Două monede, două realitaţi

26 oct   1382821391_elementosDoamna numără monedele înainte să iasă din casă: are cincizeci şi cinci cenţi de pesos convertibili. E echivalentul salariului unei zile întregi de muncă şi abia dacă ocupă o mică parte din buzunarul său. Deja ştie ce o să-şi cumpere… ceea ce îşi cumpără mereu. Are destui bani pentru două cuburi de bulion cu gust de pui şi pentru un săpun de baie. Aşa deci, opt ore de muncă îi servesc ca să dea puţin gust orezului şi să reusească să facă ceva spumă în baie. Aparţine acelei Cube care încă calculează fiecare preţ în moneda natională – peso-ul cubanez – o parte a ţării care nu primeşte bani din afară, nu are nici privilegii, nici familie în străinătate, nici afaceri private şi nici nu se ocupă cu ilegalitaţi.

Chiar înainte să ajungă la magazin ca să îşi cumpere cubuleţele de Maggi, se opreşte şi se uită la cei ce beau bere în cofetarie. Fiecare doză din acea băutură răcoritoare echivalează cu două zile de muncă. Cu toate astea, localul e plin, umplut de cupluri sau grupuri de bărbaţi care vorbesc tare, beau, degustă mîncare. Este cealaltă Cubă, cu moneda tare, cu părinţi în străinătate, cu firme pe cont propriu sau cu sursă de venit ilicită. Abisul între cele două e aşa de profund, discrepanţa aşa de mare, încît par să existe în paralel, făra să se intersecteze. Au frici personale şi vise diferite.

Cînd s-a anunţat săptămîna asta eradicarea dualităţii monetare, cele două ţări ce converg pe această insulă au reacţionat diferit. Cuba ce trăieşte din salarii mizerabile a simţit că în sfîrşit începe să se pună punct unei injustiţii. Sunt cei ce nu pot nici măcar să îşi printeze o poză de la ziua de naştere, să plătească un taxi comun sau să îşi imagineze să călătorească pe undeva. Pentru ei, tot procesul de unificare a monedelor aduce doar speranță, căci mai rău de atîta nu se poate. Cealaltă ţară, cea în pesos convertibili, a primit vestea asta cu mare precauţie. Cum se va modifica schimbul valutar în raport cu dolarul sau euro? Cît se va devaloriza puterea de cumpărare a celor ce azi trăiesc mai bine?… gîndea pragmatic.

Într-o societate în care abisurile sociale sunt din ce în ce mai insondabile şi inegalităţile economice cresc, nici o măsură nu ajută pe toată lumea, nici o facilitare nu le îmbunătăţeşte viaţa tuturora. Douăzeci de ani de schizofrenie monetară au creat şi două emisfere, două lumi. Rămîne de văzut dacă un simplu schimb de bancnote va putea apropia cele două lumi care sunt incluse în realitatea noastră, cele două dimensiuni. Dacă  doamna care mănîncă, aproape mereu, orez cu un cub de supă se va aşeza într-o zi în cofetărie şi să ceară o bere. (traducere de la Larisa Sioneriu)

Havana, Havana, fîntînile au dispărut

16 oct  1381942991_fuente_habanaSunt în acelaşi parc în care, acum treizeci de ani, eu şi cu soră-mea fugeam şi ne jucam. Două fete fac piruete la fel ca noi pe vremuri şi se ascund după tufişuri. Cu toate astea, există ceva foarte diferit în deja-vu-ul ăsta: lipseşte fîntîna cu acel sunet de ploaie căzînd pe marmură. Cu mici excepţii, o privilește foarte asemănătoare se repeta în fiecare din piaţele Havanei. Lipsă, neglijenţă sau politică urbană, nimeni nu o poate explica, dar în ultimele decade, oraşul ăsta a pierdut prezenţa umedă a fîntînilor sale.

