Valiza mea e gata

Ca toate aeroporturile din lume, al nostru e impersonal, stresant, cu sticlă şi aluminiu peste tot. Uneori uşile se deschid şi cineva iese cu bagajele învelite în celofan. Membrii familiei ţipă, lacrimile şiroiesc pe feţele lor şi noul venit este năpădit de emoţii. În acelaşi timp, la primul etaj sunt plecările, ultimele îmbrăţişări între oameni care nu se vor mai vedea vreodată. Sunt cabine cu oficiali încruntaţi care verifică documentele. Paşaportul, viza, biletul … permisiunea de a pleca. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă cu aceia care trec pe lângă această fereastră fără „un card alb”, fără această autorizaţie înjositoare pe care noi, cubanezii, trebuie să o avem pentru a ieşi din ţară. Dar sunt prea puţine măturii, interdicţiile au loc departe de pista unde avioanele decolează.

Zvonul că mâine, vineri dimineaţa, Raul Castro ar putea anunţa o relaxare a restricţiilor de a intra şi a ieşi mi-a tulburat somnul. Paşaportul meu s-a umplut în patru ani de vize pentru alte ţări însă îi lipseşte o singură autorizaţie de a părăsi această insularitate. Optsprezece refuzuri de a călători este prea mult; mai degrabă este o vendetă personală decât exerciţiul unei reglementări birocratice. Mi-am făcut bagajele de multă vreme. Hainele s-au îngălbenit cu trecerea timpului, cadourile pentru prieteni au expirat sau sunt demodate, ziarele pe care le-aş citi sunt vechi. Dar valiza încă mă fixează din colţul dormitorului. „Când vom călători?”, îmi imaginez că mă întreabă roţile sale uzate. Şi nu pot răspunde decât că, probabil, în această vineri Parlamentul, fără vreo putere reală, va emite un decret care îmi va da acest drept, pe care trebuia să-l am dintotdeauna.

În cazul în care aşteptata „reformă a imigraţiei” va fi anunţată, îi voi verifica limitele la aeroport, trecând pe la checkpoint-urile atât de temute. Valiza şi cu mine suntem gata. Sunt nerăbdătoare să văd dacă paza va folosi butonul care deschide uşa către salonul de plecări sau va fi chemată securitatea pentru a mă ridica. (traducere de A.G.)

Anunțuri

Nelinişti

Un om singur mătură frunzele uscate pe bulevardul larg, unde nicio maşină nu merge în nicio direcţie. Se apleacă şi evită să vorbească cu cameramanul. Poate că este o pedeapsă pentru că nu a aplaudat cu suficient entuziasm la o şedinţă, poate nu s-a înclinat cu reverenţa teatrală în faţa vreunui membru al Partidului. Scena măturătorului pe strada pustie apare într-un documentar despre Coreea de Nord care circulă în reţelele noastre alternative de informaţii. O mărturie dureroasă, cu oameni îmbrăcaţi la fel, clădiri gri, depersonalizate şi statuile Liderului Etern peste tot. Iadul în miniatură ne face să răsuflăm uşuraţi, cel puţin în acest caz, că nu ne-am născut sub despotismul dinastiei Kim.

Când Fidel Castro a vizitat Pyongyang în martie 1986, el a fost întâmpinat de aproape un milion de oameni, cu mii de copii fluturând steagurile neverosimil de sincronizat. Televiziunea cubaneză a prezentat corul ce părea o singură voce, dansatorii identici, fără un fir de păr nearanjat iar cei mici cântând la vioară cu o iscusinţă surprinzătoare, într-un ritm anormal de simultan. După ce au trecut câteva luni de la această vizită, pe scenele artistice din şcolile cubaneze s-a încercat emularea acestei discipline robotice. Dar nu a fost chip să reuşească. Fata de lângă mine a aruncat mingea ei la câteva secunde după ce mingea mea deja ajunsese la podea şi pantofii abandonaţi rămâneau în spatele scenei după fiecare spectacol. Liderul Maxim trebuie să fi fost dezamăgit de purtarea haotică a poporului său, atât de diferită de genuflexiunile ritmate din faţa Secretarului general al Partidului Muncitorilor din Coreea de Nord.

