaran Cottages nu trezesc amintiri plăcute.(traducere de A.G.)

Spaniolii în lume

Capitoliul, rom, muzică de salsa cântată la colţuri de străzi, maşini care arată ca piesele unui colecţionar deşi sub capotă tot ansamblul stă să pice. Pe lângă acestea, multe altele în episodul „Spaniolii în lume”, filmat aici în Havana. Cincizeci de minute cu poveşti ale imigranţilor din Asturia, Galicia, Andaluzia, care şi-au mutat visele pe partea cealaltă a Atlanticului. Totul este frumos şi albastru, dar ceva scârţâie.

În timp ce urmăresc serialul am senzaţia că mi se arată o altă ţară, o dimensiune îndepărtată în tonuri de sepia. Poveştile de viaţă ale celor şapte personaje se întâmplă, pentru mine, într-un spaţiu departe de viaţa cotidiană pe care o ştiu. Şi deşi repet, ca să mă calmez, că serialul este despre spaniolii de pe glob şi nu despre cum şi-au pierdut cubanezii propria geografie, nu-mi pot reprima sentimentul că am fost trasă pe sfoară.

Scenariştii au ascuns abil faptul că intervievaţii se bucură de avantaje de neimaginat pentru nativi. Au omis şi să spună că a petrece o noapte la Bodeguita del Medio sau la cabaretul Tropicana, a administra o companie de cosmetice sau tutun, cine cu homari şi vinuri alese sunt privilegii accesibile, aproape exclusiv, străinilor. Să nu mai amintim de plimbarea cu yachtul din scena finală, interzisă prin lege unei naţiuni de 11 milioane de oameni. Ceea ce îi lipseşte acestui program modern de divertisment este o explicaţie a dezechilibrului, povestea golului ce separă lumea acestor spanioli care au ajuns aici de lumea cubanezilor care s-au născut aici. (trad de A.G.)

Video  Españoles en el mundo – La Habana

În felul său

And now, the end is near

and so I face the final curtain…

Îţi poţi lua rămas bun lăsând un scurt bilet pe masă sau spunând adio la telefon. Înainte de a părăsi o ţară, la sfârşitul unei relaţii sau al vieţii însăşi, unii oameni încearcă să controleze cele mai mărunte detalii, obligându-i pe cei rămaşi în urmă să le urmeze calea. Unii pleacă trântind uşa-n urma lor, alţii cer înaintea plecării marele omagiu, pe care-l consideră meritat cu prisosinţă. Mai sunt şi cei care împart echitabil toate bunurilor lor lumeşti, dar şi persoane care au puterea de a schimba constituţia unei ţări astfel încât nimeni nu le strica ploile câtă vreme sunt plecaţi.

Pregătirile pentru al şaselea Congres al Partidului Comunist Cubanez şi sesiunile sale de la Palat au arătat asemenea unui mare requiem public pentru Fidel Castro. Scena despărţirii sale, ceremonia minuţioasă cerută de el, a fost îndeplinită de fratele său, fără a precupeţi vreun efort. Printre excesele de organizare ale paradei militare, ţinută pe 16 aprilie, s-a remarcat intenţia de „a nu precupeţi vreun efort” într-un final omagiu dedicat cuiva care nu a fost prezent pe podium. Era limpede că anunţul numelor celor care vor prelua cele mai înalte poziţii în Partidul Comunist Cubanez nu vor fi citite de bărbatul care a decis cursul acestei naţiuni pentru aproape cincizeci de ani. Dar s-a aşezat la masa principală a evenimentului pentru a confirma, prin prezenţa sa, transferul de putere către Raul Castro. E ca şi cum ar participa la lectura propriului testament, fiind încă în viaţă.

Apoi au urmat ovaţiile în picioare, lacrimile unor  delegaţi la întrunirea partidului şi frazele de etern devotament faţă de bătrânul cu barbă aproape albă. La televizor s-au văzut florile ofilite şi s-a auzit zgomotul unor lopeţi pline de mizerie. Rămâne de văzut dacă generalul-şi-preşedinte poate face faţă moştenirii grele sau dacă, sub supravegherea atentă a Marelui său Frate, va alege să nu îl contrazică privind reformele fundamentale. Nu se ştie însă cât de reală este plecarea lui Fidel Castro din viaţa publică şi dacă înlocuitorul său nu ne va dezamăgi în continuare sau îl va respinge. (traducere de A.G.)

