Tu prinţesă. Nu. Nu tu!

                                                                   You come out of this filth of the starving                                                                                                   Joan Manuel Serrat, “Princess”

A fost pregătită pentru succes. Când era copilă, dacă era nevoie, mama lua ochiul prăjit din farfurie şi-l dădea ei, fiindcă toată familia îşi pusese speranţele în ea. Nici măcar nu o lăsau să spele, de teamă să nu i se înăsprească mâinile de la copaie şi leşie. Când şi-a făcut cârlionţi la păr, sora ei a prezis că se va mărita într-o bună zi cu un francez, un spaniol sau un belgian, cineva de viţă nobilă dintr-o monarhie sau din mediul de afaceri. „Toată lumea te va iubi” striga mama ei, cu degete strâmbe de la artrita făcută după jumătate de secol de călcat şi spălat pentru întreaga stradă. Nici măcar nu au lăsat-o să se împrietenească cu cineva din cartier, pentru că ea era rezervată unui potentat care va veni într-o zi şi o va smulge din periferia înghesuită din strada Zania, din ţara aceea  aglomerată din Caraibe.

Într-o zi, când abia ieşise din adolescenţă, l-a găsit pe el. Era mult mai în vârstă şi nu venea dintr-o familie bogată, dar avea un paşaport italian. Nici nu îl plăcea fizic, dar când şi-l imagina în Milano nici burta, revărsată de la bere, nu i se părea atât de mare. Mirosul noilor haine pe care i le aducea de fiecare dată când venea în Havana acoperea şi damful de nicotină şi alcool care nu lipsea din gura lui. Acasă familia era încântată. „Copila noastră va trăi în Europa”, spuneau vecinilor, iar maica-sa i-a retezat-o scurt când ea a încercat să-i explice că logodnicul, din când în când, devenea violent şi o bătea. Aşa că au îndemnat-o să încheie actele legale şi să oficializeze căsătoria. În fotografiile de la nuntă arata ca o prinţesă tristă, însă o prinţesă la urma urmei.

Când avionul a aterizat în Italia, pe timpul iernii, el nu mai părea bărbatul amabil care, cu 24 de ore în urmă, îi făgăduise mamei sale că va avea grijă de ea. A dus-o într-un club în aceeaşi noapte, unde trebuia să servească clienţilor lichior şi adesea propriul trup. Luni de zile i-a scris bunicii sale despre parfumurile şi mâncărurile pe care le încercase în noua sa viaţă. A recreat în scrisori şi la telefon o realitate foarte diferită de cea în care trăia. Nici un cuvânt despre extorcare, nici despre soţul care s-a evaporat, lăsând-o în mâinile unui „patron”, faţă de care trebuia să se supună. În suburbiile Havanei toţi o răsfăţau, o făceau fericită şi nu voia să îi dezamăgească. Când poliţia italiană a anihilat reţeaua de prostituate în care fusese prinsă, a trimis rudelor de pe malul celălalt al Atlanticului un scurt mesaj, ca să nu se îngrijoreze – „Nu voi putea suna câteva săptămâni. Plec în vacanţă la Veneţia pentru aniversarea nunţii. Vă iubesc pe toţi, prinţesa voastră”.

De la gazde la temniceri

Eram cu sarcina în opt ​​luni când am cunoscut doi radicali basci ce trăiau în Cuba, Rosa şi Carlos, sau cel puţin aşa se considerau. Ne-au invitat la casa lor din Miramar la o petrecere cu trubaduri şi specialităţi de cârnaţi. Erau aprovizionaţi pe surse cu jambon Serrano şi fructe uscate, alimente pe care noi le ştiam doar din filme. Dar aromele şi mirosurile selecte nu puteau spulbera îndoielile noastre tot mai mari. Cum reuşesc aceşti oameni să trăiască într-un astfel de loc, cu numere private la maşină şi o cămară atât de îndestulată? Ce au făcut ei pentru a avea privilegii de neconceput pentru cetăţenii nativi?

Fiul meu s-a născut o lună mai târziu, nu am mai văzut şunca Serrano cu anii şi un deceniu mai târziu am dat peste Carlos pe stradă. L-am strigat pe nume, dar el nu a răspuns. S-a repezit imediat într-o maşină şi s-a pierdut în forfota de pe Avenue Reina. Ştiam că Rosa s-a mutat şi se prezintă acum drept Daniela. Noul ei chip era implicat în distribuţia pachetelor turistice. Dar, aşa cum se întâmplă adesea în Havana, poveştile circulau din plin, bârfele se adunau, secretele s-au împrăştiat peste tot şi am aflat că erau căutaţi de justiţia spaniolă iar casa lor servea drept casa oficială de oaspeţi. Cei doi nu au putut reveni, cu identitatea lor reală, în Spania.