Luni, imaginile a mii de oameni plângând pe străzi la moartea lui Kim Jong al II-lea readuc în memorie acei copii perfect sincronizaţi. Deşi experimentul nostru tropical nu a reuşit niciodată să ne „domesticească” ca ei, am copiat şi noi ceva din modelul coreean. Şi în acele părţi, genealogia a fost mai importantă ca voturile, iar moştenirea de sânge ne-a lăsat în 53 de ani doar doi preşedinţi, cu acelaşi nume de familie. Delfinul de acolo se numeşte Kim Jong-um; probabil că, destul de repede, ei ne vor spune că al nostru va fi Alejandro Castro Espin. Doar gândul mă face să tremur, aşa cum mi se întâmpla-n acele rânduri lungi de fetiţe care aruncau mingea în aceeaşi milisecundă.(trad. de A.G.)

Federaţia Femeilor Cubaneze nu se poate reinventa

Ai împlinit şase ani şi deja aştepţi cravata cu sloganul „Pionieri ai comunismului, veţi fi precum Che”. Mai târziu ai început liceul şi automat, fără să te-ntrebe cineva, eşti deja înscrisă în Federaţia Elevilor de Liceu. Timpul nu stă-n loc şi ai crescut, îţi calci cămaşa şi sânii încep, sub uniforma albastră, să devină vizibili. La pubertate eşti deja membră a Comitetului pentru Apărarea Revoluţiei iar apoi eşti înrolată în Federaţia Femeilor Cubaneze. Şedinţe plictisitoare, doamne urmărind să nu ajungi târziu acasă, urechi ciulite pentru a prinde şi trăda orice frază nerespectuoasă ce ţi-a scăpat.

Ţi-au ţinut nenumărate cursuri despre rolul femeii în Revoluţie, dar nici unul nu a oprit mâna soţului tău când te bătea acasă. Eşti doar un număr din lista membrilor şi, nu doar o dată, ai luat banii din cotizaţia Federaţiei Femeilor pentru a ajunge la sfârşitul lunii. Ţi-a fost greu să separi limbajul comunicărilor, pe care le citeai sprinten, de frazele de acasă, încărcate de dezgust. Acum te pricepi de minune să înăbuşi căscatul, urmare a acelor întruniri în care ei cereau „mai mult sacrificiu, mai mult angajament”. Şi, dintr-odată, totul a-nceput să pară fără sens, atât de rupt de realitate, atât de departe de alocaţia ridicolă pe care tatăl copilului tău o trimite, de şeful tău care îţi cere „favoruri” dacă vrei să îţi păstrezi slujba. Îţi dai seama că adevăratul tău discurs este ceea ce a ieşit din vasul pe jumătate gol, precum o gură deschisă, în mijlocul bucătăriei.

În ultimii cinci ani nu ai mai fost membră a Federaţiei Femeilor Cubaneze. Ce rost are o astfel de organizaţie, îţi spui acum, după ce-nţelegi că revendicările privind drepturile femeilor nu pot fi îndeplinite printr-o reprezentare atât de masculină. Noaptea trecută ai auzit la TV că Federaţia doreşte „o nouă direcţie” asupra rolului în societate, apoi îţi simţi stomacul prin mişcările circulare ale mâinilor, priveşti pereţii nevopsiţi ai casei tale şi viaţa ta în moneda naţională. Şi, în ciuda diferenţelor dintre chipul tău natural şi machiajul perfect al celor intervievaţi la ştirile din prime time, deodată te simţi mai liberă. Pentru că reportajul avea un iz de soluţie împotriva moliilor şi tu nu ai, trăieşti cu adevărat pentru prima dată în cei patruzeci de ani, fără „a aparţine” nimănui. (trad. de A.G.)

