Cîteva grame de bebeluş

baby  -  1380898991_onzasI-a cusut pantalonului o căptuşeală dublă în zona mai joasă. Suficient cît să încapă acolo laptele praf ce-l scoate pe furiş din fabrică. Pînă acum nu a avut probleme niciodată, dar, din cînd în cînd, aduc un paznic nou şi atunci trebuie să evite cîteva zile să ducă ceva acasă. Niciodată nu l-a interesat din punct de vedere profesional munca lui în fabrica de lapte, dar nu ar schimba-o pentru nimic. Locului ăsta de muncă, unde lucrează la împachetare, îi datorează serbarea împlinirii vîrstei de 15 ani a fiicei sale (un eveniment foarte imporatant în cultura cubaneză), noul acoperiş al casei, mica motocicletă cu care se deplasează prin tot oraşul. Are un loc de muncă invidiat de mulţi. O muncă pe care ar putea-o face oricine cu şase clase, dar care e invidiată de profesori universitari, experţi, pînă şi de oameni de ştiinţă. Are un loc de muncă de unde se poate fura.

Ingenuitatea şi ilegalitatea merg mîna în mîna cînd vine vorba de a-şi cîștiga existenţa. Furtunuri băgate sub cămaşa în care se transportă alcoolul scos din distilerii. Țigări de foi sustrase pe sub masă cînd camera de supraveghere e orientată spre altă direcție. Brutari care adaugă mai multă drojdie ca să iasă aluatul disproporţionat şi în felul ăsta să revîndă făina. Taximetrişti care sunt experţi în a fenta ceasul de taxare; vînzători care fură cîte puţin din fiecare cutie de detergent; ţărani care adaugă cîteva pietre în fiecare sac de fasole… ca să cîntărească mai mult. O creativitate înclinată spre a frauda Statul şi clientul se extinde pe toată insula.

Cu toate astea, dintre toate căile elaborate şi viclene pentru ‘a se descurca’ pe care le cunosc, există una care le întrece pe toate în mod remarcabil. O ştiu de la o prietenă care a născut un bebeluş sub greutatea normală într-o maternitate din Havana. Atît mama, cît şi bebeluşul ar fi trebuit să rămînă în spital pînă cînd copilul ar fi pus în greutate cîteva sute de grame. Procesul decurgea încet şi noua mamă era disperată să se întoarcă acasă. Baia nu avea apă, mîncarea era groaznică şi în fiecare zi familia ei trebuia să facă mari sacrificii ca să îi aducă alimente și haine curate. Culmea, prietena mea vedea cum ceilalţi bebeluşi născuţi sub greutatea normală îşi reveneau rapid. I-a povestit disperarea ei unei alte paciente şi asta i-a răspuns rîzînd: ‘Păi tu chiar eşti prostuţă. Tu nu ştii că asistenta vinde sutele de grame în plus?’. Doamna aceea în halat alb, care fugea din salon în salon în fiecare dimineaţă, lua bani ca să înregistreze gramaje mai mari în dosarul medical. Vindea grame inexistente de bebeluş. Ce afacere!

După ce am auzit povestea asta, nu mă mai surprinde nimic despre multiplele feluri în care cubanezii ‘se descurcă’ să supravieţuiască. (traducere de Larisa Sioneriu)

Anunțuri

Bloc creol

bloque_criollo1

Beto a fost unul dintre ciomagari în augustul lui 1994. Murdar de mortar pe pantoloni, cu cască și o bară de metal în mînă, a îndoit spinarea unora dintre protestarii din revolta de la Maleconazo­­. Pe atunci, lucra într-o echipă de constructori şi simţea că făce parte dintr-o elită. Avea lapte pentru micul dejun, o cameră ce o împărţea cu alţi colegi şi un salariu mai mare decît al unui medic. Anii tinereţii i-a petrecut construind hoteluri, dar acum zece ani, cînd brigada sa a fost dezmembrată, a ajuns șomer. Nu a vrut să se întoarcă în sătucul Banes, unde s-a născut, nici el şi nici mulţi alţii din acea trupă, oricînd capabili fie să ridice un perete, fie să spargă vreun cap.

