În stilul Cuba Magazine

Ne cerem scuze, nu avem subtitluri pentru acest video. Articolul 53 din Constituția cubaneză (menționat în video) spune:

Art.53. Cetățenii au libertatea cuvîntului și a presei pentru a promova obiectivele societății socialiste. Condițiile materiale pentru exercitarea acestui drept sunt asigurate prin faptul că presa, radioul, televiziunea și alte mijloace mass media sunt proprietate de stat sau socială și nu pot fi niciodată proprietate privată. În felul acesta, folosința lor este în serviciul exclusiv al clasei muncitoare și în interesul societății.

Reinaldo rareori vorbește despre experiența sa ca jurnalist în presa oficială și, cînd se întîmplă, în tonul său se amestecă frustrarea și un sentiment de împăcare. Prima vine de la responsabilitatea fabricării atîtor și atîtor stereotipuri, a doua are legătură cu faptul că odată cu demiterea sa de la ziarul Juvented Rebelde (Tineretul Rebel) vine și eliberarea sa. Revista Cuba International Magazine ocupă un loc special în memoria sa, sunt aproape cinsprezece ani petrecuți aici.

Acasă, noi am creat o întreagă categorie de știri cu numele acestei publicații. Cînd un corespondent local vorbește la TV despre minunile unei fabricii de baterii, fără a menționa cîte se produc de fapt, ne uităm, rîdem și ne spunem: ”În cel mai rău stil al Cuba Magazine”. Dacă găsim un articol de presă ilustrînd viața unui orășel de provincie în culori roz-bonbon, facem legătura cu perspectiva editorială, care a adus și continuă să provoace atît de mult rău.

Mayerín, spre deosebire de Reinaldo, tocmai a terminat Facultatea de Comunicare Socială. Uneori mă sună de la un telefon public să îmi povestească despre ultimul său articol, publicat pe un site digital cu care colaborează. ”Ai remarcat”, mă-ntreabă, ”ce am reușit să strecor în linia a treia din paragraful doi”? Așa că verific actul de vitejie al prietenului meu reporter și văd că în loc să scrie ”iubitul nostru și invincibil Comandant Suprem”, a scris doar ”Fidel Castro”. Ține-o tot așa!

Cîteva generații de profesioniști ai informației au fost obligați să muncească înfruntînd cenzura, propaganda ideologică și aplauzele puterii. Realitatea edulcorată, folosirea presei naționale ca o vitrină a falselor realizări și saturarea ziarelor cu imaginea distorsionată și cosmetizată a Cubei – acestea sunt cîteva dintre păcatele presei noastre naționale. Dacă aceste deformații lasă un gust amar pentru cititori și spectatori, pentru breasla jurnaliștilor efectul se resimte și mai acut.

Cei care ne informează sfîrșesc prin a prostitua propriile cuvinte pentru a scăpa de belele sau pentru a cîștiga diverse avantaje, iar prestigiul social al reporterului se prăbușește și presa devine un instrument de dominare politică. Orice jurnalist, care visa în copilărie să dea în vileag vreun scandal sau să investigheze un eveniment pînă la ultimele consecințe, acum nu are de ales decît între a sulemeni în continuare realitatea sau a sparge ușa, fiind etichetat ca non-jurnalist de guvern. (trad. AG)

Anunțuri

Bunăvoință?

Am avut momente când era la modă să închizi ușa, să-ți acoperi urechile, să le închizi telefonul altora. Perioade întregi în istoria noastră națională când dialogul era sinonim cu abandonul și schimbul de idei era un fel de a admite înfrângerea. Din fericire, zilnic, în discursul diferitelor grupuri din societatea civilă, în lucrările academice și în editorialele din numeroase reviste, și chiar in declarațiile guvernării, se vorbește tot mai mult despre nevoia de dezbatere. Suntem înconjurați de fraze precum „acceptă diferențele”, „schimbă opinii”, „toți să participe la viitorul național” și afirmații precum „soluțiile se nasc numai din dialog”. Ai putea spune că trăim în vremuri în care a-ți arăta talentul pentru discuție a devenit “politic corect” în Cuba. Dar cuvintele nu sunt suficiente, intenția de a dezbate trebuie realizată, trebuie să fie mai mult decât o simplă expresie purtată de vânt.

