În stilul Cuba Magazine

Ne cerem scuze, nu avem subtitluri pentru acest video. Articolul 53 din Constituția cubaneză (menționat în video) spune:

Art.53. Cetățenii au libertatea cuvîntului și a presei pentru a promova obiectivele societății socialiste. Condițiile materiale pentru exercitarea acestui drept sunt asigurate prin faptul că presa, radioul, televiziunea și alte mijloace mass media sunt proprietate de stat sau socială și nu pot fi niciodată proprietate privată. În felul acesta, folosința lor este în serviciul exclusiv al clasei muncitoare și în interesul societății.

Reinaldo rareori vorbește despre experiența sa ca jurnalist în presa oficială și, cînd se întîmplă, în tonul său se amestecă frustrarea și un sentiment de împăcare. Prima vine de la responsabilitatea fabricării atîtor și atîtor stereotipuri, a doua are legătură cu faptul că odată cu demiterea sa de la ziarul Juvented Rebelde (Tineretul Rebel) vine și eliberarea sa. Revista Cuba International Magazine ocupă un loc special în memoria sa, sunt aproape cinsprezece ani petrecuți aici.

Acasă, noi am creat o întreagă categorie de știri cu numele acestei publicații. Cînd un corespondent local vorbește la TV despre minunile unei fabricii de baterii, fără a menționa cîte se produc de fapt, ne uităm, rîdem și ne spunem: ”În cel mai rău stil al Cuba Magazine”. Dacă găsim un articol de presă ilustrînd viața unui orășel de provincie în culori roz-bonbon, facem legătura cu perspectiva editorială, care a adus și continuă să provoace atît de mult rău.

Mayerín, spre deosebire de Reinaldo, tocmai a terminat Facultatea de Comunicare Socială. Uneori mă sună de la un telefon public să îmi povestească despre ultimul său articol, publicat pe un site digital cu care colaborează. ”Ai remarcat”, mă-ntreabă, ”ce am reușit să strecor în linia a treia din paragraful doi”? Așa că verific actul de vitejie al prietenului meu reporter și văd că în loc să scrie ”iubitul nostru și invincibil Comandant Suprem”, a scris doar ”Fidel Castro”. Ține-o tot așa!

Cîteva generații de profesioniști ai informației au fost obligați să muncească înfruntînd cenzura, propaganda ideologică și aplauzele puterii. Realitatea edulcorată, folosirea presei naționale ca o vitrină a falselor realizări și saturarea ziarelor cu imaginea distorsionată și cosmetizată a Cubei – acestea sunt cîteva dintre păcatele presei noastre naționale. Dacă aceste deformații lasă un gust amar pentru cititori și spectatori, pentru breasla jurnaliștilor efectul se resimte și mai acut.

Cei care ne informează sfîrșesc prin a prostitua propriile cuvinte pentru a scăpa de belele sau pentru a cîștiga diverse avantaje, iar prestigiul social al reporterului se prăbușește și presa devine un instrument de dominare politică. Orice jurnalist, care visa în copilărie să dea în vileag vreun scandal sau să investigheze un eveniment pînă la ultimele consecințe, acum nu are de ales decît între a sulemeni în continuare realitatea sau a sparge ușa, fiind etichetat ca non-jurnalist de guvern. (trad. AG)