Multora dintre acelor constructori li s-a permis să se stabilească într-un cartier improvizat în suburbiile Havanei. Au primit ca bonus și permisiunea de a-şi construi locuinţe ”lega y pon”* – adăposturi la periferie, aproape de Calle 100 şi Avenida Rancho Boyeros. O nimica toată după atîta loialitate ideologică. Făra bonusuri sau salarii mari, mulţi dintre acești zidari au fost nevoiţi să supravieţuiască din ce găseau: Beto şi-a făcut un atelier care produce ‘cărămizi creole’. Alţi vecini din cartierul improvizat se ocupă şi ei de  materiale de construcţie: nisip, praf de piatră…cărămizi. Cu noile facilități pentru reparaţiile şi construcţiile pe cont propriu, afacerea ‘agregatelor’ prosperă şi, pe zi ce trece, implică mai mulţi oameni. Productorii, transportatorii, şefii de brigadă şi, la final, bărbaţii care urcă sacii la camion. Un lanţ productiv – în paralel cu Statul –, mai eficient dar şi cu preţuri mai ridicate.

Lui Beto nu îi place să vorbească de trecut. Se plimbă în cămaşa lui găurită printre stivele de blocuri creole, ieşite din mica sa fabrică. Cînd vede că vreunul s-a spart sau că i s-a rupt vreun colţ, strigă angajaţilor să prepare materialul de construcţie pentru mulaje. Ţine în mînă o bară de metal, la fel ca pe 5 august 1994, dar de data asta ca să verifice rezistenţa produsului său. Din cînd în cînd aruncă cîte o privire la căsuţa ridicată la capătul străzii, fără asfalt şi fără canalizare. Pentru prima oară are ceva al lui, ceva ce nu a primit de la nimeni. E un om fără privilegii şi supunere. (traducere de Larisa Sioneriu)

Sindicalism pentru antreprenori

4 aug  -  1375650191_cuentapropistaBiroul Administrației Naționale a Taxelor (ONAT) este deschis și mulți oameni așteaptă încă de dimineață. Un angajat se răstește la oameni îndrumîndu-i spre cozile pentru fiecare procedură, deși în cîteva minute confuzia va reveni și mai abitir. La un birou fără computer, un alt oficial scrie de mînă detaliile fiecărui caz. Peretele din spatele ei este jilav, căldura e insuportabilă și oamenii solicită încontinuu diverse formulare. O instituție care care colectează din taxe milioane de peso anual are mecanismul gripat, lipsită fiind de dotări și cu organizarea la pămînt. Birouri aglomerate, birocrație interminabilă și lipsa informațiilor sunt doar cîteva dintre problemele de rezolvat.

Există însă și alte neajunsuri. Lipsa unor piețe stabile de angro, cu produse diversificate slăbește de asemenea capacitatea sectorului privat. Inspectorii se ocupă mai mult de cafenele, restaurante și alte afaceri autonome. Grevele sau orice altă demonstrație publică cu scopul de a milita pentru reducerea taxelor sunt strict interzise. Se așteaptă ca antreprenorii să contribuie la bugetul public dar nu și să acționeze în spirit civic, în calitate de de cetățeni cu revendicări. Singurul sindicat permis, Sindicatul Central al Muncitorilor din Cuba (CTC), încearcă și el să ne asimileze în structura sa încorsetată. Să plătești cotizația lunară, să participi la congrese unde nu se întîmplă nimic și să faci figurație la paradele de susținere a aceluiași guvern care dă oamenii afară: cam așa văd ei rolul acțiunii noastre colective. De ce nu am pune bazele propriei noastre organizații, una care să nu fie administrată de guvern? O entitate care nu este cureaua de transmisie dintre mai-marii zilei și muncitori, ci opusul său?

Mulți dintre antreprenorii care muncesc pe cont propriu nu consideră, din păcate, că independența salarială și productivitatea trebuie corelate cu independența sindicatului. Mulți se tem că, la cel mai mic semn de a iniția revendicări, autorizațiilor lor vor fi anulate, bașca alte măsuri care vor fi luate împotriva lor. Din acest motiv își înghit limba și acceptă ineficiența ONAT, incapacitatea de a importa materie brută din exterior, excesele inspectorilor și alte piedici. Nu au nici organizații incipiente ale societății civile pentru a prelua solicitările lor și a le reprezenta interesele. Alianța necesară dintre grupurile sociale care au în comun nonconformarea și revendicările mai are de așteptat. Așa că revendicările noastre privind munca sunt în continuare amînate, prinse la mijloc între teama unora și nepăsarea altora. (trad. AG)

Roialitate și servitute

Bunica mea își cîștigă existența spălînd și călcînd pentru alții. Cînd a murit, pe la jumătatea aniilor ‘80, știa să scrie doar cele trei litere ale numelui său: Ana. A lucrat și servitoare la o familie toată viata ei,  chiar și după 1959 cînd propaganda oficială se mîndrea că a emancipat toate servitoarele. În schimb, multe femei precum ea au continuat să lucreze în serviciul domestic, ilegal. Pentru mine și sora mea,  Ana își petrecea  parte din zilele ei în ‘casa de pe strada Ayestaran’ și niciodată nu ziceam cu voce tare că era plătită să curețe podelele, să spele vasele și să gătească. Nu am auzit-o niciodată plîngîndu-se și nici că ar fi maltratată.

