Plătind prețul

Nu putem renunţa la plăcerea de a ne lăuda cu reușitele copiilor noștri și cu notele bune pe care le-au luat la un test, când oportunitatea se iveşte. Iunie vine și ne ciocnim cu un vecin sau prieten iar întrebarea obligatorie este: „Cum se descurcă copilul tău studiind pentru examenele finale?” Căldura nu mai este aşa importantă și apatia verii capătă un mister odată cu întrebările: Vor trece sau vor pica? Vor fi promovați în clasa următoare sau nu? Nopți lungi sunt petrecute rezolvând probleme de matematică, profesorii nu pot ține pasul cu atât de mulți elevi, și în afara școlilor, ei afișează listele cu clasamentele. Vortexul sfîrșitului de an ne absoarbe…dar anul acesta există numeroase schimbări.

După testarea unei noi metode educaționale după alta, acum loturi întregi de elevi, instruiți în aceste „laboratoare” de predare, au ajuns la universitate. Mă refer la aceia care, din prima zi de liceu au avut de-a face la tablă cu acei așa-numiți „profesori în curs de dezvoltare”; aceiași adolescenți care, ani de zile, au primit 60% din cursuri prin intermediul unui ecran de televizor. Fiul meu este un bun exemplu în acest sens. El a beneficiat de renunțarea la programul „licee la țară” – vești excelente – dar a suferit din cauza restructurării programului școlar, marcat de  nepotriviri, ore pierdute și slaba pregătire academică a educatorilor. A fost de asemenea afectat de ratele ridicate de abandon din rândurile cadrelor didactice, ale căror salarii rămân la nivelul simbolic, dacă nu ridicol. La asta se adaugă prezența – excesivă și continuă – a unei ideologii care pătrunde chiar și în subiecte și materiale aflate pe cât de departe de spectrul politic, pe cât este posibil.

Aceste vânturi aduc acum adevărate furtuni. Lipsa calității educaționale se lovește de o rigoare crescândă în examenele finale pentru liceu. Rezultatul: școli întregi unde abia sunt capabili să treacă 3 sau 4 studenți; grupuri complete care trebuie să se înghesuie  și să dea testul pentru a doua oară, și uneori chiar pentru a treia oară; părinți pe marginea colapsului nervos când află că „inteligentul” lor copil nici măcar nu știe teorema lui Pitagora. Față de lipsa de control vine mâna fermă; sistemul delirant de învățământ începe să se aşeze. Dar nu vorbim despre numere aici, ci despre tinerii a căror educaţie a fost mult sub ceea ce apare acum la testare. Oameni pentru care voluntariatul și experimentarea școlară s-au dovedit un eşec. (traducere de Adina Cincu)

Anunțuri

Bunăvoință?

Am avut momente când era la modă să închizi ușa, să-ți acoperi urechile, să le închizi telefonul altora. Perioade întregi în istoria noastră națională când dialogul era sinonim cu abandonul și schimbul de idei era un fel de a admite înfrângerea. Din fericire, zilnic, în discursul diferitelor grupuri din societatea civilă, în lucrările academice și în editorialele din numeroase reviste, și chiar in declarațiile guvernării, se vorbește tot mai mult despre nevoia de dezbatere. Suntem înconjurați de fraze precum „acceptă diferențele”, „schimbă opinii”, „toți să participe la viitorul național” și afirmații precum „soluțiile se nasc numai din dialog”. Ai putea spune că trăim în vremuri în care a-ți arăta talentul pentru discuție a devenit “politic corect” în Cuba. Dar cuvintele nu sunt suficiente, intenția de a dezbate trebuie realizată, trebuie să fie mai mult decât o simplă expresie purtată de vânt.

În paralel cu tendința de a confrunta problemele noastre presante din multiple unghiuri, există și un curent care hrănește respingerea celuilalt. Astfel unii academicieni sugerează că anumiți cetățeni nu au suficientă educație pentru a schimba impresii cu ei; Oficialii partidului fac aluzie la eterna amenințare din străinătate pentru a-i discredita pe cei pe care îi consideră incomozi; confruntați cu opinii discordante, multe voci acuză că ele nu sunt „proactive”, nici „nu se gândesc la națiune”; aceia invitați la un eveniment alternativ insinuează că participarea lor ar fi o capcană pentru a-i compromite politic. Printre simpatizanții ideologiei oficiale, mulți impută criticilor lor relele intenții „de dreapta”, iar cei care au microfonul la televiziunea națională nu-l vor împărți cu ceilalți, spunând că „ei vor să bombardeze Havana”. Pe scurt, povestea fără sfârșit. Strigând printre surzi.

Ceea ce ei nu realizează este că ei pot să inventeze mereu motive pentru a arde poduri, a trânti uși și pentru a râde de cei care își exprimă dezacordul. Ei vor găsi întotdeauna motive pentru a nu include anumite nume pe listele celor vrednici de a participa la un eveniment sau de a avea un spațiu într-o anumită publicație. Ei vor fi întotdeauna capabili să fabrice o portiță morală sau etică pentru a exclude pe cineva ca oponent legitim. Pentru că atunci când nu vrei dialog este posibil să declari contrariul, dar mai devreme sau mai târziu, viața va dezvălui frica ta reală de a sta jos pentru a discuta. Suntem într-o etapă în viața noastră națională în care nu mai există stilul în care îți acoperi urechile, ci se obişnuieşte să spui că asculți, când de fapt, porți dopuri de urechi pentru a-ți proteja creierul de aceste opinii diferite dăunătoare… (traducere de Adina Cincu)