Ghidată după memoria mea, am hotărît sa fac un tur al apelor. Pe colţul dintre Belascoain şi Carlos III, din acel iaz unde ne înecam mîinile, şi uneori şi picioarele, a mai rămas doar un rezervor gol. La cîteva străzi mai încolo, nişte fiare oxidate semnalează locul unde a fost cîndva una dintre cele mai efemere fîntîni pe care mi le amintesc. Abia dacă a durat cîteva săptămani după ce au inaugurat-o cu acte oficiale, discurs şi toate cele. Cunoscut ca ‘Bideu-ul lui Paulina’, lîngă Ciudad Deportiva, acum ploile torenţiale îl transformă într-un lac verde cu mormoloci. Să nu mai vorbim de Fîntîna Tinereţii – bătrînă şi lipsită de graţie – atît de aproape de mare şi atît de departe de splendoarea sa de altădată.

Într-o investigare sumară a motivului pentru care oraşul ăsta şi-a pierdut atîtea surse, am aflat răspunsuri diferite și revelatoare: ‘Problema e că s-au furat pompele ce asigurau circuitul apei’ mi-a zis un funcţionar. Într-un alt loc, un angajat m-a asigurat deranjat: ‘A trebuit să o închidem, că unii îşi făceau baie aici, cum nu au duşuri la ei acasă’. Cea mai simpatică a fost o doamnă care mă privea cu ochi mari în timp ce îmi reproşa: ‘Auzi, dar ce memorie extraordinara ai, fîntîna asta nu mai merge de zeci de ani’. În centrul din Plaza Vieja se ridică una din puţinele fîntîni care încă mai funcţionează şi care a fost înconjurată de un gard impunător, ca să împiedice ca vecinii să ia cu găleata preţiosul lichid. Mi-am terminat turul apei deşertice la cunoscuta fîntînă La India, care e şi ea, fără un strop de H2O.

Ca locuitori ai acestui oraş, trebuie să facem ceva ca fiii noştri să poată experimenta frumuseţea parcurilor cu fîntînă. Știu că altele sunt priorităţile care trebuie rezolvate, dar cît de gri este asfaltul, cît de solitara e o mică piaţă şi cît de înăbuşitoare e căldura fără sunetul apei ce sare pe piatră. (traducere de Larisa Sioneriu)

 

Miligramul prodigios

6 OCT  -  1381107789_miligramo_prodigiosoCînd eram în liceu, două cuvinte din arsenalul de insulte m-au șocat. Unul dintre ele era ”auto-suficient”. Stigmatul său se origina în procesele tip mea culpa, necesare acceptării în Uniunea Tinerilor Comuniști, în care candidații se criticau pe ei înșiși pentru a nu se fi comportat, întotdeauna, ca parte a colectivului. Alt termen peiorativ era ”conștient” sau ”în cunoștință de cauză”, care, în contextul amintit, se referea la cineva prea intelectual, prea devotat cărților, prea angajat în educație. Studenții buni erau etichetați ”super-conștienți” iar liderii naturali care apăreau în fiece grup erau și ei marcați de auto-suficiență. Mai bine să nu excelezi, să nu se supra-ostenești… ne avertizau aceste imprecații.

Elogiul mediocrității individuale dă naștere la societăți mediocre. A critica pe cei talentați și cu spirit antreprenorial zădăcrnicește dezvoltarea unei națiuni. Capitalul profesional nu se construiește doar cu titluri, diplome și certificate post-doctorale, ci cu o nevoie ivită într-o societate ce prețuiește cunoașterea. E, de asemenea, imperativ ca inteligența să nu fie ceva de ascuns, cu sfială sau rușine. Suntem cu toții, în mod potențial, cercetători sau pionieri ai cunoașterii în căutarea unui mediu care ne respectă capacitățile. O țară de cercetători ar trebui să aducă în prim-plan laboratoarele și vaccinurile sale; de asemenea, să se asigure că cetățenii obișnuiți pot patenta descoperirile lor și pot fi recompensați, atît material, cît și spiritual, pentru spiritul inovativ.

