Mi-e milă de birocraţii decăzuţi

Nu-mi pare rău pentru burghezul decăzut.

Şi când mă gândesc că mă vor face să-mi pară rău,

Strâng din dinţi şi închid ochii.

Nicolás Guillén

Nu l-am mai văzut de ani. Aproape de 5 ani. Am mers la filme împreună când eu aveam 17 ani şi era prezentat filmul “JFK” pe marele ecran la Yara. Primele note ale chitarei sale răsunau în sufrageria casei noastre, într-o zi pe care încă mi-o amintesc. El a evocat de asemenea, colectarea mucurilor de ţigară de pe podea în acei ani în care cu greu împachetai o ţigară în hârtia fină din cartea de telefon. Am râs, pentru că deşi acelea erau vremuri de sărăcie – mare sărăcie – am avut privilegiul să facem parte dintr-un grup incredibil de prieteni, toţi creativi, susţinători… rebeli. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat, aşa cum se întâmplă de obicei. Tatăl lui a fost bine plasat în structura de putere, şi familia sa nu a vrut să aibă nimic de a face cu acei “protestatari nebuni de la etajul 14” Ultima dată când ne-am întâlnit, el conducea un nou model de maşină şi locuia deja în Vedado.

Cu câteva zile în urmă a sunat. Amabil şi afectuos ca întotdeauna, a încercat să abordeze, cu cuvinte, o prietenie pe care distanţa şi lipsa contactului au slăbit-o. A spus că tatăl său a fost demis într-una dintre epurările anti-corupție. Nu l-au trimis la închisoare, dar l-au obligat să se retragă înainte de a ajunge în faţa instanţei de judecată. Întreaga reţea de favoruri, influenţă şi relaţii, cultivată de-a lungul anilor prin frecventarea oficialilor şi ambasadorilor, s-a prăbuşit. Cineva care a fost un bărbat încrezător a căzut într-o criză emoţională, unii vecini au încetat să-l mai salute şi colegii săi de la Minister i-au întors spatele. A trecut de la a fi vedeta în Comitetul sau pentru Apărarea Revoluţiei, la a fi o ţintă a controlului de către şeful său de supraveghere.

Ca şi cum nu ar fi fost suficientă dezonoarea, vechiul nostru prieten ne-a spus că în mijlocul acestui tumult, tatăl lui a fost diagnosticat cu cancer. Acum e în tratament şi “trebuie să stea la coadă pentru chimioterapie ca orice alt pacient… fără privilegii acum”, vocea de la telefon a confirmat. Abia mai are bani pentru a-şi plăti gazele şi soţia sa a îmbătrânit brusc. M-am simţit prost pentru familia lui, trist, dar am reflectat că acum, ei înşişi experimentează –și pentru motive foarte diferite – ceea ce acei “nebuni de la etajul 14” au suferit de-a lungul anilor. Stigmatizarea, privirile aruncate peste umăr, râsul sarcastic al informatorilor, neputinţa. Lăsând toate astea deoparte, mărturisesc că îmi este milă de birocraţii decăzuţi. (traducere de Adina Cincu)

Anunțuri

Odihneşte-te în pace, Oswaldo Payá

Nimeni nu ar trebui să moară înainte de a-şi vedea visele împlinite. Cu moartea lui Oswaldo Payá (1952-2012), Cuba a suferit o pierdere dramatică pentru prezentul şi una irecuperabilă pentru viitorul său. Nu a fost doar o persoană exemplară, un tată iubitor şi un catolic fervent, care şi-a dat ultima suflare ieri, duminică, ci şi un cetăţean de neînlocuit pentru naţiunea noastră. Tenacitatea sa ne inspira încă de când eram adolescentă, când el, spre deosebire de mulţi alţii, nu s-a ferit să îşi afirme credinţa. Apoi, în 1998, responsabilitatea sa civică s-a arătat în fondarea Mişcării Creştine de Eliberare, iar, mai târziu, în iniţiativa cunoscută ca Proiectul Varela.

Îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, imaginea lui Paya în faţa Adunării Naţionale a Poporului în acea dată de 10 martie, 2002. Cutiile cu cele 10.000 de semnături erau în braţele sale, predate ulterior infamului Parlament cubanez. Răspunsul oficial ar fi fost o reformă legală, o patetică „mumificare constituţională”, ce ne-ar fi legat „irevocabil” de actualul sistem. Dar disidentul bătăliilor nesfîrşite nu a fost convins şi, doi ani mai târziu, el şi un alt grup de activişti au prezentat încă 14.000 de semnături. Au solicitat să se organizeze un referundum pentru a permite libertatea de asociere, de expresie, a presei, măsuri economice şi o amnistie pentru eliberarea tuturor prizonierilor politici. Cu lipsa de măsură ce l-a caracterizat, guvernul lui Fidel Castro a reacţionat prin arestările din Primăvara Neagră din 2003. Peste 40 de membri ai Mişcării de Eliberare Creştine au fost condamnaţi în acel martie fatidic.

Deşi nu a fost arestat atunci, ani întregi Payá a fost sub supraveghere permanentă, a fost victima marşurilor de repudiere şi ameninţărilor. Rareori a pierdut prilejul să denunţe condiţiile de încarcerare a unui disident, sau vreo altă convingere greşită. Nu l-am văzut niciodată pierzându-şi controlul sau, de asemenea, insultându-şi oponenţii politici. Marea lecţie pe care ne-a lăsat-o a fost serenitatea sa, pacifismul, supraordonarea eticii peste diferenţe, convingerea că prin acţiune civică şi reacţie legalistă o Cubă inclusivă este mai aproape de noi. Odihneşte-te în pace, sau, mai bine, eliberat. (trad. de A.G.)