În paralel cu tendința de a confrunta problemele noastre presante din multiple unghiuri, există și un curent care hrănește respingerea celuilalt. Astfel unii academicieni sugerează că anumiți cetățeni nu au suficientă educație pentru a schimba impresii cu ei; Oficialii partidului fac aluzie la eterna amenințare din străinătate pentru a-i discredita pe cei pe care îi consideră incomozi; confruntați cu opinii discordante, multe voci acuză că ele nu sunt „proactive”, nici „nu se gândesc la națiune”; aceia invitați la un eveniment alternativ insinuează că participarea lor ar fi o capcană pentru a-i compromite politic. Printre simpatizanții ideologiei oficiale, mulți impută criticilor lor relele intenții „de dreapta”, iar cei care au microfonul la televiziunea națională nu-l vor împărți cu ceilalți, spunând că „ei vor să bombardeze Havana”. Pe scurt, povestea fără sfârșit. Strigând printre surzi.

Ceea ce ei nu realizează este că ei pot să inventeze mereu motive pentru a arde poduri, a trânti uși și pentru a râde de cei care își exprimă dezacordul. Ei vor găsi întotdeauna motive pentru a nu include anumite nume pe listele celor vrednici de a participa la un eveniment sau de a avea un spațiu într-o anumită publicație. Ei vor fi întotdeauna capabili să fabrice o portiță morală sau etică pentru a exclude pe cineva ca oponent legitim. Pentru că atunci când nu vrei dialog este posibil să declari contrariul, dar mai devreme sau mai târziu, viața va dezvălui frica ta reală de a sta jos pentru a discuta. Suntem într-o etapă în viața noastră națională în care nu mai există stilul în care îți acoperi urechile, ci se obişnuieşte să spui că asculți, când de fapt, porți dopuri de urechi pentru a-ți proteja creierul de aceste opinii diferite dăunătoare… (traducere de Adina Cincu)

Un bun intelectual

Pierdut în metaforă, un bun intelectual evită să se apropie de realitatea prin care voinţa universală va face opera sa mai transcendentă decât cea locală. El ascunde într-un pasaj simbolic al piesei de teatru, în parabola unui vers sau în figura puţin vizibilă dintr-un colţ al tabloului său acea doză de critică care îi va permite mai târziu să strige că „el nu a tăcut niciodată”. El ştie foarte bine ce e cenzura, cum corodează simularea şi frica munca sa, însă răspunde ţâfnos oricui îi aminteşte acest lucru. Ce ai vrea? Să mă duc să lucrez în construcţii? El scuipă pe oricine îi critică concesiile excesive. Preferă să aleagă eroticul în locul politicului, trecutul înaintea prezentului, să recreeze clasicii decât contemporanii săi. Odinioară numele său era pe lista neagră, apoi pe lista cenuşie, dar acum este ţinut la mare preţ şi îi dau medalii. Are acces la internet de acasă şi de câţiva ani se bucură de weekend-uri cu toate cheltuielile incluse într-un hotel din Varadero.

Un bun intelectual are un dosar pentru viză la Departamentul pentru Statele Unite, dar în acea zi a venit cu pălărie şi ochelari de soare, sperând că nu va fi recunoscut. Ţine conferinţe şi face turul universităţilor din „Imperiu”, încercând să-şi moduleze discursul, ca să nu fie prea învechit într-un loc şi prea liberal într-altul. Când vin delegaţii străine, îi place să fie în apropiere, să invite acasă câte un musafir, să se joace puţin cu emoţiile lor astfel încât să i se ofere o invitaţie oriunde în lume… pentru că, la urma urmei, „e de netrăit aici”. El are o antena-satelit bine ascunsă în ultima sa cameră, dar atunci când discută cu colegii săi, pretinde că a văzut ştirile naţionale seara trecută, sau emisiunea Masa Rotundă marţea trecută. Un prieten îi înmânează cópii ale acelor pagini interzise pe care nu le-ar fi introdus niciodată, din teamă, în propriul său calculator.

Un bun intelectual este foarte tăcut în timp ce aşteaptă răspunsul la cererea pentru ieşire din ţară, şi, când se întoarce, se poartă cuminte, să-i fie autorizată şi excursia următoare. Se pare că orice fel de activism sau poziţionare politică evidentă este doar pentru aceia care nu au talentul său la peniţă sau pensulă. Se uită de sus la aceia care îşi irosesc vremea în discuţii despre „reforme”, „schimbări” şi alte nimicuri. Dar, după ce bea câteva pahare, se-ntreabă dacă a ajuns pe culmile artistice graţie talentului său real sau din cauza exilului în masă al celor care ar fi putut fi competitorii săi. Bine păstrat într-un sertar se află cântecul acela în care renunţă la orice mască, poemul acela în care este complet nud sau acel ţipăt pe care odată l-a pictat. Deoarece un bun intelectual nu este vreodată descompus, nu se implică vreodată în pasiunile sociale, niciodată nu se rătăceşte în stradă. (traducere de A.G.)