16 aug 1376672596_mujer_cafeAcum cîteva zile am auzit o conversație care contrasta cu povestea bunicii mele. O femeie durdulie îmbrăcată cu haine scumpe, îi povestea prietenei ei – între două pahare de vin alb – cum se purta cu tînara ei servitoare. Transcriu aici, fără să adaug nici un cuvînt, acel dialog care mi-a lăsat un amestec de repulsie și tristețe:

– După cîte îmi spui, ești norocoasă.

– Da, adevărul e ca nu mă pot plînge. Suzy a început cu noi de cînd avea 17 ani și a împlinit abia 21.

– Doar să nu îți rămînă gravidă și să trebuiască să o dai afară.

– Nu, ea știe bine cum stă treaba. I-am spus că dacă rămîne gravidă, își pierde locul de muncă.

– Da. Dar știi că ‘lupul își schimbă blana, dar naravul ba’. Așa că poate se întoarce după vreun bărbat din satul natal.

– Fii serioasă! Acolo nu merge nici măcar în vacanță. Imaginează-ți că nu au nici măcar electricitate, podeaua e făcută din pamînt și latrina o împart patru familii. A văzut și ea că la noi e ca și cum i s-au deschis porțile raiului. Pentru că nu îi lipsește nimic. Tot ce trebuie să facă e să mă asculte, nu îi cer nimic mai mult.

– Așa sunt la început, dar apoi încep să gîndească lucruri și cer tot mai mult.

– Pînă acum, suntem bine cu ea. Are liber după-amiezele de duminică să facă ce vrea, dar trebuie să se întoarcă acasă înainte de miezul nopții.  De obicei nici măcar nu iese, pentru că nu cunoaște pe nimeni în Havana. E mai bine așa, nu îmi plac ‘influențele’ rele.

– Da, străzile sunt foarte periculoase. Și e mai bine pentru țărancuțele astea să nu bată străzile, că apoi învață unele, altele.

– Învăță mai mult decît ”unele, altele”. De asta îi și controlez telefoanele. Să nu cumva să afle ce nu trebuie să știe.

– Și iubitul ăla de care îmi spuneai că îl avea?

– Nu, n-au continuat. I-am spus clar că nu vrem bărbați în casă. Și adevărul e că ea nici nu are timp să se îndrăgostească, copiii mei îi ocupă mult timp. Ba mers în parc, ba teme de școală, ba că vor să picteze înainte de culcare, bă să le citească povești, că lor nu le place să se uite la filme singuri. Săraca, sigur cade lată în pat cînd se pune la somn.  

– Serios?! Păi tu nu ai nici o grijă. Eu n-am avut noroc. De fiecare dată cînd angajez vreuna, nu rezistă nici o lună.

– Dacă vrei, ți-o prezint pe sora mai mică a lui Susy, pare foarte serioasă.

– Cîți ani are?

– 15 ani, așa o poți forma după gustul tău.

– Da, dă-i numărul meu de telefon să mă sune. Ah, și spune-i clar că dacă o angajez , eu îi cumpăr de toate: haine, pantofi. Dar dacă într-o zi pleacă, din casa mea nu duce nici măcar un ac. Să îi spui foarte clar lucrul asta, că daca nu i se urcă la cap, nu i-o mai scoți nici cu slujbe !

