Doisprezece oameni

Cînd eram copil şi auzeam numele Perico, un oraş în privincia Matanzas, nu mă puteam opri din rîs. Pînă am aflat că o parte din familia tatălui meu era din acea zonă, şi gluma nu-mi mai părea la fel de amuzantă. Sîmbăta trecută am fost invitată să-i revăd terasamentul prăfuit şi jalnica gară de tren încă o dată, însă plecarea surorii mele m-a lăsat paralizată aici la etajul al paisprezecelea, fără vreun chef să merg nicăieri. Regret că nu am plecat, pentru că doisprezece din foştii prizonieri din Primăvara Neagră ne aşteptau aici, găzduiţi de un ţăran muncitor şi primitor, numit Diosdado Gonzalez, care ne-a oferit casa şi masa sa pentru această întîlnire importantă.

Iniţial trebuia să ne vedem pentru a ne cunoaşte mai bine, pentru a ne prezenta familiile şi a împărtăşi ceva mai mult în afară de cei şapte ani pe care guvernul cubanez i-a confiscat de la ei. Totuşi, decizia lui Guillermo Fariñas de a începe greva foamei a schimbat total lucrurile. Ideea de relaxare s-a transformat în grijă iar tabureţii aduşi pentru petrecere au început să poarte în schimb povara neliniştilor noastre. Pe scurt, între reprizele de cafele aduse de Alejandrina, reuniunea a devenit un consiliu civic, unde, în loc să se manevreze soldăţei  de plastic pe o hartă de război, ei au rearanjat ideile unei declaraţii istorice.

Apoi, Pedro Argüelles mi-a citit la telefon textul aprobat în acea zi şi încă o dată am regretat că nu am fost acolo. Printre solicitările lor, semnatarii au cerut o investigaţie serioasă asupra cauzei morţii lui Juan Wilfredo Soto. De asemenea, au cerut să se evite moartea lui Farinas, în opinia mea, cel mai dificil de realizat, şi încetarea represiunilor şi actelor de repudiere împotriva activiştilor din opoziţie. Dar de data asta, urechile puterii păreau prea puţin înclinate să asculte faţă de acum un an. Temerea mea este că corpul celui care a fost premiat cu distincţia Saharov nu va mai supravieţui unei alte înfometări prelungite. Să sperăm că neaşteptatul se va produce şi că se poate face ceva, şi că Perico nu va mai fi doar un oraş cu nume simpatic, ci va deveni un spaţiu unde cuvintele, conştiinţa civică şi unitatea vor cîştiga în faţa autoritarismului căpos şi de atîta amar de vreme.

El Roque, Perico, Matanzas, sîmbătă, 4 iunie, 2011

DOCUMENTUL REVENDICĂRILOR CĂTRE GUVERNUL CUBANEZ

În condiţiile centralizării puterii şi deciziilor din ţara noastră, considerăm că este responsabilitatea preşedintelui Cubanez, generalul de armată Raul Castro Ruz, să asigure îndeplinirea următoarelor trei revendicări:

1. Să permită unei echipe multidisciplinare şi internaţionale exhumarea şi examinarea corpului activistului paşnic Wilfredo Soto Juan Garcia şi să decidă imparţial asupra cauzelor adevărate ale morţii. Acest lucru va ajuta toate părţile implicate.

2. Să prevină moartea iminentă a lui Guillermo Fariñas Hernández, activist paşnic şi deţinătorul premiului Saharov, ca urmare a grevei foamei în desfăşurare.

3. Să înceteze represiunea, bătăile şi actele de repudiere şi alte tratamente crude, inumane şi degradante împotriva activiştilor şi societăţii cubaneze pro-democraţie.

În aşteptarea răspunsului cuvenit, date fiind circumstanţele, subsemnaţii sprijină acest document:  

Pedro Argüelles Morán
Eduardo Díaz Fleitas
Iván Hernández Carrillo
Librado Linares García
Angel J. Moya Acosta
Guido Sigler Amaya
Oscar Elías Bicet González
Diosdado González Marrero
Arnaldo Ramos Lausurique
Hector M. Maceda Gutiérrez
Félix Navarro Rodríguez
José Daniel Ferrer García

Originalul acestui document a fost depus la Ministerul de Justiţie al Cubei, la 6 iunie, 2011.    