Sunt multe titluri universitare în Cuba însă atîta vreme cît acești oameni nu au recunoașterea socială și legală, sau salariile proporționale cu munca lor, greu ne-am putea numi o națiune a științei. E trist că ridicăm mai multe statui și numim mai multe piețe după numele celor care au ținut machete și arme în mînă decît după acele persoane care au salvat vieți cu microscopul și seringile lor. Miligramul prodigios* de cunoaștere necesită un mediu în care se poate multiplica. Acel sol fertil care poartă germenii educației, viziunea unei vieți mai bune prin cunoaștere științifică și catalizatorul esențial al libertății. (traducere de AG)

*”O furnică, cenzurată pentru încărcăturile prea subtile și desele devieri, a găsit într-o dimineață, pe cînd se rătăcea încă o dată de la drum, un miligram prodigios. Fără a se gîndi la consecințele descoperirii sale, a luat miligramul și l-a urcat în spate. Din fericire, era povara perfectă pentru ea. Greutatea ideală a acelui obiect i-a dat o energie ciudată: precum greutatea aripilor la păsări”(Fragment din ”Miligramul prodigios”, de Juan José Arreola, Complete Works, Mexico, Alfaguara, 1997)

 

Cîteva grame de bebeluş

baby  -  1380898991_onzasI-a cusut pantalonului o căptuşeală dublă în zona mai joasă. Suficient cît să încapă acolo laptele praf ce-l scoate pe furiş din fabrică. Pînă acum nu a avut probleme niciodată, dar, din cînd în cînd, aduc un paznic nou şi atunci trebuie să evite cîteva zile să ducă ceva acasă. Niciodată nu l-a interesat din punct de vedere profesional munca lui în fabrica de lapte, dar nu ar schimba-o pentru nimic. Locului ăsta de muncă, unde lucrează la împachetare, îi datorează serbarea împlinirii vîrstei de 15 ani a fiicei sale (un eveniment foarte imporatant în cultura cubaneză), noul acoperiş al casei, mica motocicletă cu care se deplasează prin tot oraşul. Are un loc de muncă invidiat de mulţi. O muncă pe care ar putea-o face oricine cu şase clase, dar care e invidiată de profesori universitari, experţi, pînă şi de oameni de ştiinţă. Are un loc de muncă de unde se poate fura.

Ingenuitatea şi ilegalitatea merg mîna în mîna cînd vine vorba de a-şi cîștiga existenţa. Furtunuri băgate sub cămaşa în care se transportă alcoolul scos din distilerii. Țigări de foi sustrase pe sub masă cînd camera de supraveghere e orientată spre altă direcție. Brutari care adaugă mai multă drojdie ca să iasă aluatul disproporţionat şi în felul ăsta să revîndă făina. Taximetrişti care sunt experţi în a fenta ceasul de taxare; vînzători care fură cîte puţin din fiecare cutie de detergent; ţărani care adaugă cîteva pietre în fiecare sac de fasole… ca să cîntărească mai mult. O creativitate înclinată spre a frauda Statul şi clientul se extinde pe toată insula.

Cu toate astea, dintre toate căile elaborate şi viclene pentru ‘a se descurca’ pe care le cunosc, există una care le întrece pe toate în mod remarcabil. O ştiu de la o prietenă care a născut un bebeluş sub greutatea normală într-o maternitate din Havana. Atît mama, cît şi bebeluşul ar fi trebuit să rămînă în spital pînă cînd copilul ar fi pus în greutate cîteva sute de grame. Procesul decurgea încet şi noua mamă era disperată să se întoarcă acasă. Baia nu avea apă, mîncarea era groaznică şi în fiecare zi familia ei trebuia să facă mari sacrificii ca să îi aducă alimente și haine curate. Culmea, prietena mea vedea cum ceilalţi bebeluşi născuţi sub greutatea normală îşi reveneau rapid. I-a povestit disperarea ei unei alte paciente şi asta i-a răspuns rîzînd: ‘Păi tu chiar eşti prostuţă. Tu nu ştii că asistenta vinde sutele de grame în plus?’. Doamna aceea în halat alb, care fugea din salon în salon în fiecare dimineaţă, lua bani ca să înregistreze gramaje mai mari în dosarul medical. Vindea grame inexistente de bebeluş. Ce afacere!

După ce am auzit povestea asta, nu mă mai surprinde nimic despre multiplele feluri în care cubanezii ‘se descurcă’ să supravieţuiască. (traducere de Larisa Sioneriu)