Intelligentsia cubaneză

Ce este un profesor? Ce este un intelectual? Aceste întrebări m-au urmărit ani întregi, chiar înainte de a încheia studiile în filologie hispanică. Credeam la un moment dat, cu insolenţa specific adolescentină, că a fi una sau alta impune o anumită postură, gesturi, poate chiar şi un fel de a mă îmbrăca sau a fuma. Cu timpul am înţeles că erudiţia nu e necesar să fie însoţită de barbişon, de privirea arogantă, de perechea de ochelari lăsată la jumătatea nasului, nici de beretele într-o parte, atît de populare printre studenţii noştri. Cunosc oameni care au demonstrat, odată cu înţelepciunea, curajul, cunoaşterea şi spontaneitatea lor, o imensă bogăţie culturală şi o modestie nepreţuită. Mulţi dintre ei nu au o diplomă, nici nu au publicat vreo carte. Am remarcat adesea că lumea intelectualităţii cubaneze nu se structurează pe pilonii înţelepciunii, ci pe oportunism şi fidelitate ideologică. Exemplele de „distincţii onorifice” ca premii pentru militanţi curg cu nemiluita, în loc de a fi onoraţi pentru competenţele lor profesionale. De asemenea abundă, din păcate, exemplele de persoane expulzate sau trimise la munca de jos în cercetare, doar din motive politice şi nu ştiinţifice.

Dar dincolo de aparenţe, ca simbol al fraternităţii sau al demonstraţiilor de loialitate faţă de guvern cerute de atîţia dintre iluştrii noştri, există o notă recurentă a intelligentsiei naţionale: este incapacitatea lor de a face faţă unei dezbateri cu persoane din afara Insulei, care nu aparţin instituţiilor sanctificate şi create de împuterniciţii zilei; este inepţia lor cînd se confruntă într-o discuţie cu persoane care gîndesc diferit. Un profesor cubanez în vîrstă a călătorit de la Havana la San Francisco şi a permis publicului să pună întrebări la care nu s-ar fi gîndit şi pe care nu le-a auzit în propria sa ţară. A luat avionul pentru a participa la conferinţa Asociaţiei de studii latino-americane şi a acceptat să fie într-un panel cu perspective liberale, democratice şi anti-totalitare, pe care nu le-ar fi îngăduit aici. Mai mult, prezentarea sa rostită în afara graniţelor este, fără dubiu, ceva mai îndrăzneaţă şi mai critică decît ceea ce ar spune studenţilor, cititorilor săi sau colegilor din Cuba.  Totuşi,  de îndată ce pune piciorul pe teritoriul insulei, dacă este rugat să schimbe idei cu societatea civilă, opoziţia sau scena alternativă, se comportă ca şi cum nu ar auzi invitaţia sau insultă partenerii.

Îi denigrează, are o boală, cheamă în ajutor statul-tătuc să îl apere; orice, numai să nu accepte vreun dialog pe baza argumentelor şi poziţiilor, de care este atît de nevoie în ţara noastră. Pe scurt, se ascunde.

Astfel, a trecut vremea de a înţelege din dicţionare şi manuale ce este un intelectual. Nu voi descrie aici toate motivele care m-au condus la o idee extrem de personală despre cultura fiecărei persoane, dar vă voi spune ce anume contează mai mult în lista mea foarte subiectivă. Este vorba de meşteşugul unei persoane în polemici şi controverse, dispoziţia sa de a asculta chiar şi cele mai antagoniste teze sau opiniile cele mai conflictuale. Îi admir pe cei care sunt capabili să dezbată cu oponenţii lor ideologici fără a cădea în hăurile aroganţei, violenţei verbale sau ofensei personale. Nu mă interesează dacă se îmbracă în ceea ce ei pretind a fi moda intelectuală, nici dacă ei spun că sunt 100% de acord cu guvernul care, ce  coincidenţă, le plăteşte salariile. Ceea ce mă calcă pe nervi şi mă dezamăgeşte este că, asumînd poziţia lor de avangardă a cuvintelor şi gîndirii unei naţiuni, refuză să folosească cuvintele şi ideile în dezbateri, eludînd astfel angajamentul ştiinţific de a căuta adevărul luînd în seamă toate variabilele.(trad de A.G.)