Ceva mai mult decât simple numere

Doi tineri zâmbitori explică într-o reclamă la televizor avantajele recensământului (populaţiei şi caselor). Ei vorbesc despre nevoia de a avea statistici actualizate şi fiabile despre societatea noastră. Pentru a încheia scurtul spot publicitar, ei cânta în cor o frază în care pretind că “Între 15 şi 24 septembrie îi vom număra pe toţi”. Asta face ca imediat privitorul să-şi dea seama că a ne număra nu este pentru ei acelaşi lucru cu a conta pe noi. Dar dincolo de “scăpările freudiene”, care sunt evidente în limbajul oficial, preocuparea ne conduce pe un alt drum. Cubanezii nu au încredere în inspecţii, noi suntem foarte suspicioşi pe numărătorile şi anchetele din casele noastre. Împărţim existenţa noastră între zona legală şi publică, şi cealaltă, marcată de ilegalităţi necesare supravieţuirii. Asta este principala explicaţie pentru care noi nu vedem cu ochi buni sondajele.
În alte condiţii, un recensământ nu ar trebui să ne îngrijoreze ci să ne bucure. Pentru că este un instrument statistic care oferă cetăţenilor date despre ei înşişi. Numărul de case, câţi locuitori de un gen sau altul, rata de creştere a populaţiei… şi alte multe cifre care arată realizările şi deficienţele unei naţiuni. Cu toate acestea, în cazul ţării noastre, este foarte dificil să separi un simplu inventar de controlul consecvent al Statului pe care îl generează. Imposibil să nu legi o anchetă – oricât de inocentă şi anonimă pare – de reversul său cel mai temut: supravegherea. În special în ceea ce priveşte toate obiectele şi resursele de “provenienţă îndoielnică” care stau la baza existenţei noastre zilnice. Astfel, o bună parte din Cubanezi vor ajunge să mintă la multe întrebări adresate de recenzori şi alţii vor refuza să participe la recensământ. Rezultatele finale, atunci, vor fi un amestec de aproximări, omisiuni şi minciuni oferite de către mulţi dintre respondenţi pentru a evita dezvăluirea realităţii a ceea ce sunt sau a ceea ce au. După chestionarea câtorva prieteni şi vecini, mi-am dat seama că oamenii nu sunt dispuşi să mărturisească tot ceea ce Biroul Naţional de Statistică vrea să afle. O prietenă, care a reuşit să-şi repare casa din profitul obţinut din vânzarea ilegală de haine, mi-a explicat, fără jenă, “Voi pune televizorul cu ecran plat în dormitor şi îi voi spune fiului meu să-şi ascundă laptop-ul”. Ea a adăugat imediat, “Când ne vor întreba din ce trăim, le voi spune că din cei 420 de pesos cubanezi (mai puţin de 20 $) pe care soţul meu îi câştigă în fiecare lună” Şi apoi, “Aaa… şi dacă mă vor întreba despre marca frigiderului meu, îi voi minţi în faţă şi le voi spune că este un Haier Chinezesc… deşi din sufragerie poţi vedea logo-ul Coreei de Sud”. Dar cel mai complicat pentru ea va fi dacă o vor întreba despre fratele ei, soţia acestuia şi fetiţa lor, care vor încerca să nu fie acasă când vin recenzorii, pentru că aceştia trăiesc ilegal în Havana. Când recenzorii vor pleca, ei vor avea cu siguranţă o idee foarte diferită asupra standardului şi modului de viaţă al viclenei mele prietene. Şi asta este exact ceea ce vrea ea, ca ei să creadă că negrul este alb, sus este jos, şi astăzi este mâine. Pentru că încă de mică a fost învăţată că a spune adevărul înseamnă să te individualizezi şi că a oferi informaţii Statului înseamnă să te auto-incriminezi. (traducere de Adina Cincu)

