Ceva mai mult decât simple numere

Doi tineri zâmbitori explică într-o reclamă la televizor avantajele recensământului (populaţiei şi caselor). Ei vorbesc despre nevoia de a avea statistici actualizate şi fiabile despre societatea noastră. Pentru a încheia scurtul spot publicitar, ei cânta în cor o frază în care pretind că “Între 15 şi 24 septembrie îi vom număra pe toţi”. Asta face ca imediat privitorul să-şi dea seama că a ne număra nu este pentru ei acelaşi lucru cu a conta pe noi. Dar dincolo de “scăpările freudiene”, care sunt evidente în limbajul oficial, preocuparea ne conduce pe un alt drum. Cubanezii nu au încredere în inspecţii, noi suntem foarte suspicioşi pe numărătorile şi anchetele din casele noastre. Împărţim existenţa noastră între zona legală şi publică, şi cealaltă, marcată de ilegalităţi necesare supravieţuirii. Asta este principala explicaţie pentru care noi nu vedem cu ochi buni sondajele.
În alte condiţii, un recensământ nu ar trebui să ne îngrijoreze ci să ne bucure. Pentru că este un instrument statistic care oferă cetăţenilor date despre ei înşişi. Numărul de case, câţi locuitori de un gen sau altul, rata de creştere a populaţiei… şi alte multe cifre care arată realizările şi deficienţele unei naţiuni. Cu toate acestea, în cazul ţării noastre, este foarte dificil să separi un simplu inventar de controlul consecvent al Statului pe care îl generează. Imposibil să nu legi o anchetă – oricât de inocentă şi anonimă pare – de reversul său cel mai temut: supravegherea. În special în ceea ce priveşte toate obiectele şi resursele de “provenienţă îndoielnică” care stau la baza existenţei noastre zilnice. Astfel, o bună parte din Cubanezi vor ajunge să mintă la multe întrebări adresate de recenzori şi alţii vor refuza să participe la recensământ. Rezultatele finale, atunci, vor fi un amestec de aproximări, omisiuni şi minciuni oferite de către mulţi dintre respondenţi pentru a evita dezvăluirea realităţii a ceea ce sunt sau a ceea ce au. După chestionarea câtorva prieteni şi vecini, mi-am dat seama că oamenii nu sunt dispuşi să mărturisească tot ceea ce Biroul Naţional de Statistică vrea să afle. O prietenă, care a reuşit să-şi repare casa din profitul obţinut din vânzarea ilegală de haine, mi-a explicat, fără jenă, “Voi pune televizorul cu ecran plat în dormitor şi îi voi spune fiului meu să-şi ascundă laptop-ul”. Ea a adăugat imediat, “Când ne vor întreba din ce trăim, le voi spune că din cei 420 de pesos cubanezi (mai puţin de 20 $) pe care soţul meu îi câştigă în fiecare lună” Şi apoi, “Aaa… şi dacă mă vor întreba despre marca frigiderului meu, îi voi minţi în faţă şi le voi spune că este un Haier Chinezesc… deşi din sufragerie poţi vedea logo-ul Coreei de Sud”. Dar cel mai complicat pentru ea va fi dacă o vor întreba despre fratele ei, soţia acestuia şi fetiţa lor, care vor încerca să nu fie acasă când vin recenzorii, pentru că aceştia trăiesc ilegal în Havana. Când recenzorii vor pleca, ei vor avea cu siguranţă o idee foarte diferită asupra standardului şi modului de viaţă al viclenei mele prietene. Şi asta este exact ceea ce vrea ea, ca ei să creadă că negrul este alb, sus este jos, şi astăzi este mâine. Pentru că încă de mică a fost învăţată că a spune adevărul înseamnă să te individualizezi şi că a oferi informaţii Statului înseamnă să te auto-incriminezi. (traducere de Adina Cincu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s