Cele două femei continuă să vorbească și sticla de vin ajunge sub jumătate. Ascult cum una vorbea de cele peste 60 de perechi de pantofi pe care le are soțul său. Încep să rîdă și eu simt cum mi se întoarce stomacul pe dos, o senzație ce deja o cunosc, greața ce mi-o provoacă abuzatorii. Ies pe stradă să iau puțin aer și văd mașina cu care au venit ‘doamnele’.  Plăcuță de înmatriculare verde, eliberată de armată, sărea în evidență pe lîngă gri-ul metalic al mașinii. Este noua clasă aristocrată, roialitatea verde-maslinie, fără scrupule și modestie. Scuip pe parbriz, pentru Susy, pentru Ana și pentru mine. (traducere de Larisa Sioneriu)

Catehismul lui Mujica

sssocialismo-o-muerteLimbajul diplomației, deși distant și calculat, ne oferă perspectiva unor vremuri în schimbare. Îmi amintesc că ani de zile mi-a fost ușor să anticipez fiecare cuvînt pe care președinții străini îl rosteau după ce ajungeau în Cuba. Nelipsită în mesajele lor era sintagma ”prietenia durabilă dintre popoarele noastre”. Nu era însă un semn de armonie completă între proiectele politice ale liderului aflat în vizită și omologul său. Era o singura cale și tovarășii de drum nu puteau devia niciun centimetru de la ea, astfel că declarațiile lor erau foarte explicite în acest sens. În aparență erau vremuri de acord total, fără nuanțe, fără diferențe.

Cuvîntările invitaților oficiali s-au schimbat totuși în ultimii ani. Acum auzim ”deși sunt probleme care ne despart, este mai bine să avem în vedere ceeea ce ne unește”. Noile formulări includ și propoziții de genul ”noi reprezentăm o diversitate” și că ”am venit împreună să lucrăm împreună, păstrînd pluralitatea”. În mod vădit, relațiile bilaterale în secolul XXI nu mai sunt concepute într-un discurs monocromatic și unanim. Ele denotă că varietatea a devenit o modă, deși în realitate e o strategie de excludere și negare a diversității.

José Mujica, președintele Uruguay, a adăugat o nouă turnură discursurilor ținute de președinți la Palatul Revoluției. El a accentuat că ”înainte, noi trebuia să recităm același catehism pentru a ne apropia iar acum, în pofida diferențelor, reușim să rămînem împreună”. Ne-am întrebat de îndată, ca spectatori sceptici ai televiziunii naționale, dacă doctrina la care s-a referit demnitarul din Uruguay este marxismul sau comunismul. În ziua de azi este obișnuit ca doi președinți să își strîngă mîna, să coopereze, să pozeze zîmbitori împreună, chiar dacă au ideologii diferite sau opuse. O lecție de maturitate, fără îndoială. Problema, adevărata problemă, este că aceste cuvinte sunt rostite și publicate într-un stat unde noi, cetățenii, nu putem avea alt catehism decît cel al partidului la putere. Un stat care, în mod sistematic, împarte cetățenii săi în ”revoluționari” și ”nepatrioți”, doar pe criterii ideologice. O insulă ai cărei lideri incită la ura motivată politic între cetățeni fără a-și asuma responsabilitatea pentru germenii intoleranței, pe care în mod conștient îi pun în răsaduri, îi udă și îi fertilizează. (traducere de AG)

De la furtun la maşina de spălat

De la distanţă se aud bătăile… bum, bum, bum. Un băţ gros este ridicat în aer şi apoi cade puternic pe cearşaful răsucit. Spuma explodează cu fiecare lovitură şi apa albă scursă din materialul murdar se amestecă cu apa rîului. Este foarte devreme, soarele abia s-a ivit, rîndurile de îmbrăcăminte aşteaptă ca hainele umede să se usuce dimineaţa. Femeia este epuizată. De când era mică a spălat hainele ei şi ale familiei în felul ăsta. Ce altceva ar fi putut face? În acel sătuc pierdut în munţii de răsărit toţi vecinii fac acelaşi lucru. Uneori, cînd îşi odihneşte în pat corpul ostoit, repetă un fel de mişcare: sus… jos… bum… bum… bum…

În ultima vreme, discuţia despre emanciparea femeilor în Cuba s-a centrat pe exerciţiul de a ne convinge de dimensiunea sa, indicând numărul de femei din parlament. De asemenea, se discută, în presa oficială, despre cele care au ajuns în vîrful poziţiilor admintrative, sau conduc instituţii, un centru ştiinţific sau o afacere. Puţine lucruri se spun însă despre sacrificiul asumat de ele cînd împacă aceste poziţii cu sarcinile lor domestice încărcate şi lipsurile materiale. Trebuie doar să observi chipurile celor trecute de 40 de ani pentru a remarca încruntarea plină de tensiune atît de comună femeilor din Cuba. Este semnul distinctiv al unei vieţi cotidiene în care mare parte din timp este dedicată unor sarcini împovărătoare şi repetitive. Una dintre acestea este spălatul lenjeriei, pe care multe femei de la ţară o fac de mănă şi în condiţii grele, de cel puţin cîteva ori pe săptămînă. Unii nici măcar apă curentă nu au în căminele lor.