Din nou, Maria

Toate femeile din arborele meu genealogic au numele Maria. Şi eu, însă doar ca al doilea nume, într-un amestec disonant de modernitate şi tradiţie. Port acest “Y” extravagant în contradicţie cu cele mai obişnuite nume de femeie. Astfel că Mariile au fost tot timpul în viaţa mea: una m-a adus pe lume, alta, cu părul grizonat şi o tuse tabacică, m-a însoţit la şcoală în prima zi şi m-am jucat cu păpuşile împreună cu o soră care poartă acelaşi nume. Mulţi ani mai târziu, în Zurich, una dintre ele mi-a deschis uşile librăriei şi am putut lucra înconjurată de literatură şi iubire. Acum o nouă Maria mi-a venit în ajutor, deşi nu am cunoscut-o niciodată personal.
A început să traducă textele mele în engleză acum mai bine de patru ani. Fără să ştie prea bine spaniola la început, Maria José s-a străduit să transpună gândurile mele de fiecare zi în limba ei nativă. Primele ei întrebări după ce a citit postările mele era foarte drăguţe… “Ce este o malanga?” “Cât valorează un peso?” “Ce este o cola?”, pentru că acest inginer al tălmăcirii nu se teme să pună întrebări, nici nu crede că e ridicol să întrebi ceva când nu ştii. Şi exact asta mi-a plăcut la ea dintru început, modestia ei. Când cineva ia contact cu lumea academică, unde fiecare face paradă de cunoştinţele sale şi îşi ascunde golurile, a te întâlni cu oameni sinceri, fără vreo urmă de vanitate, te reconfortează.
Cu multe investigaţii pe internet, multe eforturi, această femeie, trecută acum de cinzeci de ani, a creat o reţea de sprijin de traducători în jurul blogosferei alternative cubaneze. A început ajutându-mă la blog, apoi şi-a extins energiile către multe alte spaţii virtuale care ridică problemele Insulei. Naşa din depărtare a acestor fini neobosiţi, MJ povesteşte cum s-a schimbat viaţa ei de când s-a-mbarcat în această aventură. Şi nu osteneşte deloc. Caută traducători în franceză, maghiară, polonă sau japoneză; subtitrează interviurile; dă o mână de ajutor la promovarea cărţilor; merge în universităţile americane să expună experienţa ei şi îi rămâne timp pentru profesie, să aibă grijă de părinţi şi fiică. Sunt norocoasă. O altă Maria răbdătoare şi generoasă a venit în viaţa mea, încă o dată şi ea face parte din familia mea chiar dacă nu apare în arborele genealogic. (trad. de AG)

Odihneşte-te în pace, Oswaldo Payá

Nimeni nu ar trebui să moară înainte de a-şi vedea visele împlinite. Cu moartea lui Oswaldo Payá (1952-2012), Cuba a suferit o pierdere dramatică pentru prezentul şi una irecuperabilă pentru viitorul său. Nu a fost doar o persoană exemplară, un tată iubitor şi un catolic fervent, care şi-a dat ultima suflare ieri, duminică, ci şi un cetăţean de neînlocuit pentru naţiunea noastră. Tenacitatea sa ne inspira încă de când eram adolescentă, când el, spre deosebire de mulţi alţii, nu s-a ferit să îşi afirme credinţa. Apoi, în 1998, responsabilitatea sa civică s-a arătat în fondarea Mişcării Creştine de Eliberare, iar, mai târziu, în iniţiativa cunoscută ca Proiectul Varela.

Îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, imaginea lui Paya în faţa Adunării Naţionale a Poporului în acea dată de 10 martie, 2002. Cutiile cu cele 10.000 de semnături erau în braţele sale, predate ulterior infamului Parlament cubanez. Răspunsul oficial ar fi fost o reformă legală, o patetică „mumificare constituţională”, ce ne-ar fi legat „irevocabil” de actualul sistem. Dar disidentul bătăliilor nesfîrşite nu a fost convins şi, doi ani mai târziu, el şi un alt grup de activişti au prezentat încă 14.000 de semnături. Au solicitat să se organizeze un referundum pentru a permite libertatea de asociere, de expresie, a presei, măsuri economice şi o amnistie pentru eliberarea tuturor prizonierilor politici. Cu lipsa de măsură ce l-a caracterizat, guvernul lui Fidel Castro a reacţionat prin arestările din Primăvara Neagră din 2003. Peste 40 de membri ai Mişcării de Eliberare Creştine au fost condamnaţi în acel martie fatidic.

Deşi nu a fost arestat atunci, ani întregi Payá a fost sub supraveghere permanentă, a fost victima marşurilor de repudiere şi ameninţărilor. Rareori a pierdut prilejul să denunţe condiţiile de încarcerare a unui disident, sau vreo altă convingere greşită. Nu l-am văzut niciodată pierzându-şi controlul sau, de asemenea, insultându-şi oponenţii politici. Marea lecţie pe care ne-a lăsat-o a fost serenitatea sa, pacifismul, supraordonarea eticii peste diferenţe, convingerea că prin acţiune civică şi reacţie legalistă o Cubă inclusivă este mai aproape de noi. Odihneşte-te în pace, sau, mai bine, eliberat. (trad. de A.G.)