Nota traducătorului englez: Perico înseamnă „papagal” dar în argou semnifică şi o persoană amuzantă, care spune multe bancuri. (traducere de A.G.)

O parte din mine

Imigraţia mi-a dus departe prietenii, cunoştinţele din copilărie, vecinii din locul unde m-am născut şi oameni pe care i-am salutat doar o dată sau de două ori pe stradă. Într-o bună zi mi-a luat şi unchii pe linie paternă, verii, colegii de clasă cu care am împărtăşit bucuria absolvirii şi chiar poştaşul timid care îmi aducea ziarul o dată pe săptămînă. Acum, ca şi cum nu ar fi de ajuns, s-a întors pentru mai mult, să ia şi partea cea mai apropiată mie, cea mai intimă din viaţa mea.

Îmi amintesc cînd sora mea mi-a zis că va intra într-o loterie internaţională a vizelor. Yunia a avut mereu noroc şi ştiam la ce să mă aştept de la-nceput. Maică-mea îmi povesteşte că în ziua în care a născut-o, doctorii şi asistentele şi-au făcut cruce, văzînd un copil ieşind din uter cu sacul amniotic aproape intact.

„Ai venit pe lume într-un sac”, i se spunea, ca şi cum asta ar fi garantat prosperitatea, iubirea şi fericirea. Aşa că această Insulă s-a dovedit prea mică pentru a găzdui imensul noroc al surorii mele mai mari. Acum mai bine de douăzeci de ani şi ea a ajuns la aceeaşi concluzie ca majoritatea compatrioţilor mei: cum poate cineva să se-nrădăcineze într-o ţară cînd fructele se văd atît de rar? Nici măcar nu am încercat să o conving, doar o privesc în timp ce completează actele, într-un rînd ce aşteaptă aprobarea, ştiind tot timpul că momentul plecării este aproape.

În cele din urmă, avionul ei a decolat, luînd-o şi pe singura mea nepoată, cumnatul meu şi un căţeluş rătăcit pe care nu l-au putut abandona. Maică-mea plînsese cu o zi în urmă, „Nu sunt pregătită! Nu sunt pregătită!”, în timp ce taică-meu îşi ascundea lacrimile, el pentru care „un bărbat care plînge nu mai este bărbat”.

Nimic nu te pregăteşte pentru separare, Mami, ştiind că oamenii pe care-i iubeşti sunt doar la nouăzeci de mile depărtare însă în abisul restricţiilor privind imigrarea.

Ai dreptate să jeleşti, Papa, pentru că această distanţă nu ar trebui să fie atît de definitivă, atît de deprimantă, atît de certă. (traducere de A.G.)

Cenuşiu

Sunt aproape doi ani de cînd am fost într-un spital. Ultima dată a fost în acel noiembrie cu violenţe şi răpiri, cînd spatele meu era într-o stare teribil de rea. Atunci lecţia primită a fost dură: avînd de ales între jurămîntul lui Hipocrate şi fidelitatea ideologică, mulţi doctori preferă să violeze datele private ale pacienţilor, adesea considerate cu secretele spovedaniei, decît să se opună Statului care le foloseşte. Exemplele de acest fel la televiziunea oficială din ultimele luni mi-au întărit lipsa de încredere în serviciul cubanez de sănătate publică. Aşa că mă tratez cu plante care cresc în propriul balcon, fac exerciţii zilnic pentru a evita problemele de sănătate şi mi-am cumpărat Vademecum –  o carte de referinţă pentru medici – în caz că la un moment dat voi avea nevoie să îmi prescriu singură medicamente. Dar în pofida „revoltei mele medicale”, nu mi-a scăpat deteriorarea tot mai mare a acestui sector.

Printre recentele reduceri ce vor afecta spitalele, cele mai notabile sunt legate de diagnosticare. Doctorii au primit mai puţine resurse pentru radiografii, ultra-sunete şi ecografii, pe care trebuie să le distribuie pacienţilor. Povestiri despre fracturi rezolvate fără a fi radiografiate, sau dureri abdominale ce devin atît de complicate pentru că nu se poate face o ecografie, sunt atît de obişnuite încît nu mai miră pe nimeni. O astfel de situaţie ajunge uşor la clientelism, pentru că aceia care pot oferi un cadou, sau plătesc pe ascuns, vor avea servicii medicale mai bune decît ceilalţi. Brînza oferită asistentei şi săpunul indispensabil pe care mulţi îl dau la dentist duc fără tăgadă la un tratament mai rapid şi suplimentează salariile subevaluate ale personalului medical.

