A supravieţui

 

Lumina este difuză, camera îngustă, iar murmurul lui Santo Suarez se aude prin pereţi. Pe pat se află o femeie slabă, numai piele şi os, cu mâinile îngheţate şi cu o voce ce abia se aude. Martha Beatriz Roque a intrat în greva foamei acum o săptămână. Am venit la ea imediat ce am auzit, deşi eram presată de treburile vieţii cotidiene; dar chipul ei poartă seninătatea timpului şi a experienţei. Ea este acolo, la fel de fragilă ca o fetiţă, atât de uşoară încât aş putea să o ridic şi să o adorm pe picioarele mele. Mă surprinde claritatea ei, maniera categorică în care îmi explică refuzul de a mânca. Fiecare cuvânt pe care reuşeşte să îl pronunţe cu atâta intensitate – nu pare să vină dintr-un corp atât de slăbit.
Nu credeam că voi mai fi vreodată la căpătâiul unei persoane aflate în greva foamei. Falsul optimism că tot timpul viitor trebuie să fie mai bun, m-a făcut să cred că Guillermo Fariñas, cu coastele sale proeminente şi gura uscată, ar fi ultimul dizident care ar apela la înfometare ca formă de revendicare civică. Dar la doi ani după acele 134 de zile fără mâncare, văd încă o dată stomacurile aplatizate şi culoarea palidă a celor care refuză să mănânce. De data aceasta sunt deja 28 de oameni în întreaga ţară şi motivaţia lor este, încă o dată, neputinţa individului confruntat cu o legalitate mult prea marcată de ideologie. Din cauza lipsei altor căi de a contesta guvernul, intestinele se golesc singure ca metodă de protest şi rebeliune. Din păcate, tot ce ne-au lăsat pentru a ne face auziţi sunt pielea, oasele şi pereţii stomacului.
Înainte de a pleca din casa Marthei Beatriz am sfătuit-o – “trebuie să supravieţuieşti acestui regim, trebuie să rămâi în viaţă”. Şi m-am dus în stradă, învăluită în acea vinovăţie şi în acea responsabilitate pe care ar trebui să le simtă fiecare cubanez în faţa unui eveniment atât de trist. “A supravieţui, a supravieţui” mă tot gândeam când discutam cu familia lui Jorge Vázquez Chaviano, care trebuia să fie eliberat pe 9 septembrie şi a cărui eliberare este cerută de toţi cei intraţi în greva foamei. “A supravieţui, a supravieţui” îmi repetam, la primirea rapoartelor despre deteriorarea fizică a celorlalţi grevişti. “A supravieţui, a supravieţui”, mi-am spus văzând la televizor chipurile celor care, în ţara aceasta, au transformat dezacordul într-un delict şi protestul civic într-o trădare. “A supravieţui, a supravieţui, le vom supravieţui”, mi-am promis. Dar poate că este prea târziu pentru asta. (traducere de Adina Cincu)

Anunțuri

Ceva mai mult decât simple numere

Doi tineri zâmbitori explică într-o reclamă la televizor avantajele recensământului (populaţiei şi caselor). Ei vorbesc despre nevoia de a avea statistici actualizate şi fiabile despre societatea noastră. Pentru a încheia scurtul spot publicitar, ei cânta în cor o frază în care pretind că “Între 15 şi 24 septembrie îi vom număra pe toţi”. Asta face ca imediat privitorul să-şi dea seama că a ne număra nu este pentru ei acelaşi lucru cu a conta pe noi. Dar dincolo de “scăpările freudiene”, care sunt evidente în limbajul oficial, preocuparea ne conduce pe un alt drum. Cubanezii nu au încredere în inspecţii, noi suntem foarte suspicioşi pe numărătorile şi anchetele din casele noastre. Împărţim existenţa noastră între zona legală şi publică, şi cealaltă, marcată de ilegalităţi necesare supravieţuirii. Asta este principala explicaţie pentru care noi nu vedem cu ochi buni sondajele.
În alte condiţii, un recensământ nu ar trebui să ne îngrijoreze ci să ne bucure. Pentru că este un instrument statistic care oferă cetăţenilor date despre ei înşişi. Numărul de case, câţi locuitori de un gen sau altul, rata de creştere a populaţiei… şi alte multe cifre care arată realizările şi deficienţele unei naţiuni. Cu toate acestea, în cazul ţării noastre, este foarte dificil să separi un simplu inventar de controlul consecvent al Statului pe care îl generează. Imposibil să nu legi o anchetă – oricât de inocentă şi anonimă pare – de reversul său cel mai temut: supravegherea. În special în ceea ce priveşte toate obiectele şi resursele de “provenienţă îndoielnică” care stau la baza existenţei noastre zilnice. Astfel, o bună parte din Cubanezi vor ajunge să mintă la multe întrebări adresate de recenzori şi alţii vor refuza să participe la recensământ. Rezultatele finale, atunci, vor fi un amestec de aproximări, omisiuni şi minciuni oferite de către mulţi dintre respondenţi pentru a evita dezvăluirea realităţii a ceea ce sunt sau a ceea ce au. După chestionarea câtorva prieteni şi vecini, mi-am dat seama că oamenii nu sunt dispuşi să mărturisească tot ceea ce Biroul Naţional de Statistică vrea să afle. O prietenă, care a reuşit să-şi repare casa din profitul obţinut din vânzarea ilegală de haine, mi-a explicat, fără jenă, “Voi pune televizorul cu ecran plat în dormitor şi îi voi spune fiului meu să-şi ascundă laptop-ul”. Ea a adăugat imediat, “Când ne vor întreba din ce trăim, le voi spune că din cei 420 de pesos cubanezi (mai puţin de 20 $) pe care soţul meu îi câştigă în fiecare lună” Şi apoi, “Aaa… şi dacă mă vor întreba despre marca frigiderului meu, îi voi minţi în faţă şi le voi spune că este un Haier Chinezesc… deşi din sufragerie poţi vedea logo-ul Coreei de Sud”. Dar cel mai complicat pentru ea va fi dacă o vor întreba despre fratele ei, soţia acestuia şi fetiţa lor, care vor încerca să nu fie acasă când vin recenzorii, pentru că aceştia trăiesc ilegal în Havana. Când recenzorii vor pleca, ei vor avea cu siguranţă o idee foarte diferită asupra standardului şi modului de viaţă al viclenei mele prietene. Şi asta este exact ceea ce vrea ea, ca ei să creadă că negrul este alb, sus este jos, şi astăzi este mâine. Pentru că încă de mică a fost învăţată că a spune adevărul înseamnă să te individualizezi şi că a oferi informaţii Statului înseamnă să te auto-incriminezi. (traducere de Adina Cincu)