Şi clitoris, şi drepturi

Uneori cu intenţii bune – alteori, mai puţin bune – cineva încearcă să-mi reducă la tăcere plângerile despre machismul din ţara mea, spunându-mi „Femeile cubaneze nu o duc atât de rău … cele din unele naţiuni africane, unde sunt supuse la ablaţiune (operaţii de îndepărtare a unui membru), stau mult mai rău”. Ca argument, e o lovitură sub centură, mă doare în pântece, mă pune în legătura cu strigătul unei adolescente neajutorate, mutilată, supusă la acelaşi chin de către propria familie. Dar drepturile femeilor nu ar trebui reduse doar la puterea de a-şi menţine integritatea fizică şi de a-şi apăra capacitatea biologică de a simţi plăcere. Clitorisul nu este singurul lucru pe care îl putem pierde, există o listă lungă de posibilităţi sociale, economice şi politice care ne sunt furate de sub nas. Cum trăiesc într-o ţară unde metodele protestului civic au fost retezate şi demonizate, îndrăznesc să ofer în acest blog o listă de ilegalităţi împotriva femeilor care încă există.

•    Nu ne permit să fondăm organizaţii ale femeilor, unde să ne putem uni şi reprezenta pe noi înşine – grupuri care să nu fie canale de transmisie de la guvernare către cetăţeni, aşa cum se întâmplă, din păcate, cu Federaţia Femeilor Cubaneze.
•    Când vorbesc despre femei în clasa politică, e clar că ele nu au nici un fel de putere reală, ci sunt acolo pentru a îndeplini cote sau sarcini specifice (genului feminin).
•    Stema Federatiei Femeilor Cubaneze (FFC) – singura organizaţie de acest fel permisă de lege – prezintă o siluetă cu o carabină pe umărul ei într-o aluzie clară a mamei ca soldat, a femeii ca piesă a conflictului beligerant născocit de sus.
•    Absenţa din presa naţională a raportărilor despre violenţa domestică nu îi elimină prezenţa reală. Liniştea nu îl opreşte pe agresor să lovească. În paginile ziarelor noastre ar trebui să se găsească şi aceste poveşti de abuz, pentru că altfel nu vom înţelege că avem o problemă serioasă a atacurilor violente, redusă la tăcere între pereţii atâtor cămine.
•    Unde se poate duce o soţie când este lovită de soţul ei? De ce nu există adăposturi sau de ce media nu publică unde se află aceste refugii pentru femei abuzate?
•    Procuratul scutecelor de unică folosinţă este aproape un lux în societatea asta. Majoritatea noilor mame încă trebuie să folosească o bună parte din timpul lor să spele hainele de bebeluş de mână. Orice emancipare are nevoie de o infrastructură materială de libertate, altfel va ramâne în această calitate doar în sloganuri şi motto-uri.
•    Preţurile mari ale tuturor produselor necesare pentru sarcină şi maternitate sunt, de asemenea, un factor ce influenţează rata scăzută a naşterilor. Un pătuţ cu saltea costă echivalentul a 90$ într-un stat în care salariul mediu lunar nu depăşeşte 20$.
•    Pensia alimentară pe care un tată trebuie să o asigure copiilor săi după un divorţ – aşa cum este stipulat în lege – nu trece de echivalentul a 3$ pe lună în multe cazuri, drept urmare o femeie nu poate acoperi costurile pentru creşte copiii.
•    Preţurile extrem de crescute ale mâncării, în raport cu veniturile, ţin femeile cubaneze lipite de cuptoare, timp în care efectuează piruete economice pentru a pune o farfurie cu mâncare pe masă.
•    După atâtea slogane despre emancipare şi egalitate, noi, femeile cubaneze, suntem lăsate cu o zi dublă de muncă şi cu duzini de cerinţe birocratice copleşitoare. E de ajuns să mergi afară pentru a vedea efectele acestei poveri în exces: majoritatea femeilor peste 40 de ani au chipurile amare, nu îşi fac planuri de viitor, nu merg cu prietenele la un bar şi nu au un mod de „evadare” de familiile lor şi de plictiseală.
•    Când o femeie decide să critice guvernul, îi este imediat reamintit că poartă fustă; este acuzată de imoralitate, infidelitate faţă de soţul ei, fiind manipulată de o minte masculină şi este etichetată drept “prostituată”, “arogantă”, “târfă”, oricâte insulte discriminatorii îşi pot imagina.
•    Nu poţi încerca să eliberezi un grup social specific într-o societate constrânsă de lipsa drepturilor. A fi femeie în Cuba zilelor de astăzi înseamnă a suferi aceste lipsuri de două ori.