Un termometru este un obiect ce lipseşte de multă vreme din rafturile farmaciilor care folosesc moneda locală, în vreme ce magazinele cu monedă forte au modelele digitale cele mai moderne. Pentru o pereche de ochelari de miopie trebuie să aştepţi luni de zile dacă apelezi la metodele subvenţionate public, sau numai 24 de ore la Miramar Optical, unde plăteşti în peso convertibili. Nici persoanele din sistem nu scapă de aceste contraste: poţi consulta cel mai competent neurochirurg din toată zona Caraibe, însă nu îţi poate da o aspirină. Acestea sunt probleme cenuşii care ne îmbolnăvesc, obosesc pacienţii, familiile lor şi  personalul medical. Nu ne rămîne decît sentimentul de privare, că un serviciu îndelung preamărit a decăzut, şi nici măcar nu ni se îngăduie să deplîngem acest lucru. (traducere de A.G.)      

Aderă, păstrează tăcerea, ucide

Abia am putut adormi noaptea trecută. Am rămas fixând tavanul dormitorului, profund neliniştită de lectura unei cărţi. „Bărbatul care iubea câinii”, romanul lui Leonardo Padura, te zguduie prin sinceritatea sa, prin critica usturătoare a Utopiei  pe care au dorit să ne-o impună. Nimeni nu poate rămâne senin după lectura ororilor Uniunii Sovietice, pe care o veneram pe vremea copilăriei. Intrigile, epurările, asasinările, exilul forţat, chiar dacă sunt scrise la persoana a treia, ar strica somnul oricui. Şi, pe lângă acestea, ne-am văzut părinţii crezând că Kremlinul este un ghid pentru proletariatul mondial; şi când ştim că preşedintele ţării noastre păstra, până nu demult, o fotografie a lui Stalin în propriul birou, atunci nu mai sunt şanse să scapi de insomnie.

Dintre toate cărţile publicate pe această insulă, îndrăznesc să spun că niciuna nu a fost mai devastatoare pentru stâlpii sistemului. Poate de aceea au distribuit doar 300 de exemplare la târgul de carte de la Havana, dintre care doar 100 au ajuns la public. E dificil, în acest moment, să cenzurezi o lucrare care a văzut lumina tiparului la un editor străin şi al cărei autor vieţuieşte pe o şosea prăfuită din Mantilla. Graţie vizibilităţii dobândite dincolo de Insulă şi din pricină că e imposibil să tot scoţi nume din cultura naţională fără ca aceasta să nu devină o foaie goală, noi, cititorii, am fost destul de norocoşi să avem aceste pagini. Asasinul lui Troţki este prezentat ca un bărbat prins în capcana obedienţei de fanatic, care credea orice îi spuneau superiorii. O poveste care ne priveşte direct, nu doar fiindcă aici s-a refugiat în ultimul an al vieţii sale Ramón Mercader.

Naratorul lui Padura ne spune că generaţia sa a fost generaţia “visătorilor, a celor
care au romanţat, acceptat şi justificat orice cu privirea îndreptată spre viitor”. Generaţia noastră a fost însă contaminată amar de frustrarea părinţilor noştri, văzând cât de puţin au realizat, cei care odată au fost în campanii de alfabetizare, care şi-au dăruit cei mai frumoşi ani, visând pentru copiii lor la o societate cu oportunităţi pentru toţi. Niciunul nu scapă nevătămat de aici, nu există nicio chimie socială care să reziste unei realităţi neînduplecate. Lunga noapte de frământări mi-a lăsat răgazul să reflectez nu numai la mizeria ascunsă sub covorul doctrinar, dar şi la faptul că multe dintre aceste metode încă ne sunt aplicate nouă şi cât de adânc a fost inculcat stalinismul în vieţile noastre.

Există unele cărţi, vă previn, care deschid ochii şi tulbură somnul pentru totdeauna. (traducere de A.G.)