Între deriziune şi moarte

Neantul, apatia, peretele de care se sprijinea, irosindu-şi vremea. Eroul filmului “Juan al Morţii” deja era un cadavru înainte ca Havana să fie invadată de zombies, într-un oraş mort şi secret. Acest antierou ficţional îşi foloseşte creativitatea şi ingenuitatea, în toiul haosului, pentru a pune la cale o afacere înfiorătoare. „Îi ucidem pe cei dragi”, spune sloganul companiei pe care o creează cu alţi ipochimeni la fel de disfuncţionali; nişa lor de piaţă este să vâneze cadavrele vii. Un scenariu plăcut îmbină umorul şi fantezia, efectele speciale şi realitatea neretuşată. Astfel spectatorii sunt deopotrivă terorizaţi şi amuzaţi, privind imaginea Capitoliului distrus de un elicopter şi ruinarea clădirii emblematice Fosca. Râd şi se-nfioară în acelaşi timp.

Regizat de Alejandro Brugués, “Juan the Dead” stârneşte furori în capitala cubaneză. A provocat cozi interminabile în faţa cinemaurilor, unele dintre ele încheindu-se în bătaie cu poliţia şi ochi vătămaţi de sprayurile cu piper. Dar curiozitatea a întrecut, în acest caz, prudenţa. Publicul vrea să descâlcească substratul filmului, nu numai să vadă o poveste cu fiinţe luate din cele mai întunecate coşmaruri ale noastre. Şi, mai ales, scenele în care sute de persoane disperate se aruncă peste peretele Maleconului în mare – pentru a scăpa de o ţară unde putrefacţia se înstăpâneşte.

Aceste creaturi teribile au ceva din automatismul trupelor de şoc şi a gloatei dispusă mereu să îi atace pe cei care sunt diferiţi iar eroul se-nfruntă cu ele şi le poate învinge doar „distrugându-le creierul”. Juan este un personaj fără scrupule, cineva care, în propriile cuvinte, a supravieţuit după „Mariel, războiul din Angola, Perioadei Speciale şi ce a urmat după”. Astfel încât, printre râsete şi chicote, metafora se dezvăluie, devine mult mai directă. Iar în final întrebarea cinică şi explicită se rostogoleşte până la publicul ţintuit pe marginea scaunelor: Nu sunteţi voi asemenea unor cadavre, cu privirea goală în ochii neliniştiţi, precum zombies fără planuri de viitor, mergând de-a lungul bulevardului La Rampa?

Nota traducătorului englez: La Rampa este o stradă lungă de la Malecon până la mare, locul principal a ceea ce a mai rămas din viaţa de noapte a Havanei.(trad. de A.G.)

Vocabular redus

În lunga listă de cuvinte interzise din copilăria mea, două, în special, au fost cenzurate: „Drepturile Omului” şi „Crăciun”. Pe primul l-am auzit şoptit, din când în când, de bunica, care ştiuse de copacii cu ghirlande, bomboanele nuga tradiţionale şi curcan. Dar al doilea a fost murmurat dispreţuitor pentru a menţiona pe cineva care, se spunea, fusese implicat în acte contrarevoluţionare, duşmănoase. Aşa am crescut, uitând de festivităţile din ultima săptămână a anului şi crezând că răul se iţea din declaraţia adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite. Vocabularul meu segmentat a condiţionat, în cele din urmă, o atitudine civică plină de temeri şi m-am conformat din această cauză multor interdicţii.

În acest decembrie magazinele afişează lumini sclipitoare şi copaci plini de ornamente. Un Moş Crăciun, ce pare aproape fără burtă, zâmbeşte din fereastra unui centru comercial important din oraş. Oamenii se-ntâlnesc şi rostesc încântaţi de fiecare silabă expresii precum „Crăciun Fericit!”, „Fac cumpărături pentru Crăciun”, „Treci pe la noi să sărbătorim Crăciunul”. Vocabularului redus din copilăria mea i s-a dat înapoi un cuvânt, un termen blestemat de ani de zile. Dar vecina mea de alături încă spune „Ai grijă, nu te apropia prea mult, ei sunt „activişti ai drepturilor omului”. La mitingurile de repudiere, din întreaga ţară, cineva ar putea striga acum „Jos drepturile omului!” şi poliţia politică aflată la colţ să confirme prin staţie „Da, aici vine un mic grup de „activişti ai drepturilor omului”. Şi există întotdeauna un prieten, care ne cere să vorbim în şoaptă „pentru că, dacă vrei să aminteşti astfel de ‘lucruri’, este mai bine să dai volumul muzicii mai tare.”

