Reforme lingvistice

metalenguajeNu te îngrijora, cititorule, acest articol nu este despre ceea ce crezi. Nu este un apel de la Academia Regală pentru Limba Spaniolă de a grăbi procesul de acceptare a noilor termeni, nici măcar o cerere de a reduce complexitatea pronunţiei spaniole. Nimic din toate astea. A trecut ceva vreme de cînd am lăsat în cui roba de filolog iar acum ştiu mai multe despre biţi şi tweeturi decît despre silabe şi conjugări. Vorbesc în schimb de acea turnură specifică, folosită în Cuba pentru a descrie fenomenele economice, politice şi sociale. “Reformele” pe care le experimentăm par să se întîmple mai mult în lingvistică şi semantică decît în realitatea concretă. Voi oferi cîteva exemple… nu dispera.

În ţara noastră a fost făcut public un apel de “modernizare a modelului socialist” prin măsuri care doar adaugă sistemului elementele unei economii de piaţă. Ceea ce se numeşte “autoangajare” este cunoscut în alte părţi ale lumii ca “sectorul privat”. Nici cei fără slujbă nu sunt numiţi cu termenul corespunzător, ci ei sunt numiţi “muncitori disponibili”, un mod foarte sfios de a descrie drama şomerilor. În spitale, cînd ei reduc numărul tehnicienilor de raze-X şi ultrasunete, acest fapt e explicat ca oportunitate de “a mări diagnoza clinică”. Ceea ce, tradus pe şleau, înseamnă că doctorul trebuie să descopere cu proprii ochi şi mîini orice, de la o fractură la o hemoragie internă.

În discursul oficial, frustrarea populară faţă de reforme este pur şi simplu un semn de “neînţelegere şi indisciplină”. Dacă, în plus, dezacordul duce la proteste în stradă, atunci participanţii nu sunt “revoltaţi” şi nici “proletarii nu îşi cer drepturile”, ci ei sunt “mercenari” şi “contrarevoluţionari”. Pe această Insulă, expresia “poporul” se află între multele pseudonime ale autorităţilor, aşă că îţi poţi imagina confuzia pe care o creează. Cînd citeşti “prin decizia poporului suveran” sau “cu participarea întregului popor”, poţi înlocui subiectul fiecărei fraze cu “Partidul Comunist”. Nici epidemia de holeră nu poate fi menţionată cu cele şase litere, deoarece ziarul Granma deja a impus fraza “o boală de diaree acută”. Iar acele cartiere sărace ce se întind la periferia societăţii, nici să nu vă treacă prin minte să le numiţi favele sau mahalale. Ele sunt, în semantica distorsionată ce ne împresoară, “comunităţi cu venituri reduse”.

Nici eu, nici tu nu înţelegem nimic. Un limbaj meta a pus stăpînire pe vieţile noastre şi niciun cuvînt nu mai este ceea ce pare. Dar crede-mă, cititorule, şi “nu e panică”, adică cum am spune noi zilnic “situaţia e îngrijorătoare”. (traducere de Laura Dănescu )

Rumplestiltskin

6 oct  1rumpelstiltskin_by_xxdrmad-d3hrk2b1Transpiraţia celor trei femei care m-au pus în maşina de poliţie s-a impregnat în piele şi persistă în nări. Imense, zdrahone, fără milă, ele m-au dus într-o cameră fără ferestre unde ventilatorul ciobit era orientat doar înspre ele. Una dintre ele m-a privit cu un dispreţ aparte. Poate că chipul meu îi amintea de cineva din trecut: un duşman la şcoală, o mamă despotică, un iubit pierdut. Nu ştiu. Ceea ce îmi amintesc într-adevăr este că în seara de 5 octombrie privirea ei voia să mă distrugă. Ea a fost cea care m-a pipăit sub fustă cu o mare plăcere, iar celelalte două femei-poliţist m-au înşfăcat pentru “control”. Scopul acestui control, mai degrabă decît a căuta vreun obiect ascuns, a fost să mă facă să mă simt violată, neajutorată, molestată.

La fiecare şase ore mi-au schimbat gardienii. La schimbul de noapte erau mai puţin stricţi, dar m-am închis în tăcerea mea şi nu am răspuns la întrebările lor. Am evitat să mă gîndesc la mine. Am ales să îmi spun “Ţi-au luat totul, chiar şi agrafa care îţi ţine părul, dar  – ce percheziţie ridicolă –  nu au fost în stare să îţi ia lumea interioară”. Aşă că am decis să mă refugiez, în orele lungi de detenţie ilegală, în singurul lucru rămas: memoriile mele. Camera dorea să pară ordonată şi curată, dar peste tot ceva era murdar sau stricat. Podeaua cu dale de granit era acoperită cu un strat măricel de jeg acumulat. Am privit îndelung figurile alcătuite din pietricelele din podea şi cercurile de mizerie. După ceva timp, din această constelaţie s-au iţit chipuri. Personaje au prins viaţă pe tavanul zgrunţuros al celulei mele din secţia de poliţie din Bayamo.

Dintr-un colţ a apărut silueta deşirată a lui Don Quijote, într-altul vedeam profilul simplu al lui Bobo de Eduardo Abela – acel nebun isteţ care îşi bătea joc de dictatura Machado. Nişte ochi oblici, conturaţi de mortar şi pietriş, semănau incredibil de bine cu protagonistul filmului Avatar. Am izbucnit în rîs şi eternii mei gardieni au început să creadă că refuzul mîncării şi apei mi-a prăjit literalmente creierii. Am zărit în granitul iregular Cocoşatul de la Notre-Dame şi figura delicată a lui Gandalf. Dar cea mai proeminentă, dintre aceste forme ce au apărut din podeaua dură, era una şi mai intensă ce părea să ţopăie şi să rîdă chiar în faţa mea. Poate că era efectul setei şi foamei, nu ştiu adevărul. Un pitic cu o barbă lungă şi o privire cinică, rîzînd şiret.

Era Rumplestiltskin, vedeta unei poveşti pentru copii în care regina este obligată să ghicească numele său complicat şi, dacă nu reuşeşte, să îi dea elfului despotic ce are mai de preţ: propriul fiu. Ce caută acest personaj în mijlocul detenţiei mele temporare? De ce îl văd pe el dintre atîtea referinţe vizuale acumulate în viaţa mea? Am intuit imediat răspunsul. “Eşti Rumplestilskin” am strigat în voce tare şi gorgonele supraveghetoare m-au privit îngrijorate. “Eşti Rumplestilskin”, am repetat, “şi îţi ştiu numele. Eşti la fel ca dictatorii şi îndată ce noi le spunem pe nume, asta începe să-i distrugă” (traducere de Ana Maria Rusu).