Într-o ţară unde o maşină de spălat costă salariul pe un an întreg, nu putem vorbi despre emanciparea femeilor. Mii de femei petrec nenumărate ore din viaţa lor în faţa furtunului şi periei sau a cazanului umplut cu scutece de copil, fierbînd la focul de lemne. Situaţia devine şi mai dificilă cu cît de îndepărtăm de capitală şi ne uităm la mîinile femeilor care spală tricouri, pantaloni şi chiar uniforme militare ale familiilor lor. Degetele lor sunt bătătorite, cu pete albe de la săpun sau detergentul în care stau scufundate cu orele. Statisticile despre emancipare sunt falsificate, sunt inventate cote de gen, iar ei încearcă să ne convingă de contrariu. (trad. de AG)

15 may  aurika80-225x300

Violenţa împotriva femeilor

Ecourile vocii Julietei Venegas în larga încăpere a Teatrului Naţional. La apogeul carierei, muzica ei coboară în suflet. Sunt într-un fotoliu, pe întuneric, cînd se aud primele note. Privirea îmi este pironită pe scenă. De la casa mea pînă aici am traversat zona La Timba, cu cîini pe la colţuri lătrînd la mine, femei în haine ponosite privind de la ferestre. Am venit aici cu îndoielile mele, progesteronul meu, cu unghiile atît de scurt tăiate încît par mîinile unei adolescente, îmbrăcată în lipsa mea de feminitate, părul meu rebel în faţa clamelor, maternitatea mea, energia mea. Eu sunt eu, cu aceste ovare care semnalează ceasul biologic şi un fiu care oricînd mă poate face bunică… Ar fi bine să mă pregătesc pentru viteza vieţii.
Încerc să prind ritmul cîntecelor lui Venegas, repetînd un refren şi pocnind din degete. Lupta împotriva violenţei domestice în care e implicată mă emoţionează, deşi nu am avut experienţa abuzurilor matrimoniale sau în familie. Dar ştiu bine chipurile încleştate, învineţite şi triste pe care le văd la orice colţ. În lift, la coada pentru autobuz, în acest oraş unde, în ciuda mărimii, dai mereu peste aceleaşi persoane. Privesc în ochii ei, plecaţi în jos de ruşine şi teamă că agresorul ei va descoperi strigătul de ajutor. Dar fiecare centimetru de pe pielea ei, fiecare bucăţică de pe hainele ei spune “Salvează-mă! Scoate-mă de aici!” Văd tînăra îmbrăcată într-o rochiţă strîmtă, cu peştele în urma ei la fiecare pas. O femeie voinică, cu sînii mari de la naşteri multiple, al cărei soţ aruncă farfuria de pe masă urlînd “Asta-i tot ce avem de mîncare?” Secretara care se machiază în faţa oglinzii, gîndindu-se că şeful îi va da la sfîrşitul lunii un kg de pui şi nişte săpun. Balerina care îşi preschimbă grimasa cu un gest de plăcere de la vreun baştan decrepit care îi promite o viaţă mai bună.
Şi mai privesc, între finalul unui cîntec de Julieta Venegas şi începutul altuia, la preşedintele Federaţiei Universitare a Studenţilor (FEU), de la Facultatea de Economie. Aceeaşi persoană care, sîmbăta trecută, în amfiteatrul Manuel Sanguily al Universităţii din Havana le-a urat bun-venit noilor studenţi. Pentru a-i convinge să se înscrie la specialitatea sa, băiatul a zis: “Avem multe activităţi, jocuri caribbeene, petreceri pe plajă la clubul FEU şi desigur… activităţile împotriva Doamnelor în Alb ”. Şi am fost acolo, în auditoriu, încercată de o tristeţe incredibilă pentru acest tînăr, pentru care insulta la adresa femeilor, interdicţia de a părăsi casa, zbieratul tuturor injuriilor la adresa lor este o formă de distracţie. Două zile mai tîrziu, eram în fotoliul Teatrului Naţional, confirmînd că discursul oficial poate incita şi permite barbarismul, invitînd un artist talentat să denunţe violenţa domestică – şi, totodată, zdrobind cîntecul libertăţii pentru atît de multe femei. (traducere de Adina Cincu)