Zăpada artificială cade pe pălăriile roşii de Crăciun, dar o ploaie torenţială o dizolvă, ploaia de intoleranţă, picăturile imense de arestări, furtunile create pe această insulă atunci când cineva îndrăzneşte doar să pronunţe termenii „drepturile omului”.

Nota traducătorului englez: Aceste fotografii de la Havana sunt focurile de artificii de Ziua Drepturilor Omului, de pe o flotilă a exilaţilor cubanezi, rămaşi în apele internaţionale pentru a-şi arăta astfel sprijinul pentru cubanezii de pe insulă care contribuie la libertate şi democraţie. (trad de A.G.)

Taguri impuse

Arhitectura a fost odinioară asemeni unei pajişti îngrijite şi bine păzite pentru a îndepărta curioşii. Palatul Adunărilor a fost locul atâtor evenimente organizate de guvern că este imposibil să îl separi de cuvântul „oficial”. A folosit şi ca sala parlamentară a Adunării Naţionale, care nu are un spaţiu propriu şi refuză să folosească camera superbă a Capitoliului din Havana. Aici, în inima guvernului şi a statului, a avut loc Forumul despre mass-media alternativă şi reţele sociale, organizat de Ministerul Afacerilor Externe. Iarba prăfuită a oricărui parc ar fi fost un loc mai bun, dar acolo participanţii ar fi dat nas în nas cu trecătorii şi cei neinvitaţi … şi asta, desigur, nu le-ar surâde.

Într-o ţară în care blogosfera alternativă şi sfera-twitter cunosc o expansiune fără precedent a avut loc o întrunire Web 2.0 fără a invita măcar o singură voce non-instituţională. A ignora existenţa „celuilalt” este cel puţin pueril; a organiza evenimente închise pentru a discuta despre reţelele sociale denotă o teamă puternică de diferenţe. Poate că, printre participanţi, de pe cinci continente, nici unul nu a fost avertizat cu privire la părtinirea ideologică a forumului. Ei au crezut cu bună credinţă că vor întâlni o gamă largă de opinii, atât de evidentă pe bloguri şi pe siteurile cubaneze create înăuntru şi în afara Insulei. Dar au descoperit un scenariu scris dinainte, unde Internetul este analizat ca o armă, o tranşee, un scut. Metodele deja epuizate ale confruntărilor politice şi a extremismului sunt acoperite acum de o mantie subţire de kilobiţi.

Este suficient să citeşti cele 14 puncte propuse după şedinţa de două zile pentru a realiza că participanţii nu au fost acolo pentru a fi ascultaţi, ci mai degrabă pentru a primi instrucţiuni. Unul dintre acorduri surprinde prin autoritarismul implicit: reglementarea folosirii zilnice a hashtag-urilor pe Twitter. Ca şi cum nu şi-ar da seama că această  redactare explicită dezvăluie lipsa de spontaneitate a campaniilor lor pe Web. Am un mesaj pentru organizatorii Forumului: seturi definite de etichete, articole comandate, post-urile impuse nu au nimic de-a face cu social media sau mass-media alternativă. Aţa albă cu care sunt cusute aceste ordine este prea evidentă. Cititorii preferă spontaneitatea individului care interacţionează orizontal cu ceilalţi, şi nu acordurile încheiate în birourile unui palat oficial, în zona cea mai oficială a acestui oraş.

Declaraţia din urma evenimentului este tradusă din textul în Cafe Fuerte. (trad. de A.G.)