Buna dispoziţie şi congresul

Buna dispoziţie rămâne un medicament bun pentru problemele cotidiene. Astfel, pe această insulă, surâdem mai mult ca autoterapie decât copleşiţi de fericire. Turiştii fac poze şi pleacă acasă convinşi că suntem un popor fericit, că nu ne-am pierdut simţul umorului în faţa greutăţilor. Ahh! Turiştii şi explicaţii lor! Călătorim prin lume cu surâsul arborat pe chipul nostru, fie acel surâs dinaintea unei grimase de dezgust, fie cu imaginea satisfacţiei că am găsit, după un an de eforturi, o pereche bună de lentile pentru un copil.

Hohotele de râs pot fi de asemenea un medicament cu rol preventiv pentru a evita dezamăgirile din viitor. Probabil ăsta e şi motivul pentru care, de fiecare dată când întreb despre reformele posibile după al şaselea congres al Partidului Comunist, mă trezesc cu chicote, un ironic „hihihi”. Apoi lumea ridică din umeri şi aud ceva de genul „Ei bine, nimeni nu ar trebui să-şi facă iluzii… şi poate vor permite cumpărarea caselor şi a maşinilor”. Devin şi mai confuză la finalul discuţiei când le văd încă o grimasă enigmatică de plăcere. Nu e uşor să-şi dai seama dacă compatrioţii mei ar dori ca transformările să fie aprobate la congres sau să fie un fiasco, pentru a demonstra incapacitatea sistemului de a se reforma.

Deşi aşteptările s-au îngustat considerabil în ultimele luni, unele s-au păstrat, mai ales printre cei mai săraci sau cei mai înfocaţi ideologic. Imaginea unui Raul Castro pragmatic a fost înlocuită de cea a unui conducător şovăielnic, prins într-o capcană dincolo de puterile sale. Unii au presupus că anumite reforme vor fi iniţiate după congres, chiar dacă tardive şi cu jumătăţi de măsură iar speranţele sunt în expectativă. În spatele surâsului enigmatic al şoferilor de taxi, vânzătorilor de pizza, studenţilor şi militanţilor de partid, se ascunde insolenţa celor care ştiu cât de puţin se schimbă lucrurile şi cei care folosesc zeflemeaua tăcută spre a se vaccina anticipat împotriva frustrării. (traducere de A.G.)

Şi cu mine cum rămâne?

Prima palmă din viaţa ei a fost o pedeapsă pentru o obscenitate spusă în faţa bunicii; spusese aceeaşi frază de mii de ori pe stradă şi la şcoală însă nu îndrăznise, până atunci, să îi dea glas acasă. Palma a venit fulgerător pe faţa ei, lăsând o urmă dureroasă şi stânjenitoare. Era nervoasă pe bătrână, pentru că în periferia în care trăiau cuvintele urâte erau parte a supravieţuirii, consemnul lingvistic al tuturor care trăiau acolo.

Lovitura a fost un tratament dureros dar eficient, pentru că, mai apoi, când a crescut, şi-a interzis aproape toate cuvintele vulgare. Chiar şi azi roşeşte destul de des când, în mijlocul unei conversaţii şi fără vreun motiv, cuiva îi scapă cuvinte vulgare. Îi este teamă că bunica sa cu origini franceze va întrerupe în orice moment recitalul, pentru a da un dos de palmă peste obrajii vinovatului, certându-l în faţa prietenilor şi spunându-i că „Limbajul tău e mai jegos decât o toaletă!”.

Sâmbăta trecută, un pluton militar a repetat pentru parada în plină pregătire, strigând, chiar pe bulevardul principal, un slogan sexist şi stupid din limbajul de periferie. Era doar nouă dimineaţa iar copiii vecinilor nu erau la şcoală, ci acasă şi în parcuri. Soldaţii, mărşăluind în ritmul lor marţial şi cu steagul roşu, strigau energic:

Yankeii poartă fuste!

Noi purtăm  pantaloni!

Şi avem un comandant,

Cu cele mai mari c… dintre toţi!

Fiul ei s-a uitat la ea cu dispreţ, bombănind că l-a certat din pricina înjurăturilor, când aceleaşi cuvinte erau acceptabile chiar pentru Forţele Armate Revoluţionare. Ea nu-şi putea scoate din minte mâinile osoase ale bunicii şi cum mahalaua din copilărie a cuprins întreaga naţiune. (traducere de A.G.)