Mi-e milă de birocraţii decăzuţi

Nu-mi pare rău pentru burghezul decăzut.

Şi când mă gândesc că mă vor face să-mi pară rău,

Strâng din dinţi şi închid ochii.

Nicolás Guillén

Nu l-am mai văzut de ani. Aproape de 5 ani. Am mers la filme împreună când eu aveam 17 ani şi era prezentat filmul “JFK” pe marele ecran la Yara. Primele note ale chitarei sale răsunau în sufrageria casei noastre, într-o zi pe care încă mi-o amintesc. El a evocat de asemenea, colectarea mucurilor de ţigară de pe podea în acei ani în care cu greu împachetai o ţigară în hârtia fină din cartea de telefon. Am râs, pentru că deşi acelea erau vremuri de sărăcie – mare sărăcie – am avut privilegiul să facem parte dintr-un grup incredibil de prieteni, toţi creativi, susţinători… rebeli. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat, aşa cum se întâmplă de obicei. Tatăl lui a fost bine plasat în structura de putere, şi familia sa nu a vrut să aibă nimic de a face cu acei “protestatari nebuni de la etajul 14” Ultima dată când ne-am întâlnit, el conducea un nou model de maşină şi locuia deja în Vedado.

Cu câteva zile în urmă a sunat. Amabil şi afectuos ca întotdeauna, a încercat să abordeze, cu cuvinte, o prietenie pe care distanţa şi lipsa contactului au slăbit-o. A spus că tatăl său a fost demis într-una dintre epurările anti-corupție. Nu l-au trimis la închisoare, dar l-au obligat să se retragă înainte de a ajunge în faţa instanţei de judecată. Întreaga reţea de favoruri, influenţă şi relaţii, cultivată de-a lungul anilor prin frecventarea oficialilor şi ambasadorilor, s-a prăbuşit. Cineva care a fost un bărbat încrezător a căzut într-o criză emoţională, unii vecini au încetat să-l mai salute şi colegii săi de la Minister i-au întors spatele. A trecut de la a fi vedeta în Comitetul sau pentru Apărarea Revoluţiei, la a fi o ţintă a controlului de către şeful său de supraveghere.

Ca şi cum nu ar fi fost suficientă dezonoarea, vechiul nostru prieten ne-a spus că în mijlocul acestui tumult, tatăl lui a fost diagnosticat cu cancer. Acum e în tratament şi “trebuie să stea la coadă pentru chimioterapie ca orice alt pacient… fără privilegii acum”, vocea de la telefon a confirmat. Abia mai are bani pentru a-şi plăti gazele şi soţia sa a îmbătrânit brusc. M-am simţit prost pentru familia lui, trist, dar am reflectat că acum, ei înşişi experimentează –și pentru motive foarte diferite – ceea ce acei “nebuni de la etajul 14” au suferit de-a lungul anilor. Stigmatizarea, privirile aruncate peste umăr, râsul sarcastic al informatorilor, neputinţa. Lăsând toate astea deoparte, mărturisesc că îmi este milă de birocraţii decăzuţi. (traducere de Adina Cincu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s