Cu toate acestea, refugiul lor călduţ a ajuns la final. Astăzi gazdele au devenit temnicerii lor. Acelaşi guvern care le oferise un adăpost şi le-a înlesnit accesul la resurse a refuzat, sunt luni de zile acum, să le falsifice alte paşapoarte astfel încât să poată pleca în Franţa sau în alt loc. Nu ştiu sub ce nume noi sunt cunoscuţi acum Rosa şi Carlos, în cazul în care sunt în viaţă, sau câte privilegii au pierdut. Presupun că au ajuns prizonieri pe această insulă, fără încredere în cei din jurul lor, blestemând tovarăşii de drum care le-au dat adăpost, acei protectori „generoşi” de odinioară, care, în final, i-au aruncat în închisoare. (trad. de A.G.)

Corective

S-a strâns şi mai tare şurubul intoleranţei. Când curajul individual prinde rădăcini aici şi aiurea, nu se lasă aşteptate nici represaliile. Primele semne au apărut cu serialul TV „Motivele Cubei”, al cărui scenariu pare scris mai degrabă în Rusia stalinistă decât într-o insulă din Caraibe în secolul XXI. Apoi au urmat „marşurile de repudiere imediată”, au crescut operaţiunile poliţiei, monitorizarea telefoanelor mobile în timp real, detenţiile şi percheziţiile. Toate acestea au loc în timp ce presa oficială vorbeşte în continuare că „îmbunătăţirea modelului economic” este în plină desfăşurare şi al şaselea Congres al Partidului Comunist Cubanez  a fost un răsunător succes. Între timp, noi trecem printr-un şoc corectiv; nicio îndrăzneală nu rămâne fără o pedeapsă durabilă.

Printre loviturile aplicate de statul-tătuc se numără acum şi închiderea centrului cultural condus de pictorul Pedro Pablo Oliva, situat în oraşul Pinar del Rio. Chemat de urgenţă în faţa autorităţilor locale, acest artist, câştigător al Premiului Naţional pentru Arte, s-a trezit sub o ploaie critici şi mustrări. A fost interogat de ce s-a declarat într-un interviu în favoarea sistemului multipartit şi despre scrisoarea foarte cordială pentru mine, publicată pe acest blog. A fost acuzat, de asemenea, că deschide uşa casei lui contrarevoluţionarilor şi că se trage de şireturi cu diplomaţii altor ţări. Apoi el a fost dat afară din Consiliul local al puterii populare şi, câteva ore mai târziu, un poster de adio a apărut pe uşa atelierului său.

Artiştii din Uniunea Artiştilor şi Scriitorilor din Cuba (UNEAC) au ales, până acum, să tacă şi să ignore ce se întâmplă. Ca figurinele cu orbite golite şi presimţiri negre pe care Oliva le pictează luni de zile pe pânzele sale. Eu cred că acum este momentul să-l sprijinim, să spunem „Stai liniştit, pensula ta va fi mai liberă fără legăturile ideologice, fără aceste formalităţi partizane”. Este, de asemenea, un bun prilej pentru noi care am fost insultaţi, cenzuraţi şi supravegheaţi să facem ceva. Chiar dacă nu avem aceleaşi opinii şi propuneri pentru viitor, cel puţin putem articula durerea şi strânge rândurile deoarece lovitura primită de unul dintre noi se răsfrânge asupra tuturor. (traducere de A.G.)

Un manual sau un sonet?

Mult timp în urmă am citit că un poet nu e confirmat până nu scrie un sonet. Cămaşă de forţă a metrului şi cadenţa compoziţiei cern pe cel mai bun şi pe cel mai rău dintre cei care se aruncă-n luptă cu rimele asonante. La vârsta de şaptesprezece ani mi se părea că endecasilabul, grupat în două cvartete şi două triplete, era doar pentru cei incapabili să se afirme în libertatea poeziei moderne. Parada faţă de nou s-a încheiat când am citit Francisco de Quevodo şi teoria de a respinge alăturarea lui „cuidado” şi „enamorado” m-a dat pe spate.

Ei bine, trebuie să recunosc că nu este nimic mai greu decât să scrii un manual tehnic, la fel ca şi un sonet. Ştiu, veţi râde, şi veţi spune că oricine poate realiza un pliant pentru un medicament sau pentru a explica cum se foloseşte o maşină de spălat. Încercaţi şi vedeţi dacă reuşiţi, încercaţi şi veţi vedea cât de dificil este să creezi o broşură de instrucţiuni, fără aceeaşi proză plictisitoare şi fadă a atâtor altora. Veţi realiza, apoi, cât de greu este să eviţi aerul didactic sau bosumflat profesoral şi cât de dificil este să nu îţi plictiseşti de moarte cititorii.