Pe scurt, vrem să avem şi clitoris, şi drepturi, să simţim plăcere şi să ne exprimăm opiniile, să fim cunoscute pentru fustele noastre dar în special pentru ideile noastre.(traducere de Miruna Spătaru)

Un bun intelectual

Pierdut în metaforă, un bun intelectual evită să se apropie de realitatea prin care voinţa universală va face opera sa mai transcendentă decât cea locală. El ascunde într-un pasaj simbolic al piesei de teatru, în parabola unui vers sau în figura puţin vizibilă dintr-un colţ al tabloului său acea doză de critică care îi va permite mai târziu să strige că „el nu a tăcut niciodată”. El ştie foarte bine ce e cenzura, cum corodează simularea şi frica munca sa, însă răspunde ţâfnos oricui îi aminteşte acest lucru. Ce ai vrea? Să mă duc să lucrez în construcţii? El scuipă pe oricine îi critică concesiile excesive. Preferă să aleagă eroticul în locul politicului, trecutul înaintea prezentului, să recreeze clasicii decât contemporanii săi. Odinioară numele său era pe lista neagră, apoi pe lista cenuşie, dar acum este ţinut la mare preţ şi îi dau medalii. Are acces la internet de acasă şi de câţiva ani se bucură de weekend-uri cu toate cheltuielile incluse într-un hotel din Varadero.

Un bun intelectual are un dosar pentru viză la Departamentul pentru Statele Unite, dar în acea zi a venit cu pălărie şi ochelari de soare, sperând că nu va fi recunoscut. Ţine conferinţe şi face turul universităţilor din „Imperiu”, încercând să-şi moduleze discursul, ca să nu fie prea învechit într-un loc şi prea liberal într-altul. Când vin delegaţii străine, îi place să fie în apropiere, să invite acasă câte un musafir, să se joace puţin cu emoţiile lor astfel încât să i se ofere o invitaţie oriunde în lume… pentru că, la urma urmei, „e de netrăit aici”. El are o antena-satelit bine ascunsă în ultima sa cameră, dar atunci când discută cu colegii săi, pretinde că a văzut ştirile naţionale seara trecută, sau emisiunea Masa Rotundă marţea trecută. Un prieten îi înmânează cópii ale acelor pagini interzise pe care nu le-ar fi introdus niciodată, din teamă, în propriul său calculator.

Un bun intelectual este foarte tăcut în timp ce aşteaptă răspunsul la cererea pentru ieşire din ţară, şi, când se întoarce, se poartă cuminte, să-i fie autorizată şi excursia următoare. Se pare că orice fel de activism sau poziţionare politică evidentă este doar pentru aceia care nu au talentul său la peniţă sau pensulă. Se uită de sus la aceia care îşi irosesc vremea în discuţii despre „reforme”, „schimbări” şi alte nimicuri. Dar, după ce bea câteva pahare, se-ntreabă dacă a ajuns pe culmile artistice graţie talentului său real sau din cauza exilului în masă al celor care ar fi putut fi competitorii săi. Bine păstrat într-un sertar se află cântecul acela în care renunţă la orice mască, poemul acela în care este complet nud sau acel ţipăt pe care odată l-a pictat. Deoarece un bun intelectual nu este vreodată descompus, nu se implică vreodată în pasiunile sociale, niciodată nu se rătăceşte în stradă. (traducere de A.G.)