Vă spun acest lucru pentru că am terminat un manual despre WordPress cu titlul „Un blog să vorbeşti Lumii”. Când am revizuit cele peste patru sute de pagini, m-am întrebat cum am găsit timp, linişte şi priceperea de a termina această carte în această Cuba instabilă. Unii prieteni spun că mă ocup de fleacuri… şi asta mă face să râd. De fapt, m-am confesat, am compus primul meu sonet delicat, cu douăzeci de capitole, care sunt ca paisprezece versuri şi câteva sfaturi tehnice în loc de declaraţii de amor. Cartea mea, printr-o coincidenţă, va fi prezentată la Madrid în 21 mai, ziua de naştere a poetului cu pince-nez rotund şi nas acvilin. Acelaşi insolent care a scris „flacăra mea înoată prin apă rece şi va face paradă la fel de crud precum o lege”, ca şi cum,  în locul romantismului veşnic, povesteşte cum e să deţii un blog într-o ţară înecată în cenzură. (trad de A.G.)

Povestea care nu a fost

Azi aveam de gând să publice un text despre Ziua Mamei, o vinietă scurtă unde aş povesti despre mama mea, mâinile ei cu miros de ceapă, usturoi şi chimen… de la timpul petrecut în bucătărie. Voiam să povestesc despre bucuria de a o vedea la uşa liceului meu de la ţară, aducând mâncarea după o săptămână de eforturi. Dar în momentul ultimelor retuşuri,  Juan Wilfredo Soto a murit în Santa Clara şi totul a devenit fără sens.

Bastoanele de poliţie sunt avide de spinări ciomăgite în aceste părţi. Se vorbeşte în şoapte despre violenţa în creştere a celor în uniformă şi mulţi ştiu numeroase detalii fără însă a o denunţa în mod public. Aceia dintre noi care au trecut vreodată prin temniţă ştiu bine că mesajul de propagandă „Poliţia, un prieten” repetată la TV este un lucru şi impunitatea de care se bucură persoanele cu insigne, cu totul altul. În cazul în care, în plus, cei arestaţi au idei diferite de ideologia dominantă, atunci tratamentul lor este şi mai dur. Pumnii vor să-i convingă în cazul în care nu pot reuşi argumentele slabe.

Nu ştiu cum vor explica autorităţile din ţara mea, dar mă îndoiesc că ne vor convinge, de data asta, că nu a fost vina poliţiei. E imposibil de înţeles cum un om neînarmat, care stă într-un parc din centrul oraşului, ar reprezenta o ameninţare majoră. Când intoleranţa este scăpată de sub control se alimentează oprobiul public şi poliţia primeşte undă verde liberă şi aceste tragedii se întâmplă. Astăzi, o mamă în Santa Clara nu stă la masa pregătită pentru copiii ei, ci într-o cameră întunecată, la priveghiul trupului fiului ei.(trad de A.G.)

Acaju: fructul interzis din paradisul socialist

Brazda se întinde nesfârşit în faţa noastră. Nu vom fi terminat, nici în acea zi, cota noastră, dar cui îi pasă? La şcoala de ţară suntem prinşi într-un exerciţiu practicat în întreaga ţară: ne facem că muncim. Când profesorii se uită, ne aplecăm şi simulăm că scoatem buruienile din jurul plantelor zvelte de tutun. După ce au plecat, revenim în poziţie orizontală şi vorbim despre principala noastră obsesie din adolescenţă, surpriză!, nu e vorba despre sex, ci despre mâncare.

În dimineaţa aceea, maşina de irigare stătea în mijlocul câmpului şi arata ca un albatros cu aripile desfăcute, blocat sub soare. Eu şi prietenii mei am urcat în cabina goală şi am atins maneta, butoanele, volanul. Am sărit pe scaunul peticit şi ne-am imaginat cum ar fi „să dăm o tură” cu această bucată hodorogită de metal şi să udăm toţi studenţii cu furtunul. Ne-am amuzat anticipând scena însă nicio picătură nu a venit din furtunul lung, ce ajungea în partea opusă. În timp ce scotoceam peste tot am dat peste o conservă cu fructe rare. Semănau cu piperul, însă culoarea lor trecea prin nuanţe de galben la portocaliu intens şi o sămânţă avea din fiecare culoare. Tineri de la oraş, obişnuiţi cu penuria raţionalizării şi colapsul agriculturii, habar nu aveam că aveam în faţă un „acaju”.

Ne-am înfruptat imediat din el. Dulce şi moale, însă mai târziu, când ne-a cuprins senzaţia de uscăciune, am crezut că am fost otrăviţi. Îngroziţi, am fugit ţipând. Profesorul s-a cocoşat de râs minute bune. Apoi, când senzaţia a trecut, am dorit din nou să încercăm gustul fructului descris în cântecele ţăranilor, amintit de bunicii noştri şi pictat cu pensule  din secolul trecut. Fructul interzis în paradisul nostru socialist m-a impresionat. Aproape douăzeci de ani au trecut până să-l întâlnesc din nou.(trad. de A.G.)